M-am născut într-o zi de duminică, 26.VI.1947. Cum am văzut lumina zilei, am apărut ca un musafir nedorit. Atunci, purtai în pântec nouă luni un copil și nu știai ce apare la naștere, băiat sau fată. Eu eram a treia fetiță. Așteptându-se la băiat, mama s-a supărat, nu mai voia să-mi dea țâța să sug, când țipam de foame. Și sora ei, Constanța, care asistase la naștere, căci se năștea acasă, fără medic, i-a zis: „Dă-i, dadă, să sugă, că uite ce frumoasă este!”.

După mine, a mai născut un băiețel, în 1949. Atunci, au fost și părinții fericiți, dar nu a durat prea mult – din păcate, doar șase ani. În anul 1955, sora cea mare, Tanța, era la liceu, la Plenița. De 1 Mai, mama s-a dus pe la ea să-i ducă mâncare și cele necesare. Stătea la cămin. Când a văzut-o, s-a hotărât să vină și ea acasă, pe jos. Nu era mijloc de transport. S-a învoit la pedagog. Ne-a adus bomboane, copilului Leon i-a oferit mai multe, fiind mai mic. Atunci, s-a părut că se îneacă, dar și-a revenit și a început joaca. Tanța s-a apucat să facă mâncare, dragavei cu ouă și mămăligă. Am stat toți la masă și am mâncat. Copilul a rămas ultimul la masă, zicând: „Ce mâncare bună face dădica!”. Mai târziu, iar a părut că se îneacă. L-au luat părinții, s-au dus cu el la un medic, dar acesta era băut, nu au putut sta de vorbă cu el. Atunci, au mers la un asistent. Nea Vică (asistentul) s-a uitat în gât la copil și i-a asigurat că „nu are nimic, nu se vede nimic”. S-au întors acasă, dar Leon nu era bine. S-au dus din nou la dr. Paciulea. Când urcau pe drumul de lângă biserică, din sus de pisc, Leon a luat ciomagul de la tata să dea în câini, să nu o muște pe mămica. Au ajuns la dr. Paciulea. Deși era așa târziu, soția lui a spus că nu s-a trezit din beție. Atunci, au hotărât să plece la Plenița, la spital. Au purces la drum cu droaga – nu car – , fiindcă era mai mică. Și Leon, când a ieșit din curte, avea un picior pe proțap la droagă și mâna boii cu biciușca. După patruzeci de minute, s-au întors. Leon intrase în comă, nu mai vorbea, nu se mai ridica. După două ore, a încetat din viață, dimineața, pe la ora cinci (1 – 2 mai, 1955). Avea șase ani și eu opt. Plângeam toată ziua, rugându-mă la Dumnezeu să-l aducă să-l găsească părinții acasă, când vin de la muncă, dar nu s-a întâmplat. Și cât de tare am strigat!