https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată o femeie şi femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii. Şi fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfăţişare de ceilalţi oameni, surorile şi maică-sa nu o puteau suferi şi mereu o ocărau:
https://blog.revistaderecenzii.com/
O simțire nouă îi rumenește obrajii bălani. În părul ei blond se cletină o camelie albă. Clipește rar: vrea să-l vază mult, mult, necontenit.
Copilul doarme. Cămășuța subțire i s-a ridicat la umeri. E gol mai tot. Curbe grațioase și adînci îi despart musculatura. Un cîrlionț auriu i se mișcă în mijlocul frunții. A scîncit… Îîîî… ca un cîne necăjit în somn. Își potrivește buzele umede; și le-a țuguiat ca o pîlnioară. A început să sugă. Visează.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Europa, în urma războiului ruso-româno-turc, a reclamat dela Statul român să adopte principiul absolutei toleranțe religioase, ca o dovadă că acest tânăr Stat, ce pretindea să fie admis a conlucra în marginile mijloacelor sale la opera de civilizație a continentului, voește a îmbrățișa în totul principiele de drept public ale lumii moderne. Asfel, tratatul dela Berlin, a reclamat dela Statul nostru a ridica din Constituția sa impedimentul din cauză de deosebire de cult la câștigarea cetățeniei române. Statul nostru a recunoscut cât era de îndreptățită exigența aceasta unanimă a puterilor; el a voit sincer a renunța în viața lui publică la un principiu de care odată avusese nevoe, dar care anume, în noua fază în care intra, ca Stat de sine stătător, nu-i mai era de nicio trebuință. A modificat deci articolul respectiv din constituție în sensul strict al exigenței Europei, deschizând poarta cetățeniei române, fără nicio considerație religioasă, tutulor acelora cari ar putea să o merite și s’o câștige pe calea legală.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Departe de București, între două șiruri de dealuri, de care satele se agață ca niște cuiburi de rîndunele sub streașinile caselor, se așterne o vale, ce e tăiată pe mijloc de apa Plăviței. Acest rîu, ce șerpuiește printre pajiștile și arăturile coperite, primavara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului și ale rapiței, izvorește tocmai din Muntele Crestat. Dînsul, în această parte a curgerei lui, după ce ocolește pe după o braniște de frasini, intră într-un zăvoi de plute și de salcii unde, întîrziindu-se cîtva sub o umbră, e apucat, în urmă, de zăgazurile de la moara pitarului Stambulache. Dar tainica liniște a zăvoiului, prin a cărui iarbă nalta cresc romanițe și gălbenași, e cu totul tulburată cînd morarul ridică stăvilarele, și cînd Plăvița, multă vreme contenită între zăgaruri, se repede între jgheaburile verzi de mucegai, spre a se măcina pe roata ce se pune în mișcare. Dinaintea moarei, aproape că nu e ceas cînd doi-trei țărani să nu se opintească să-și descarce din care sacii cu porumb sau cu grîu, și să-i urce înăuntru cu înjurături de cruci pe buze și cu credința nestrămutată în suflete. Malurile acestei ape sunt, pe alocuri, împîslite de iarbă, și se fac, pe altele, tărmi de nesip, cu spărturi de mică schinteietoare prin el.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Născut în 1933, renumitul pictor craiovean Ștefan Brădiceanu ne părăsea acum șapte ani. Odihnească veșnic! In memoriam, reiterez omagiul meu și respectul cuvenit unui mare artist.
Continuă să citești