https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Zece ani au vieţuit ei în căsătorie şi nu putură face şi ei măcar o stârpitură de copil. În cele de pe urmă, împăratul porunci împărătesei soţiei lui, că dacă într-un an de zile de aci nainte nu-i va face un copil, să ştie că pâine şi sare pe un taler cu dânsul nu va mai mânca.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Între unguri și bulgari. Frații Asan și Împărăția Romano-Bulgară. Năvălirea tătarilor

De pe la sfârșitul sutei a patra, marea împărăție romană e desfăcută în două. În partea de apus, cu scaunul la Roma, au năvălit germanii, — în partea răsăriteană cu scaunul la Constantinopol, au năvălit slavii. Neamurile celelalte de barbari se mistuie cu încetul, ca apele fără matcă, pe care le soarbe pământul. Lumea creștină e ruptă și ea în două: biserica de Apus — catolică — sub ascultarea Papei de la Roma, și biserica de Răsărit — ortodoxă — sub ascultarea Patriarhului de la Constantinopol. La anul 679 bulgarii se așează de partea cealaltă a Dunării, între Balcani și Marea Neagră, peste slavi și se contopesc cu ei. În a doua jumătate a veacului al nouălea trec, cu regele lor Boris, la legea creștinească. Șovăiesc la început, vreo doi-trei ani, între biserica de Apus și cea de Răsărit. Frații Metodiu și Chiril, trimiși să răspândească învățăturile lui Hristos la popoarele slave, alcătuiesc un alfabet nou — alfabetul chirilic de mai târziu — și scriu cărți slavonești pentru slujba bisericească. Sub înlăturarea acestor mari și neobosiți apostoli ai neamurilor slave, bulgarii rămân de-al binelea creștini „pravoslavnici”, legați de patriarhia din Constantinopol.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De prin veacul al treilea, de la spărtura pe care-au făcut-o goții încoace cu duiumurile lor, curgând mereu noroade sălbatice pe poarta cea mare a șesului dunărean, și, văzând daco-romanii că nu mai e chip de trăit pe locurile acestea așa de bântuite, încep săși ridice turmele și ce bruma le-a mai rămas, și se retrag la deal din bătaia năvălirilor, până ce se adâncesc cu totul în adăposturile munților, unde frați de-ai lor sunt, încă de la începutul domniei romane, sălășluiți pe valea Oltului, pe valea Timișului și-n Ardeal. — Aci, în mândra îngrădire de codri și de stânci, își înfiripează cu încetul așezări noi prin locurile mai ascunse, împărțindu-se unii cu turmele pe înălțimile plaiurilor, alții cu puțină semănătură pe luncile apelor, având țara de-a valma și ducând laolaltă aceeași viață retrasă și neștiută de nimeni, pe care tot în părțile acestea au fost trăit-o și agatirșii în vremurile de demult. Din când în când se ivește câte-o nouă ceată de pribegi, izgoniți și ei din vetrele lor, de pe sub poalele munților, sau de prin câmpiile Moesiei. Ei aduc știri de ce grozăvii se mai petrec în lumea deafară, de ce barbari mai vântură țările, vorbesc de vitejiile împăraților, de puterea cea sfântă a Papei, care-a domolit pe cumplitul Atila, biciul lui Dumnezeu, numai cu vraja cuvântului și l-a întors îndărăt de la porțile Romei, vorbesc de frumoasele învățături creștine, ca de-un izvor de lumină mântuitoare, la care aleargă să se adape toate neamurile pământului…

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un împărat mare şi puternic, şi el avea trei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel şi chipuri cum să facă să-şi însoare copiii ca să fie fericiţi. Într-o noapte, nu ştiu ce visă împăratul, că a doua zi, de mânecate, îşi chemă copiii şi se urcă cu dânşii în pălimarul unui turn ce avea în grădină. Porunci să-şi ia fiecare arcul şi câte o săgeată.