https://blog.revistaderecenzii.com/

Domnul președinte de Bonfons (își suprimase, în sfîrșit, numele patronimic de Cruchot) n-a ajuns să-și înfăptuiască nici una din ambițiile sale. Muri la opt zile după ce-a fost numit deputat al Saumur-ului.

Dumnezeu, care vede totul și nu lovește niciodată greșit, îl pedepsi, fără îndoială, pentru calculele și șiretenia juridică cu care prevăzuse în toate amănuntele ― accurante Cruchot^[1] ―, contractul de căsătorie, prin care viitorii soți își dădeau unul altuia, în cazul că n-ar avea copii, totalitatea bunurilor mobile și imobile, fără nici o excepție sau rezervă, în deplină stăpînire, dispensîndu-se chiar de formalitatea inventarului, fără ca omisiunea sus-zisului inventar sa poată fi opusă moștenitorilor lor sau celor în cauză, înțelegînd că sus-numita donație să fie etc….

Această clauză poate lămuri adîncul respect pe care președintele l-a avut mereu față de singurătatea doamnei de Bonfons. Femeile îl socoteau pe domnul prim-președinte ca pe unul dintre oamenii cei mai delicați, îl căinau și mergeau uneori pînă la a învinovăți durerea si pasiunea Eugéniei, așa cum știu ele să învinovățească o femeie, cu cele mai crude menajamente.

― Fără îndoială că doamna președinte de Bonfons trebuie să fie foarte suferindă, ca să-și lase bărbatul singur. Sărmana femeiușcă! Se va vindeca oare curînd? Ce are oare, un cancer, o gastrită? De ce nu se duce la doctori?

S-a făcut galbenă de cîtva timp; ar trebui să se ducă și să consulte celebritățile din Paris. Cum se poate să nu dorească un copil? Se spune că-și iubește mult bărbatul; cum să nu-i dea un moștenitor în situația în care se află? Știți că așa ceva e îngrozitor; și dacă ar fi din pricina unui capriciu, ar fi de condamnat… Bietul președinte.

Înzestrată cu acel tact subțire pe care-l capătă omul singuratic, datorită îndelungatelor meditații și datorită puterii de a pricepe lucrurile, Eugénie, obișnuită de nenorocirile ei și de amarele experiențe din ultimul timp să ghicească totul, știa că președintele îi dorea moartea, ca să ajungă el stăpînul uriașei averi, mărită și mai mult prin moștenirile unchiului său notarul și ale unchiului său abatele, pe care Dumnezeu îi chemase la el. Bietei întemnițate îi era milă de președinte. Providența o răzbună de calculele și de infama nepăsare ale unui soț care respecta, drept cea mai puternică garanție, pasiunea fără nădejde cu care se hrănea Eugénie. A da naștere unui copil nu însemna oare a omorî speranțele egoismului, plăcerile ambiției nutrite de domnul președinte?

Dumnezeu arunca deci mormane de aur prizonierei, pentru care aurul nu prețuia nimic, și care tindea spre cer, care-și ducea viața-i cucernică și plină de bunătate în sfinte reculegeri și ajutînd neîncetat și tainic pe cei nevoiași.

Doamna de Bonfons fu văduvă la treizeci și trei de ani, cu un venit de opt sute de mii de livre, încă frumoasă, dar cum e frumoasă femeia aproape de patruzeci de ani. Fața ei e albă, odihnită, senină. Glasul dulce și blînd, apucăturile simple. Are toată noblețea durerii, sfințenia ființei care nu și-a pătat sufletul în atingere cu lumea, dar și austeritatea fetei bătrîne și deprinderile meschine, pe care le dospește viața de provincie. Cu tot venitul său de opt sute de mii de livre, trăiește așa cum trăise sărmana Eugénie Grandet pe vremea avarului său părinte, nu-și aprinde focul decît în zilele în care i se îngăduia ei odinioară să-l ațîțe în căminul din sală și-l stinge după programul alcătuit în tinerețea ei. E mereu îmbrăcată cum era mama ei. Casa din Saumur, casă fără soare, fără căldură, veșnic întunecoasă, posomorîtă, e icoana vieții sale. Își chivernisește cu grija averile, dînd o nobilă întrebuințare acestei averi. Cuvioase și caritabile lăcașuri, un azil pentru bătrîni și școli parohiale pentru copii, o bibliotecă publică bogat înzestrată, mărturisesc în fiecare an cît e de străină de zgîrcenia de care o învinuiesc unele persoane. Bisericile din Saumur îi datoresc cîteva înfrumusețări. Doamna de Bonfons, căreia i se spune în glumă „domnișoara”, inspiră un respect religios. Tocmai inima aceasta nobilă, care nu bătea decît pentru cele mai duioase simțăminte, trebuia să fie supusă precupețirilor interesului omenesc! Banul trebuia să-și întindă umbra lui rece asupra acestei vieți cerești și să pricinuiască neîncrederea în sentimente tocmai unei femei care întrupa sentimentul.

― Numai tu mă iubești, îi spunea dînsa lui Nanon.

Mîna acestei femei pansează rănile ascunse ale tuturor familiilor. Eugénie se apropie de cer însoțită de un cortegiu de fapte bune. Măreția sufletului său atenuează josniciile creșterii și obiceiurile primei sale vieți. Aceasta este povestea femeii, care, trăind în mijlocul lumii, nu face parte din ea; care, făcută să fie o desăvîrșită soție și mamă, n-are nici soț, nici copii, nici familie.

De cîteva zile se vorbește despre noua sa căsătorie. Oamenii din Saumur discută pe socoteala ei și a marchizului de Froidfond, a cărui familie a început s-o împresoare pe bogata văduvă, cum făcuseră pe vremuri Cruc-hoții. Nanon și Cornoiller, sînt, se spune, de partea marchizului; dar nimic nu e mai fals. Nici spătoasa Nanon, nici Corrtoiller n-au atîta duh ca să priceapă vicleniile lumii.

Sfîrșit.Paris, februarie-martie 1933.

Note

1. ↑ Formulă juridică: prin grija lui Cruchot.
2. Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Eug%C3%A9nie_Grandet/%C3%8Encheiere