https://blog.revistaderecenzii.com/

*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2021, p. 16

Cea mai recentă carte semnată de George Vulturescu, Maladiile lămpilor (Ed. Tracus Arte, București, 2019), este structurată în trei părți: Poemul de la ora trei noaptea, Discret precum cineva chemat la morgă să identifice un cadavru și Jurnal de provincie. Titlul este urmuzian, sugerând un aliaj între maladie, afecțiune umană, și lămpi.

Prima parte, Maladiile lămpilor, conturează posibilul destin al poetului contemporan, care, pentru a se evidenția, trebuie să recurgă la un gest extravagant, anume să-și „ducă versurile cu elefanții” în cetate (Poemul de la ora trei noaptea), gest echivalent aceluia la care a apelat văduva boierului Stroici care și-a aprins rogojina în cap, pentru a fi observată și primită în audiență, de către domnitor. Odată ajuns în cetate, poetul își croiește drum înspre instituțiile de autoritate, descoperind că, totuși, guvernanții îi cunosc versurile, dar nu au interes să le dea curs în legi auxiliare culturii. Cântecul din copilărie („Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen”) este metamorfozat, printr-o neașteptată inversare a rolurilor, ca în poezia lui Arghezi, subiectul devenind obiect: „guvernatorii cu soldă tremurau / ca pânza de păianjen în vânt” (Poetul care își duce versurile cu elefanții). În partea a doua, cu titlul bacovian Discret precum cineva chemat la morgă să identifice un cadavru, viziunea absurdă asupra unor contexte se consolidează: importante în timpul jocului, inițiat pe mize variabile, de la mic la mare, zarurile, când nu sunt aruncate pe tablă, se apropie „singure, lunecă / unele spre altele – / îți vine să crezi că hazardul are o clipă de delicatețe” (Divagații la o partidă cu Igitur). Dansul dragostei, în care se angrenează aceste obiecte, ca simboluri ale hazardului, este la fel de absurd ca pasiunea celor doi protagoniști, tată și fiu, pentru o biată pâlnie, din romanul Pâlnia și Stamate de Urmuz. Literele se distanțează de cuvintele pe care le compun, par a avea propria viață în perimetrul foii, atitudine care augmentează ideea că, indiferent de autor, cărțile își au destinul lor. Partea a treia, Jurnal de provincie, se constituie din maxime, al căror tâlc au ca obiectiv ideea centrală a cărții, de a ilustra legătura esoterică dintre om și mediul mecanic: „Nu mă uita la lumina lămpii, ci văd cu lumina ei”, „Lampa din satul meu, ca și steaua de la Bethleem, este singura care-mi arată drumul spre casă”.

Cu acest volum, George Vulturescu forțează granițele dintre universurile material și uman, pentru a determina osmoza esențelor, posibilă numai în lirică, deocamdată; cândva, în avântul științelor, vom asista la o realitate descinsă din poeme – este o ipoteză.