https://blog.revistaderecenzii.com/

Me vint ung vouloir de briser
La tres amoureuse prison
Qui souloit mon cuer debriser
VILLON – Les Lais, II/14 – 16

Cînd te-am zărit
Întîia oară
Purtai un sweater verde ,
Cînd te-am zărit
Treceai grăbită și tăcută
Prin parcul
Umed și crepuscular,
Purtai un sweater verde,
Și-n ochi
Indiferența
Stranie-a fecioarelor
Surîzătoare și candide
Din magazinele-englezești
Expuse
Prin peroanele de gări
Cosmopolite.

Era în primăvară –
Abia înmuguriseră castanii
Ce păzeau
Aleea netedă
Din parc.
Și cerul era mai palid
Ca o dorință
Moartă și nespovedită.
Treceai ușoară,
Cu păru-n vînt….
Și am rămas
Mirat și trist
În urmă,
Privind cum te stingeai,
În perspectiva
Aleii.

Cînd te-am zărit
Întîia oară
Purtai un sweater verde
Și-n ochi
Enigma
Surîzătoare și convențională
A pozelor de magazină,
Uitată-n geamantan
După călătorie.
Și-abia tîrziu –
Tîrziu, pe o terasă de cazino,
Eu ți-am vorbit….
Pe o terasă luminată
De becuri albe-incandescente
Eu ți-am șoptit
Cuvinte tulburi
De-un farmec trist, banal, uzat,
Și tu le-ai ascultat,
Tăcută,
Surîzătoare și placidă,
Cu pleoapele întredeschise,
Privind la zboru-unei falene –
Și-ai dat din umeri…
Dar am văzut
Cum palpita
Gîtul tău
Alb.

Și noaptea –
Cuvîntul umed și înfiorat,
Cu cer întunecat și tragic,
Cu melancolicele șuierări
Ale locomotivelor din gară,
Și cu ecourile vagi,
Inegale
Ale tangoului cîntat
De-orchestra de cazino
Ne-adăpostea.
Și pe-o terasă luminată
Ca un decor de comedie,
Eu ți-am răpit, abia tîrziu,
Pe neașteptate
Și neștiute,
Cu o patetică privire
Și cu un gest sentimental,
Indiferența,
Acalmia
Și strania vrajă
De fecioară
De foileton din magazină.

Pe o terasă din cazino
Eu ți-am vorbit
Abia tîrziu.
Cînd am plecat era în toamnă,
Căzuse bruma peste pomii
Din parc,
Și cazinoul luminat
Fusese-nchis.
Era în toamnă, –
Se scuturau încet castanii
De ultimele frunze,
Și se-nsera devreme.

Soseai grăbită pe aleea
Păzită
De castanii despuiați
Ce simulau un dans macabru, –
În ochi purtai
Surîsul veșted
Al renunțărilor eterne,
Și-n vorbe
Indulgențele prescrise
Și consacrate
De eroine din romane.

În parcul gol și ofilit
Mergeam încet,
Eu îți șopteam cuvinte dulci,
Inevitabile și triste,
Și tu le ascultai
Tăcută,
Îngîndurată și serioasă…
Și le credeai.

Era tîrziu cînd am plecat –
Era în toamnă…
Se-ntuneca cu deznădejdi supreme
Cerul
Crispat, bolnav și-ndurerat,
Și vîntul
Cînta prin frunzele uscate
A jale și-a pustiu…

Mergeam încet…
Din cînd în cînd cădea o frunză
În clipe largi;
Din cînd în cînd un strop de ploaie
Pica pe pleoapă sau pe-obraz;
Din cînd în cînd șopteam o vorbă,
Ciudată fără înțeles,
Și ne priveam prin întuneric,
Și-apoi zîmbeam,
Neștiind ce spunem…

Cînd am plecat era în toamnă…

Flacăra, 1916, nr.31, 14 mai

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Triptic_Madrigalesc