http://blog.revistaderecenzii.com/

Soră-mea mă îndeamnă să scriu ceva despre felul în care tata își serba ziua numelui, dar eu nu mă simțeam fericit, pentru că mereu eram cu mintea la examenele pe care le aveam de dat (treapta I, treapta a II-a, bacalaureat, admiterea la facultate).

Reușeam să scap tensiunii interioare, când ne vizitau unchiul Dorel, văru-meu Dorin și mătușa-mea Constanța. Doar ce fugise Otilia (vară-mea, sora lui Dorin) cu iubirea vieții ei, Romeo (nu cel din Verona, ci acela din Dobra).

Eram în empatie cu Dorin: dacă el pierdea cu seninătate ocazia de a învăța, eu de ce să mă consum că m-am depărtat de carte? În compensație, îi arătam biblioteca mea, ce volume am mai cumpărat sau ne uitam împreună la fărâma de film pe care o difuza tvr atunci. Urmăream în special filmele de western. Cu un an – doi înainte, ne jucam de-a cowboy-i și indienii. Purtam la centură pistoale cu capse. Dacă eu făceam pe John Wayne, pe Dorin îl auzeam spunând că este John Mărul. Nu am fost de acord, fiindcă nu identificasem în filme personajul cu un asemenea nume, însă Dorin, pentru a fi convingător, susținea că mai există și John Părul, că știe el. Într-o asemenea situație, dacă-l respingeam pe unul dintre ei, pe Mărul sau Părul, tot rămânea valabil altul în joc.

Unchiul Dorel adusese un casetofon imens (cred că era prin 1981, anul în care a și cerut să plece din țară, fiind fascinat de America, dar, bineînțeles, nu a primit viză).

Casetofonul impresiona prin mărime, nicidecum prin performanțe acustice. A doua zi, când am revenit de la școală, nu era nimeni acasă. Toată lumea plecase prin oraș – cel puțin, așa era notat în biletul pe care mi-l lăsaseră ai mei pe masă, în sufragerie.

Am început să cercetez aparatul, reușind să-l pornesc. Am ascultat-o pe Lepa Brena – era o casetă cu ea. Lansase în sârbește o melodie românească.

De Sf. Dumitru, ai mei întocmeau lista cu invitații. Unii (care nu apucau să fie „chemați” din lipsă de spațiu – nu pe listă, ci în apartament) chiar se supărau. În orice caz, erau prezente totdeauna rudele apropiate. După ce ne-am mutat într-un apartament mai mare (de peste șaptezeci de metri pătrați), numărul celor „supărați” a scăzut.

De șapte ani, tata cântă în cer.

P. S.

Tati cânta melodii lente, lirice. Nimeni nu cred că a interpretat mai bine vreodată în Țara Românească melodia Mociriță cu trifoi. Imita bătăile de tobă, lovind cu podul palmelor ușa în fața căreia stătea în picioare. Unchiul Dorel avea obiceiul să strige: „Pac! pac! am permis!”.

Tatei i-a fost recunoscut talentul interpretativ încă din timpul serviciului militar, când (alături de Nelu Bălășoiu) i s-au acordat mai multe premii. Tata mergea la toate concertele din oraș ale fostului său camarad, ocupând loc în primul rând și mereu aveau să-și mai spună câte ceva despre viața lor, la marginea scenei.