https://blog.revistaderecenzii.com

Uneori mă gândesc că nici pământul nu-și amintește
pașii care l-au strivit ieri.
Că timpul nu se uită înapoi,
că nu-l doare nimic,
că ne șterge ca pe firimiturile rămase
după o masă la care nu ne-a invitat nimeni.

Mă întreb ce rămâne din mine
în fiecare loc unde am fost.
Un fir de păr prins în crăpătura unei bănci?
Un cuvânt pe care nimeni nu l-a auzit,
dar care încă vibrează în aer
ca un ecou pierdut?

Mă simt ca un râu care nu-și cunoaște malurile,
care nu știe unde începe și unde se termină,
dar care curge oricum,
pentru că nu poate altfel.
Poate că asta e tot ce avem:
curgerea.

Mâinile mele sunt goale,
dar în ele s-au odihnit cândva
palme care acum sunt departe.
Oameni care au fost și nu mai sunt,
dar care trăiesc undeva în spațiile dintre cuvinte,
în golurile dintre bătăile inimii.

Poate că nu avem nevoie de nume.
Poate că suntem doar respirații
pe care universul le ia și le dă înapoi,
până când învățăm să fim
fără să întrebăm de ce.