https://blog.revistaderecenzii.com
II.
Spre Lisabona
Pustiu curat, cu pietre ’ntre stejari
De plută chinuiți și despoiați.
Ici-colo doar o trâmbă de fânaț.
Colibe sânt cât omu ’n ele, mari.
Prin șanțuri numai, cresc semănături,
Femei culeg ce iarbă dete Sfântul;
Abia ’n deșert li mai auzi cuvântul
In pacea tristă a rarelor păduri.
Ce-ar fi—mă’ntreb privind-o câte-odată,
Din toată țara asta de granit
Fără de mersu-ți bleg dar socotit,
O măgăruș, făptură calomniată.