Nichifor Crainic: Memorii*. Fragmente din cartea Întoarcerea istoriei de Geo Constantinescu, carte apărută la editura EIKON, București, 2020, 212 p.

Apariția în 1991 a cărții de memorii Zile albe, zile negre (Casa Editorială Gândirea) a însemnat un moment fast al publicațiilor acestui gen de literatură, supranumită „de sertar“, după mai mult de patru decenii de sălbatică cenzură impusă cu forța poporului român, libertății sale de expresie și gândire de către regimul de inspirație sovietică, după 23 august 1944. Este vorba de una dintre mărturisirile cele mai valoroase și profunde despre o viață și o epocă a țării, ambele deturnate violent de la fireasca devenire de tancurile necruțătoare ale utopiei sovietice. Cartea a fost scrisă de Nichifor Crainic în timpul peregrinărilor prin Transilvania, după ce autorul a fost condamnat la închisoare pe viață, în 1945, în odiosul proces intentat ziariștilor și scriitorilor români care fondaseră, cu mintea și talentul lor, stabilimentul ideatic propice devenirii României Mari.

După ani de refugiu, cu speranța revenirii vremurilor la mătcile
firești, scriitorul, jurnalistul, profesorul de teologie și nu în ultimul
rând omul politic, animat de resurecția valorilor morale în devenirea
României Mari, a fost nevoit să se predea. Lăsase însă manuscrisul Memoriilor în mâinile bune și neînfricate ale gazdelor sale, foștii studenți de la catedrele unde a slujit. După îndelungate peregrinări ale valorosului manuscris, urmărit la rândul lui de brațele lungi ale
Securității, a ajuns aproape intact în mâinile autorului după 1962,
când Nichifor Crainic a cunoscut libertatea fizică, după recluziunea
de un lung deceniu și jumătate în închisorile comuniste, fără a fi fost judecat nici măcar formal, cum se procedase cu celelalte elite ale
neamului, sortite –după părerea călăilor lor – pieririi…
„Romanul“ autobiografic, Zile albe, zile negre (a cărui ultimă
ediție a apărut la Editura Floare albă de colț, 2015) este o carte a devenirii unui om, sortit prin modestia obârșiilor sale (fiu de țăran liber,
dar fără avere, din Bulbucata-Vlașca), să reediteze destinul de veacuri
al neamului său, legat de pământul mănos, dar totdeauna mai puțin
decât nevoile, dragostea și posibilitățile acestui neam vrednic. Dar
copilul, descoperit de un învățător-apostol al satului, este îndrumat
către școală. Atunci tatăl său, țăran simplu și cu familie grea, face
tot posibilul ca fiul său cel mare să poată depăși orizontul închis al
satului. Astfel, feciorul din satul de câmpie trece primul examenul de
admitere al Seminariului Teologic din București, unde ia contact cu
spiritualitatea, cultura și civilizația unei țări ce bate cu forță la porțile modernității, mult timp ferecate acestei părți a lumii de o istorie
sîngeroasă, mereu adversă. Aici el simte chemarea muzelor, publică
poezie și literatură în revistele vremii, cu multe pseudonime (pentru
că programul rigid al școlii nu le îngăduia elevilor să se exprime în
publicații laice), iar cel mai cunoscut, Nichifor Crainic, va deveni
propriul nume, începând cu anul 1927.
A continuat studiile la Facultatea de Teologie în București și mai
apoi la Viena, începând cu anul 1920. În paralel, continuă viața literară publicând la Ramuri, Drum drept, mai apoi la Neamul românesc al lui Nicolae Iorga. În studenție (1912-1916) face cunoștință cu
marele istoric, cu patriotismul lui ardent, care-i va conduce pe toți
acești tineri dornici de a avea în fruntea lor un spiritus rector uriaș,
spre eroismul neegalat din timpul primului război mondial, cunoscut de ei și confirmat de istorie ca războiul de întregire a neamului.
Publică neobosit în ziarele din refugiu, pentru a ține trează nădejdea
românilor, că, după trădarea rusă, vor găsi în ei energiile care-i vor
duce spre victorie. Dar, din partea din țară care semnase armistițiul
cu cuceritorul, apăreau cuvinte românești care încercau să întineze
personalitatea celui ce adunase energiile neamului în jurul său. Cu un condei sigur, necruțător, memorialistul îi caracterizează succint:
„Pigmei ridicați din neant, saltimbanci ai tuturor atitudinilor, avortoni ai școlilor, chibiți al cluburilor și diavoli din tabăra trădării, se ridicau judecători ai geniului și împungeau cu scobitorile lor înveninate de putrefacția măselelor pe cel mai mare erou al războiului Unirii“.
.
Dar, tot acolo, în refugiul eroic al patrioților din Moldova, cunoaște
și fața corupției și opulenței unora pe seama mizeriei și a morții celor
ce nu părăsiseră tranșeele și vor scrie cu valuri de sânge marea victorie
a românismului din totdeauna. Asta pentru că țăranul de la Dunăre,
intelectualul mânat de morala patriotismului, nu se limitează doar
la zugrăvirea faptelor lor stoice și eroice, ci și a celor ce au întunecat
acele timpuri faste. Ca și pe alți intelectuali ai războiului, după victorie, constată cu amărăciune: „Eroii războiului obosiți s-au apucat,
nu de organizarea gloriei, ci de exploatarea ei, socotită ca un drept ce
ar decurge din sacrificii, din datoria împlinită. Această transformare
a spiritului de pe front în spirit de afaceri sporea și mai mult pustiul
moral al epocii și făcea și mai amarnic dezgustul de viață“.
Toate acestea se adaugă peste durerea pierderii tatălui său, care
se sacrificase pentru destinul lui și al familiei și un divorț pricinuit
de limitele de înțelegere a vieții din partea socrului. La Viena, tânărul român descoperă Mistica, „însăși esența și culminația vieții religioase“, iar în plan sentimental se recăsătorește și tot acolo o vor avea pe fetița lor, care va deveni continuatoarea valorilor morale ale
familiei, îndelung încercate. În plan publicistic, va conduce neobosit
revista Gândirea cu destinul ei național creștin (1926-1944), ziarul
Calendarul (1932-1933). Ziaristica a fost pentru Nichifor Crainic o
tribună pentru afirmarea românismului cu valorile sale profunde în
context european, cu specificul său moral și religios, fără a se supune
în mod slugarnic aparentelor bogății ale occidentului eminamente pragmatic. Memorialistul afirmă: „Eu nu m-am simțit niciodată ziarist profesionist comandat, ci ziarist în slujba convingerilor mele și numai alor mele“ (p.208). Desigur, de aici apare conflictul cu Pamfil
Șeicaru, care practică toate mijloacele de presă pentru a-și afirma
opiniile, unde nu este ocolit nici șantajul, la care doar corupții și
necinstiții se supun, și cel cu Nae Ionescu, naționalistul interesat, al
cărui talent era pus, în final, în slujba celor care plăteau mai bine.
Spune autorul: „Nae Ionescu devenise reprezentantul pe țară a lui
I. C. Farlen-Industrie. Se plimba cu cel mai scump automobil din
România, ducea o viață princiară…“
Deși carlist, după eșecul politic rotund al regenței în conducerea
țării, după ce Carol al II-lea ocupă tronul și o aduce pe metresa sa,
Nichifor Crainic scrie în Calendarul articolul-pamflet Țara regelui
Wieder și a reginei duduia, unde face aluzie la unul din primii amanți
ai Elenei Lupescu, la care regele Carol II, rob al mrejelor diabolicei
femei, a reacționat disproporționat. A desființat ziarul, iar pe director și autor l-a întemnițat, cu dorința secretă de a-l lichida. Pretextul era crima odioasă pusă la cale de legionari, asasinarea lui I. G. Duca (de care regele însuși nu era străin!) ai căror autori morali ar fi fost
Nichifor Crainic și generalul declarat legionar, Zizi Cantacuzino.
Explică autorul: „Procesul meu, în realitate e unul de calomnie sau
de ofensă a Duduii, dar fiindcă nimeni n-are curajul să spună acest
lucru în fața țării, ticăloșia guvernanților ține să profite de procesul
legionarilor și să mă mânjească cu sângele lui I. G. Duca“. Cam astfel
se derulau în acei ani moravurile politice. Or, în asemenea condiții, îi
dăm dreptate memorialistului când scrie: „Pentru o țară ca România,
adusă în stare de paragină de o democrație parazitară, nu se putea
un exemplu mai strălucit și mai elocvent în vederea educării unei noi
generații de naționalism constructiv“. Iar, de aici până la legionarismul de care a fost învinuit, este o cale lungă. Mai ales că de la acea vreme, Nichifor Crainic, continua să afirme: „…legionarii n-au niciun program politic“ și tot el adaugă: „revolverul ține loc de program“.

În plan politic, va deveni în 1926 secretar general în Ministerul
Cultelor, în 1940 va fi ministrul propagandei naționale, iar în 1941,
ministru secretar de stat responsabil cu propaganda. Activitatea lui în
acel context politic va fi mereu îngreunată și împiedicată de impostorii care reprezentau în acele timpuri „voința“ neamului. Despre Ion Antonescu, care pornise cu aplomb și cu aprobarea întregii națiuni întru recâștigarea teritoriilor pierdute, dar care, în final, s-a înconjurat
tot de nulități, afirmă cu ciudă, dar și cu curajul conștiinței curate:
„Generalul, în megalomania lui maladivă, se confunda bucuros cu
România și nu îngăduia nimănui altuia să aibă idee.“ Cum observăm, fraza e scurtă și șfichiuitoare ca un bici. Dar, din nefericire, atât de adevărată! Ică Antonescu, omul ales de el să conducă destinele guvernării, se opune încercării ministrului propagandei de a lua Bulgaria
ca țară prietenă în condițiile încercării de recuperare a părții din
Ardealul răpit și guvernat atât de sălbatic de hortyști. Când și-a dat
seama de prostie, s-a răzbunat arestându-i fata, care se afla întâmplător pe stradă, în timpul unei manifestații legionare. Afirmă tranșant
memorialistul: „…lui Ică Antonescu îi trebuia un pretext ca să dea,
cât de cât, o explicație refuzului meu de a mai participa la guvernare
și ca să-și acopere mișelia cu care se făcuse de râs în timpul vizitei
mele la Sofia“.
Ca profesor, va activa între 1926-1931 la Facultatea de Teologie
din Chișinău și din 1932-1944 la Facultatea de Teologie din București.
Acolo a cultivat ideile naționale și morala ortodoxă, înconjurându-se
de tinerii care i-au salvat mai apoi cuvintele manuscrisului, înainte
de a se amesteca în conștiința marelui scriitor și teolog reprezentanții
deșertului spiritualității, educați prin metodele câinelui lui Pavlov, în
stepele fără de sfârșit ale barbariei ruse. Restituirea acestui manuscris
constituie nu doar punerea în circulație a unei eminente opere literare narative, dar și o piatră crucială în devenirea morală a neamului românesc.