https://blog.revistaderecenzii.com/

Vara și-apucă zborul spre țărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Și galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simțiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte și acei ce doresc.

Unde atâți prieteni plăcuți de tinerețe?
Unde-acele ființe cu care am crescut?
Abia ajunși în vârsta frumoasei diminețe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce netedă câmpie!^[1] Cum ochiul se uimește!
Ce deșărt se arată, oriîncotro privești!
Întinsa depărtare se pare că unește,
Cu ale lumii mărgini, hotarele cerești.

Cât sânge aste locuri setoase înghițiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câți veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnați în țărână,
Pe-ncrețita lor frunte sfârșitul arătând,
Dar mai clătindu-și capul, și c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viață,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viață au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheață,
Toată durerea le-este că nu și-au răzbunat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Puțin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim… Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreșit cei dintr-însul slăviți au fost odată:
Azi slava stă deasupra, și omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O, voi, care un titlu ș-un nume pizmuiți!
Când tot ce e-nalt și când mărirea piere,
Mărirea, înălțarea, la ce le mai doriți?

Din vremile trcute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, în slavă-mpodobit.
Să treacă peste vârste și peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ți zdrobește,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta pornește
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îți pasă-atuncea să știi de mai plutește
Catargul fără pânze ce nu-ți e de-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ține, se clătește,
Și dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viața e o luptă, o dramă variată
Și actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moarte-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimeni n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacurile trecute,
Și nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute,==
De soarta omenirii din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupra-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nșeală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, ținând de mână
Icoana fericirii. Dai s-o prinzi… A scăpat.

Astfel un vis ți-arată o iubită ființă;
Astfel cu bucurie voiești s-o-mbrățișezi,
Dar astfel umbra-nșeală zadarnica-ți silință;
Acum din mâini îți scapă, acum iarăși o vezi.

Dacă în cartea soartei omu-ar ști să citească,
Să-și afle fiecare grozavul viitor,
Cine-ar mai vrea, Stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeșertat izvor?

Vremea de-acum, trecutul, a-l ști avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul sosește, când nălucirea piere,
Se trage deodată și veșnica perdea.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Medita%C8%9Bie_(Alexandrescu)