https://blog.revistaderecenzii.com

   Pe o cîmpie
        Mare, bogată,
        Urmă odată
        O bătălie
  Aspră, cumplită, neasemănată,
  Încît cadavre nenumărate
  Zăceau grămadă neîngropate.
  Corbii îndată luară știre;
  Lacomi de pradă, ei năvăliră,
        Și cu grăbire
        Aci sosiră.
  Și după ce mîncară, și după ce băură
        Mult sînge, începură
        C-un glas îngrozitor
        Să cînte cina lor.

        Barza cea simțitoare,
        Care pe om iubește
        Și-n preajmă-i se nutrește,
        Văzîndu-i, de departe
        Le strigă: „Cum se poate
        Așa nerușinare?
  E locul pentru cină? e ora de plăcere,
  Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
        Mumele își plîng fiii;
        Izvorul bogăției,
        Cîmpul, e ruinat,
        Iar voi vă îndopați,
        Și cîntați!“
        — „D-aceasta ne iertați —
        Răspunse deodată,
        Ceata întunecată —
        Omului cît îi place
        Poate fi ruinat,
        Dar noi suntem în pace
        Și mult ne-am îngrășat.“

https://blog.revistaderecenzii.com

O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară –
E poarta veciniciei!… și mă deștept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?…
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.