https://blog.revistaderecenzii.com

Afară era o noapte de iad. Tuna de rupea pământul”, fulgera ca și cum s-ar fi aprins cerul, și un vânt rece și pătrunzător, suflând cu furie și ridicând nori întregi de praf, făcea să scârțâie și să geamă toți copacii din câmpie. Lui Pinocchio îi clănțăneau dinții de frica tunetelor și a fulgerelor dar foamea era mai tare decât frica, așa că deschise ușa, o porni la drum și dintr-o sută de sărituri ajunse în satul vecin abia trăgându-și sufletul și cu limba scoasă ca un câine de vânătoare.
Însă peste tot, pustiu și întuneric. Prăvăliile erau închise; ușile caselor închise, ferestrele închise, iar pe uliță, nici țipenie de om. Parcă ar fi fost un cimitir.
Bietul Pinocchio, nebun de deznădejde și de foame, trase de clopoțelul unei case și începu să sune, zicându-și în gând:

https://blog.revistaderecenzii.com

Istoricilor, gheografilor, filosofilor, poeticilor și a altor oameni învățați, ellini, latini și de alte niamuri, a cărora numere să pomenesc și mărturiile li să aduc într-acest Hronic

https://blog.revistaderecenzii.com

Ce tot ai, o, suflete al meu, cu paradisul ?
N-ar fi mai bine, când ne vom fi câştigat libertatea,

Să mergem într-un loc senin în care soarele
Să picure peste noi prin frunzişul măslinilor

O glorie lichidă ? Dacă în Sirmio,
Suflete al meu, te voi afla când viaţa asta-i dusă,

Aşa-i c-o să găsim un promontoriu plin de sfinţenia
Unor adepţi eterici ai desfătărilor terestre,

Aşa-i c-o să ne întemeiem religia pe valuri,
Safir limpede, cobalt, cianină,
Pe azururi triunice, impalpabile
Oglinzi nesătule de veşnica schimbare?

Suflete, dacă Ea ne va afla acolo, oare zvonul
Unor limanuri mai înalte şi al unor palate de râvnit
Ne va ademeni dincolo de piscul înnorat al lui Riva?

traducere – Radu Vancu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra

https://blog.revistaderecenzii.com

În vremea aceasta începuse să se înnopteze și Pinocchio, aducându-și aminte că n-a mâncat nimic, simți la stomac, o împunsătură, care aducea foarte mult cu foamea.
Dar foamea la copii crește repede așa că după câteva clipe, bietului Pinocchio îi chiorăiau mațele și nu știa ce să facă, ce să dreagă, ca să găsească ceva de îmbucat.
Dădu fuga la vatra în care fierbea o tingire, ca să-i ridice în sus capacul și să vadă ce e înăuntru: însă tingirea era numai zugrăvită pe zid. Închipuiți-vă cum a rămas păpușica noastră. Nasul, din lung cum era, se făcu și mai lung cu patru degete cel puțin.
Începu atunci să alerge prin odaie și să scotocească prin toate colțurile, prin toate cutiile ca să găsească un codru de pâine, măcar o bucată cât de mică, un os care se aruncă la câini, nițică fasole fiartă, o coadă de pește, un sâmbure de cireașă, în sfârșit ceva de mestecat: dar nu găsi nimic, nimic, absolut nimic.
Și în vremea aceasta foamea creștea, creștea mereu bietul Pinocchio n-avea altă mângâiere decât să caște și trăgea niște căscaturi de-i ajungea gura până la urechi. Și după ce căscă, scuipă și simți că i se duce stomacul din trup. Apoi deznădăjduit își zise plângând:

https://blog.revistaderecenzii.com

  Țițeron, marele acela a romanilor Dimosthenis, a limbii lătinești părinte, a ritoricăi canon, a cuvântului îndreptariu, a vorovii frumoasă neapotrivită pildă și mai a tuturor științelor domn, în toate orațiile scrise și dzise, veri lăudătoare ar fi fost, veri hulitoare, și într-alte mai fără număr epistolii și scrisori, cu toată a minții istăciune, pre carea firea i-o dedease și meșterșugul cu multul înainte i-o ascuțisă, precum puțin să să fie ostenit, puțin să fie asudat să véde; iară pănă a scrie o carte, cu carea poftéște de la un Lucțiie, pentru ca să-i scrie viiața, sau, mai cu de-adins, lucrurile carile pre vrémea consulatului lui să tâmplasă și celor mai pre urmă lauda, în pomenire să lasă (precum de pe cuvintele lui chiar să cunoaște), nu numai căci în toate părțile vétrelele socotélii deșchidzând mintea mult își zbătusă, ce încă su d oir d e s inge s ă f ie v ărsat, singur să vădéște.

https://blog.revistaderecenzii.com

Te joci în fiecare zi cu lumina universului.
Subtilă musafiră, soseşti în fiecare floare şi în apă.
Eşti mult mai mult decât căpşoru-acesta alb pe care-l strâng
în mâini ca pe-un ciorchine , zi de zi.

Cu nimeni nu te-asemeni de când eu te iubesc.
Lasă-mă între galbene ghirlande să te-ntind.
Cine-ţi scrie numele cu litere de fum printre stelele sudului?