https://blog.revistaderecenzii.com

                        În deceniile al V-lea și al VI-lea din veacul trecut, societatea românească era percepută de către regimul comunist ca fiind împărțită în bogați și săraci, cu diverse variante (moșieri, chiaburi, industriași, comercianți, meseriași, mici patroni; țărani mijlocași, țărani săraci, țărani fără pământ, muncitori, funcționari, intelectuali …), față de care regimul politic de inspirație sovietică, bazat pe „alianța”  muncitorească-țărănească, a promovat raporturi diferite; caracteristic epocii a fost raportul cu cei bogați, care a îmbrăcat forma luptei de clasă. Prin promovarea pe scară largă acesteia, s-a produs marea sciziune în societatea românească. În perioada Dictaturii proletariatului, la sate, după 1949, aceasta a luat formele cele mai fățișe prin promovarea principiului „ne aliem cu țărănimea săracă, ne sprijinim pe țărănimea mijlocașă și luptăm împotriva chiaburimii până la lichidarea acesteia!” Chiaburimea a sfârșit în 1959, prin „acceptarea acordului” de intrare în g.a.c, iar moșierimea, marii industriași, marii bancheri au fost lichidați prin condamnări și succesiunea de reforme nimicitoare: monetare, actele de naționalizare a averilor; cea programată  la 3-5 martie 1949, când s-a produs nu doar trecerea în bun al statului a averilor moșierești, dar și dislocarea familiilor acestora din mijlocul țărănimii, pentru a nu mai exercita o influență negativă asupra acesteia.  Totodată, era trasată linia  colectivizării și luau naștere marile unități agricole de stat, G.A.S și S.M.T.