Chris Simion – Ce ne spunem când nu ne vorbim
Chris Simion face teatru independent cu sala plină de 14 ani, a scris opt cărți și visează la o casă adevărată pentru trupa de actori pe care a fondat-o alături de scriitorul francez Pascal Bruckner. Teatral și spectaculos, destinul lui Chris Simion a fost decis prin… simpla aruncare a unei monede în aer.
– Mamă, de ce inima mea bate o singură dată?
– Pentru că altfel nu ar exista pauzele dintre bătăi
– Și de ce există pauzele?
– Pentru că cineva sau ceva să poată să vină cândva să le umple“
Acest dialog face parte din piesa „Ce ne spunem când nu ne vorbim“, continuarea cărții cu același nume, ambele având-o ca autoare pe Chris Simion. O comuniune atipică între două medii de exprimare care de obicei spun în mod diferit aceeași poveste, dar rareori se continuă una pe cealaltă. Pentru Chris însă, conexiunea vine firesc, având în vedere că teatrul și cărțile reprezintă tocmai acel „ceva“ care îi umple pauzele dintre bătăile inimii de 14 ani încoace.
Născută și crescută în opinci într-un sat de pe Valea Izei, în Maramureș, unde încă mai supraviețuiesc puritatea și tradiția (oamenii salută cu „Lăudăm pe Iisus“ și li se răspunde cu „În veci, Amin“), Chris a publicat de-a lungul timpului opt cărți, conduce trupa de teatru independent D’Aya (al cărei președinte onorific este scriitorul Pascal Bruckner) și tocmai a terminat de organizat cea de-a șasea ediție a „Festivalului de teatru independent (de orice) Undercloud“.
Deși intuiam caracterul atipic al poveștii sale de viață, la o privire mai atentă destinul lui Chris s-a arătat într-o teatralitate cu adevărat providențială: un om care trăiește pentru teatru și care, de dragul teatrului, s-a luptat ani de-a rândul cu toți cei care i-au contestat statutul de regizor, dar care a detestat scena și mediul dramatic până la vârsta de 17 ani. „În adolescență am fost la primul meu spectacol, «Cântec despre mine însumi», la Bulandra“, rememorează ea,„dar neavând cultura necesară, m-am plictisit și am decretat că nu voi mai pune niciodată piciorul într-un teatru“.
În acea perioadă era o liceeană rockeriță care-și schimba pe-ascuns rochițele și pampoanele pregătite de mama cu blugii rupți și tricourile cu capete de mort, care lucra part-time la „Tineretul Liber“, „VIP“ și „Salut“ și care se pregătea intensiv pentru psihologie. Și, la 16 ani, a fost și singurul jurnalist român care i-a luat un interviu ui Klaus Meine, solistul de la „The Scorpions“, cu ocazia concertului în România. „Acea poveste e definitorie pentru viața mea și pentru felul meu de a obține lucrurile atunci când cred în ele până la capăt“, zâmbește ea.
A fost trimisă la conferința de presă cu un reportofon stricat, dar cu elanul vârstei i-a smuls impresarei trupei promisiunea că mai târziu, înainte de concert, Klaus va accepta să-i răspundă totuși la câteva întrebări. „M-am dus seara, dar era o agitație de nedescris și nimeni nu mă băga în seamă“, își amintește ea. Și-a petrecut tot concertul în spatele scenei, trimițând prin bodyguarzi zeci de bilețele către impresară, amintindu-i de promisiune. Înduioșată de perseverența ei de copil, femeia a venit, la final, cu teancul de bilețele, și a luat-o în culise.
„Am stat o jumătate de oră de vorbă cu Klaus“, își amintește ea, „și a fost singurul interviu pe care l-a dat în România“. E o poveste la care ține mult, pentru că avea să fie într-adevăr definitorie pentru felul său de a atinge succesul: împotriva tuturor.
Detestatul teatru a revenit în viața ei doi ani mai târziu, printr-un mic miracol nocturn: la 18 ani, mutată cu familia în București, s-a certat cu părinții și a fugit de-acasă în plină noapte. A luat-o pe Bulevardul Bălcescu și, ajunsă în dreptul Teatrului Național, a văzut clădirea inundată de lumină. Se repeta „Numele Trandafirului“, în regia lui Grigore Gonța. „M-am furișat într-o lojă ca să nu stau noaptea pe străzi“, își amintește ea. A privit repetiția, iar a doua zi s-a dus la profesoara de engleză din liceu, confidenta ei, și i-a mărturisit că vrea să facă în viață exact ce făcea Gonța în acea seară la teatru. „I-am spus că eu vreau să creez univers“, zâmbește ea.
Pentru că destinul nu lasă nicio breșă în construcțiile sale, s-a dovedit că profesoara de engleză absolvise Actoria, așa că a început s-o pregătească pentru admiterea la Regie. „Ai mei nu erau de acord, așa că citeam piesele noaptea, sub plapumă“, își amintește Chris.
Pentru că volumul de studiu era imens, profesoara a sfătuit-o să dea la teatrologie, unde ar fi avut șanse mai mari, iar în fața refuzurilor vehemente ale tinerei de 18 ani, a scos în față un argument imbatabil.
„A venit cu mine la înscriere și mi-a zis să dau cu banul“, zâmbește Chris. A căzut teatrologia, iar tânăra plină de speranțe și-a respectat, cu amărăciune, înțelegerea. „M-am înscris la teatrologie, dar i-am spus că eu nu o să practic această meserie și că o să ajung să fac doar regie!“.
Trăgând linia, cei patru ani de teatrologie au fost fundamentali pentru cariera ei ulterioară de regizor: i-au oferit baza teoretică, și experiența de viață care să-i dea curaj să pună în scenă piese-experiment. Așa a apărut „Copilul divin“, după Pascal Bruckner, de care Dan Vasiliu, directorul Teatrului de Comedie la acea vreme, a fost atât de impresionat încât i-a oferit un loc pe scenă. „Totul era făcut pe intuiție, pe ceea ce simțeam“, recunoaște Chris. „Nu era nimic de tehnică sau de informație“.
La premieră a venit însuși Bruckner, care i-a propus să pună bazele unei trupe independente, într-o perioadă în care ideea de a face teatru neconvențional părea utopică. Atunci, în 1999, s-a născut „D’AYA“, iar 14 ani mai târziu, Chris are peste 20 de piese care se joacă de ani buni cu casa închisă, cum ar fi „Dragostea durează 3 ani“, „Maitreyi“, „Oscar și Tanti Roz“ sau „Omul Pescăruș“ (teatru-acrobatic, în colaborare cu trupa Xtreme).
„Din o sută de cărți citite pentru mine, aleg una singură pentru scenă“, recunoaște ea. Nu întotdeauna însă un text genial literar se dovedește genial și pe scenă. A lucrat trei ani la dramatizarea „Nunții în Cer“ și doi ani la „Sonata Kreutzer“, iar în final, „am aruncat tone de hârtii la gunoi și am înțeles că aceste piese nu vor fi niciodată pe scenă“. Recunoaște deschis că adaptarea scenică ține în mare măsură de orgoliu.
„Dacă nu găsesc un alt mesaj față de cel pe care îl dă deja textul și nu am o temă regizorală diferită de cea literară, renunț“, explică ea. „N-are rost să pun virgula și punctul puse deja de altcineva”. Tot așa cum nu poate să-și facă distribuțiile pe „prietenie“ și nu poate regiza piese ,,sugerate” de alții, chiar dacă asemenea concesii i-ar fi făcut poate calea mai ușoară: „Când faci compromisuri și iei oameni în care nu crezi sau lucruri impuse, mai devreme sau mai târziu scena se răzbună pe tine“.
După 20 de ani în București, e fericită că orașul nu i-a pervertit principiile și, chiar dacă trăiește fiecare zi din plin, se raportează invariabil la cortina finală. „Tot ce-mi doresc e să mor împăcată“, afirmă ea. „Când trăiești cu acest gând, totul devine simplu…“. Faptul că oamenii vin cu inima deschisă la piesele ei o face fericită, dar, mai ales, îi dă un sens prețios al utilității. „E minunat să știi că faci ceva ce folosește altora“, zâmbește ea. „Fiecare dintre noi e uneori ca un vas gol și are nevoie de cineva care să vină să-i toarne puțină apă“. Sau, cum ar spune tot Chris, prin vocea personajelor sale, să-i umple cu ceva frumos pauzele providențiale dintre bătăile inimii.
CHRIS SIMION respiră iubire prin tot ce face. Scriitoare, regizor de succes, fondatoare a companiei de teatru independent D AYA. UN OM FRUMOS cu sentimente curate, o FEMEIE care luptă în fiecare zi să-şi vadă visele împlinite.
Sensibilă, fragilă, puternică, ambiţioasă, curajoasă. OMUL, SCRIITORUL, REGIZORUL, FEMEIA, SOŢIA, IUBITA…
EA ESTE CHRIS SIMION. Mai presus de ceea ce înseamnă A FI VEDETA în România.
Redăm în continuare câteva citate remarcabile din cartea ei: „Ce ne spunem când nu ne vorbim”
– Adevărul este un risc, dar în preajmă îl ai permanent pe D-zeu.
– În tot acest mister care se numeşte viaţă, avem o singură certitudine: sufletul.
– Am învăţat să fac din fiecare clipă o sărbătoare. Să mă arunc în fiecare secundă, să nu mă tem de viaţă, să nu mă abţin, să las clipele să mă înnebunească, să îmi clocotească pulsul, să am curajul să trăiesc soarele, să îmi ţâşnească sângele prin gânduri, să râd să mă audă tot universul, să îngenunchez lumea.
– Viaţa e ca o sală mare, plină de oameni. Te trezeşti aruncat pe o uşă şi-ncepi să-ţi faci loc, dai din coate, răzbaţi, te zbaţi, urli, strigi, comunici, eşti călcat în picioare, te ridici, te scuzi, eşti mândru, iubeşti, urăşti sau pur şi simplu dormi. De la o anumită vârstă, eşti înghesuit pe un culoar din ce în ce mai îngust şi-ţi dai seama la un moment dat că nu mai există cale de-ntoarcere.
– Când simţi că s-a terminat, nu accepta virgula. Pune punct şi dă-ţi altă şansă.
– Când iubeşti, moartea rămâne un simplu medalion agăţat de o brăţară la glezna piciorului tău.
– Niciodată nu ne dăm seama când începe dragostea, ci mereu realizăm asta doar când o pierdem. Lucrurile importante în viaţă ţin de un fel de al şaselea simţ, nu ai cum să fii pregătit să le înfrunţi, orice ai face.
– Căzut pe spate, la pământ, nu poţi privi decât în sus.
– Când nimic nu e sigur, totul devine posibil.
– Veşnicia ne scapă printre degete. Minunile sunt rare. O singură dată te înalţi cu adevărat şi-ţi cântă D-zeu la ureche. Când iubeşti.
– Timpul este singurul care merită exploatat şi pe care nu ţi-l dă nimeni înapoi.
– Iubirea este atunci când căţeluşul vine şi te linge pe faţă chiar dacă l-ai lăsat singur şi flămând toată ziua.
– Îndepărtându-ne de D-zeu, ne îndepărtăm de esenţă, de adevăr. Îndepărtându-ne de adevăr, ne îndepărtăm de iubire, îndepărtându-ne de iubire, ne îndepărtăm de fericire.
– Fericirea este cunoaştere. Nu există fericire fără cunoaştere.
– Dacă vrei să fii fericit o zi întreagă, îmbată-te. Dacă vrei să fii astfel un an, căsătoreşte-te. Dacă vrei să fii aşa pentru tot restul vieţii, fă-te grădinar. – proverb chinezesc –