https://blog.revistaderecenzii.com

Cel dintâi capitol dintr-o istorie a literaturii românești înțeleasă în felul acesta sintetic trebuie să fie numit, are dreptul de a fi numit „capitolul creării instrumentului însuși de exprimare“, care este limba literară.

Cum s-a creat deci această limbă literară românească și când s-a creat?

Nu mai trăim în vremea în care lumea își închipuia că întrebuinț area limbii naționale rezultă dintr-o concepție clară, dintr-un act de voință: se dezvoltă sentimentul național și, dezvoltându-se, el intră în luptă cu formele străine, ceea ce duce la o impunere a limbii vorbite de toată lumea. Trebuie să ne gândim că, în timpurile mai vechi, nimeni nu avea respectul limbii vorbite de toată lumea. Este un fel de snobism înnăscut în această mizerabilă și admirabilă ființă umană, care ne face să desprețuim un lucru care este al tuturora, pe când, dimpotrivă, lucrul care este al tuturora ar trebui iubit mai presus de oricare, pentru că el este mijlocul de frăție omenească; dar sufletul omenesc suferă de acest defect.

https://blog.revistaderecenzii.com

Până la Herrant n-am auzit niciodată de istoria asta cu raza verde. Lui i-a spus-o profesorul de anatomie artistică, însă îmi afirmă că o bănuia de mult fără s-o știe. Cică fărâmă de sare, pe care preotul i-a pus-o pe limbă puține zile după naștere, ar fi fost verde și ar fi avut străluciri stranii. Și nu o bănuia fiindcă avea memorie bună – de altfel lucrul nici nu e posibil până la acest punct de nou născut — ci fiindcă sarea i-ar fi modificat celulele limbii imprimându-i acolo, pentru mai târziu, reflexe verzi.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cu un tren de noapte, Sensi, un nume între amici, visător idealist, sosise într-un oraș unde era numit profesor de cunoștințe literare, la un liceu particular, după mulți ani de muncă și de așteptări.
Era spre toamnă; orașul, aproape adormit.
În camera mică a unui hotel modest, la lumina slabă a unei lumânări, rămas singur, ședea pe marginea patului, obosit de gânduri și de drum. Era împrejurul său tăcerea orașelor mici pe care n-o mai cunoștea și de care se temea ca și când ar fi rămas pe un câmp, undeva departe.
A doua zi trebuia să se prezinte directului școlii și să ducă un pachet la o doamnă, care, probabil, îi va fi viitoare gazdă…
Prin fereastra deschisă se auzi, deodată, un marș din fanfară, și pe trotuare se vedea lumea care ieșea de la grădina publică și care se îndrepta spre casă.
Ce noapte senină! Muzica se pierdea departe, iar copacii se scuturau pe străzi, în suspine de toamnă, amintind iubiri ce nu mai sunt…
Adormi târziu…

https://blog.revistaderecenzii.com

VII. LUMEA ÎNVINȘILOR

1. Ținut indian. Marile Cañoane.

Pe linia „Marilor Cannyoane” (Cañones) trecem întăiu pe la Claremont. Apoi deșertul se intercalează. Pe alocurea bolovănos, sălbatec, aiurea acoperit de o pădurice netrebnică, ori, pe lungi întinderi, nisip, valuri de nisip fără margeni. In unele locuri mașinile îl culeg, îl adună, săpând prăpăstii necontenit mărite; o bucată de vreme butucii de viță se ridică din alba masă nestatornică. Grădina de portocali se face rară, tot mai rară. De-asupra muntele albastru scrijelat închide zarea.