https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe cer câțiva nouri încă, palizi, zdrențuiți de soare,
Se topesc ca fulgii iernii, pe pământ umbra lor moare.
Sus nemărginire-albastră, jos e mărginitul verde.
În potop de umbră satul, sub copaci stufoși, se pierde.
Stâncile își scot din dealuri a lor frunți îmbătrânite;
Iar pe vale-și duce gârla undele-i neliniștite.
Stânca zice gârlei: Spune-mi, pentru ce ești trecătoare?
Pentru ce, și zi și noapte, și pe lună și pe soare,
De al vremii bici gonită, tu alergi neîncetat?
Nu vezi eu cum râd de vreme și de zboru-i necurmat?
Ea mă bate cu aripa-i, bici cu plumb în vârf, și eu
Dorm pe căpătâi de veacuri, pacinică, ca Dumnezeu!
   Tu, răspunde gârlă stâncei, tu ai somnul drept ursită,
Eu în mine port viață. Dormi. Eu sunt neadormită!
Și port grai în a mea undă, și din leagăn la mormânt
Merg, și-n mersul meu spun lumii că-i cumplit al vremii zbor,
Că-s zădărnicii, nimicuri toate câte-s pe pământ,
Și că totu-i trecător!

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un împărat mare şi puternic. Abia la vremea cărunteţei dobândi şi el un copil. Bucuria lui fu nespusă când se văzu şi el tată, şi toată împărăţia lui fu veselă dinpreună cu dânsul, căci acest împărat era bun, drept şi temător de Dumnezeu. Pentru aceasta, el făcu mult bine poporului său. Şi toţi într-un gând şi într-o glăsuire dete mărire Domnului că s-a îndurat a le da un moştean al împărăţiei.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pentru Monica și Virgil

O țară unde mâinile aveau inimă bună
spicul ți se-nchina la drum spunându-și numele
și nimeni nu era grăbit să iasă dintr-o fabulă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Și Domnul va scula pe unul din voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în libertatea și puterea lor…”Cântarea României

Țările Apusului își căutau hotarele învălmășite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărății Musulmane. Austria și Rusia, deopotrivă de lacome, își făceau socotelile moștenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluția cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârșitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefții”, și „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate orașele mari ale Europei.