https://blog.revistaderecenzii.com/

3 ianuarie, ora 5, 30 a.m.:

Drumul dintre Severin și Arad este infernal. L-am parcurs aproximativ în șapte ore, în ciuda eforturilor mele de șofer cu permis de mai bine de treizeci de ani. Dacă nimerești în față două-trei tiruri, pentru că numai unul niciodată nu e, probabil merg în duet, aștepți enorm de mult timp să le depășești, pe un drum spart și îngust cât o potecă.

La Arad, am oprit la aceeași benzinărie, ca anul trecut, în vară. Am mers să achiziționez vignieta pentru Ungaria. O vânzătoare mi-a cerut să aștept, că vine „Imediat!”, dar tăvile cu mâncare nu se mai terminau, împinse de turiști înfometați. Femeia făcea față singură pe două sectoare, la „împinge tava!” și la ghișeul de acordat vigniete. După o vreme, am întrebat-o: „Cât durează imediatul?”. Interogația nu a ajutat, pentru că a durat destul de mult. Cu vignieta în mână, am mai și primit vestea că vama este aglomerată, am urcat la volan. Era să uit: am mai discutat cu un gorjean, care parcase lângă noi: lucrează în Germania, la Nurenberg: „Au trecut zilele acestea ca focul!” (se referea la sărbătorile de iarnă, pentru care a revenit să le petreacă acasă).

În vamă, în jur de ora douăsprezece, ne-am instalat în spatele a douăzeci de mașini. Totuși, mai mult de treizeci de minute nu am așteptat.

Cum am trecut granița, am avut parte de o vreme superbă de primăvară, trafic ordonat, am condus de plăcere.

Pădurile din marginea autostrăzii erau prevăzute cu foișoare, probabil pentru vânătoare.

Prin mișcări limitate ale umerilor și brațelor, am atenuat starea de somnolență. La volan, somnul devine complicele tău. Te gândești că, dacă închizi ochii pentru câteva momente, nu se întâmplă nimic grav, dimpotrivă: te și odihnești și mai și parcurgi din drum. Sfat: oricui îi vine o asemenea idee, să nu-i cadă pradă, ci să tragă imediat pe dreapta! Încă nu eram copleșit de viclenia oboselii; mi-am continuat cursa, înviorat de zărirea unei stații de benzinărie, unde aș fi putut opri și bea cafea.

În Slovacia, am oprit pentru cafea și ceva mâncare. De asemenea, am achiziționat vignieta, de la un aparat; ne-a cerut indicații și un grup de conaționali. În Cehia, am procedat aproape la fel, în privința taxei, dar cu efortul suplimentar de a transmite, prin telefon, codul de pe un cartonaș galben (cartonaș pe care l-am păstrat în buzunar).

Nu ne-am mai cazat în Praga, din cauza drumului mai lung pe care îl aveam de străbătut a doua zi. Destinația noastră era o pensiune, situată la granița cu Germania. Până la Praga, numai la vrăjitorul Rumburak și la frumoasa Arabela mă gândeam: în copilăria mea, prin anii optzeci, se difuza un film cu scene spectaculare, de transformare a oamenilor, prin vrajă, în diverse animale sau lucruri.

De la soarele strălucind pe cerul Ungariei, am trecut prin regiuni, fie cu ploaie, fie cu ninsoare. Acolo unde fulguia, deși încă nu se depusese niciun strat neglijabil de zăpadă, erau mașini speciale, care împrăștiau, preventiv, bobițe (ca fulgii) de sare pe carosabil: „Și cehii au fost comuniști ca noi și ce sistem de autostrăzi au!”.

---

Am trecut pe lângă un Hilton imens, cât o planetă: „E prevăzut cu piscine, bucătării etc.” – mi-a spus fiul meu și am adus vorba, încă o dată, despre Mike, unul dintre colegii lui, care a lucrat chef la o asemenea marcă prestigioasă.

---

De la un KFC, am comandat aripioare picante, iar fiul meu nu știu ce a preferat, întrucât nu am mai avut vreme să-l întreb: trebuia să ajungem la destinație, înainte de ora 21. El încă mă îndemna să înghit repede cartofii. Ne-au și sunat cei de la pensiune să vadă pe unde ne aflăm. Mai aveam de parcurs vreo două sute de kilometri.
La ora douăzeci, eram deja la pensiune. Am parcat mașina în curte, pe zăpadă (stratul era sub o palmă). Ne-am luat lucrurile cele mai valoroase, precum laptopul, din mașină. Ușa pensiunii avea o sonerie cu buton (tocit aproape de tot, de la utilizarea îndelungată, în suportul de plastic). Îmi imaginasem o căsuță, în margine de sat, ai cărei proprietari să fie dornici a intra în discuție cu noi, însă pensiunea era la fel de prosperă ca un hotel: sala de recepție destul de încăpătoare, călduroasă, cu un grupaj de lemne deasupra, în stil cabană; recepția funcționa în spatele unui bar, de la care ai fi putut comanda (nu era cazul nostru!) whisky de toate mărcile. Un cățel de rasă mică se plimba în voie. Prezența lui ne inducea într-o atmosferă de liniște, specifică secolului trecut. Cel de la recepție, un bărbat matur care șchiopăta, nu știa o boabă englezește: deschidea telefonul pe google, pe traduceri, și noi rosteam ce doream în microfonul telefonului și așa ne înțelegeam. La cuvântul „România”, ne-a replicat, fără să stea pe gânduri: „Ceaușescu!”. „Nicio legătură!” – l-am completat eu. Ne-a condus într-o cameră la parter (care nu avea nimic în minus față de camera de la hotelul central din Praga, de exemplu): două paturi mov, tv., veioze, cabină cu două dușuri, respectiv, două băi.

---

Fiul meu mi-a cerut apă. În mașină, nu aveam decât sucuri. M-am dus din nou la recepție și am comandat apă plată. Bărbatul mi-a deschis frigiderul – să-mi aleg de acolo ce-mi trebuie. Am pus mâna pe o sticlă, am scos portofelul să plătesc, dar nu mi-a luat niciun ban (îi lăsasem zece euro bacșiș. În felul acesta, și-a arătat și el recunoștința). De la recepție, am ieșit în curte, pentru a face la dreapta către cameră, ocol de care am profitat și am efectuat această fotografie:

După duș, am potrivit alarma la ora 5,45 și am adormit, gândindu-mă la ceea ce au simțit cehii acestei localități, când s-au văzut cu nemții la geam, în anul 1939. M-am trezit pe la trei, îmi era somn. Mă despărțeau încă două ore de alarma telefonului, de trezire. Am fost mulțumit și m-am culcat la loc.

La ora cinci patruzeci și cinci, am început pregătirea pentru o nouă călătorie. Am lăsat cheia în cutia poștală, conform discuției vesperale cu angajatul. Navigația de pe ecranul Jeep ne-a indicat un traseu opus celui de pe care venisem. Drumul era îngust, cu mașini parcate la poartă. Pe urmă, am trecut prin marginea unei păduri. Copacii erau atât de înalți! Imediat ce am ieșit din pădure, robotul ne-a anunțat că suntem în Germania: în stânga și în dreapta noastră, se ridicau clădiri trainice, din cele medievale.

---

În Germania, pe autostradă, nu există limită de viteză, iar tirurile nu trec niciodată pe altă bandă, rămân veșnic pe banda întâia.

---

I-am povestit fiului meu:

-Nu mă gândeam eu, în copilărie, că voi face „la pas” Europa de Vest. Când mai zăream cine știe pe unde câte o ilustrată din străinătate, mi se părea un vis mijlocul de a o vizita. Nici gumă de mestecat nu era, decât una românească, despre care se spunea că este confecționată din drojdie și avea un gust predominant amar. Odată, fiind prin fața blocului la joacă, am auzit pe câțiva dintre copiii din gașca mea că la hotelul Jiul, Balaci oferă gumă de mestecat. Până am ajuns eu, probabil guma s-a terminat, pentru că Balaci nu mai era… Tatăl lui Florin, un vecin al meu de la etajul al IV-lea, lucra la Oltcit și fusese trimis de către fabrică să învețe meserie în Franța. Îi adusese, între altele, mașinuțe de fier, cu portiere care se deschideau etc. Mesteca Florin gumă pe balcon. De jos, de la scară, l-am strigat să-mi dea și mie o lamă (era un pachet verde, cu miros deosebit de plăcut). Și Florin s-a gândit să glumească: a dat drumul la hârtia învelitoare, care fâlfâia în aer și s-a prins de un geam. Când l-am prins, l-am bătut atât de rău, încât multe zile am stat cu frica în sân, ca nu cumva să vină taică-său peste mine; atât de necaz mi-a fost! Sârbii mai aveau gumă bună, sub formă de țigarete: când am tranzitat-o acum câțiva ani, îți amintești că i-am întrebat de guma lor tradițională și nu dețineau decât Orbit. Nea Costel, vărul tatei, lucra la poliția economică. De la el mi-a cumpărat tata ceas cu calculator, pe baterie, gumă de mestecat, iar pentru casă, un covor persan deosebit, cu modele geometrice. Avem și astăzi covorul la Cleanov. Mi se pare incredibil: până prin anul două mii, apa se oprea vreo patru – cinci ore pe zi. Ca toată lumea, și noi aveam grijă să umplem cada cu apă. Îți dai seama ce risipă? Îi dădeam drumul celei care mai rămânea în cadă, la cinci după-amiaza. Programul la tv, încărcat de muzică patriotică, era de două ore seara.

În 1990, soră-mea a avut inspirația de a face o excursie în Polonia. A adus de acolo casete cu muzică extraordinară: Patty Ryan, Francesco Napoli, Laura Branigan. Le ascultam la boxele de la Oltcit. Mie mi-a luat o geacă de iarnă, a cărei căptușeală era din puf de pinguini. Am purtat-o mulți ani. E bună și astăzi. Ținea de cald și-mi dădea un aer nordic. Eu abia în 2008, am ieșit pentru prima dată din țară, când aveai tu șase ani și când m-am întors, tu mi-ai părut schimbat.

-Îmi aduc aminte, mi-a confirmat fiul surâzând.

---

În Germania, pe alocuri, fulguia, peisajul fiind de vis. Ce zestre silvicolă poate avea!

Cu șaptezeci și cinci de kilometri înainte de aeroport, am oprit la o benzinărie. Atmosfera părea caldă. Înăuntru, o singură vânzătoare se ocupa de tot: ambala sandviciurile, scana prețul altor produse etc. Noi am cumpărat apă plată (o marcă pe care n-am mai întâlnit-o) și lichid de parbriz. Ne-am postat dinaintea vitrinei. Eu am comandat cârnați tradiționali (de fapt, unul singur, fiindcă sunt imenși, gustoși, însoțiți de o pâinică rotundă și de muștar. Cutia în care-i primești este de carton verde, tare, precum o tavă). Tonomatele de cafea, plasate în dreapta, dinaintea tejghelei, erau ample, cu o fațadă auxiliară oricărui tip de cumpărător, începător sau rutinat (nu te rătăcești pe harta lor, când poftești ceva). Astfel de tonomate, cu butoane mari, luminoase, dau rest, nu te cauți în buzunare de mărunțiș, să-ți iasă exact suma pentru o cafea etc. I-am spus lui T. că vreau un espresso lung, pe care mi l-a și comandat, sub ochii mei, prin acționarea butonului: a ales paharul cel mai mare, concordant comenzii. Rezultatul nu a fost conform așteptării: m-am ales cu o lingură (cantitativ mă refer) de espresso lung. Ne-am întrebat cât ar fi fost un espresso scurt, dar nu am mai stat să experimentăm, fiindcă ne-ar fi luat timp și ar fi și costat.

Pe lângă noi, un german aproape în vârstă, se învârtea cu lingurița de carton în mână, căutând pliculețele de zahăr brun: dădea ceva din gură. T. i-a răspuns, datorită cunoștințelor de limba germană căpătate de la Mike, deși, când aud pe cineva că învață limba germană, îmi vine în minte expresia: „Dumnezeu a inventat eternitatea, ca să ai timp să înveți limba germană”.