https://blog.revistaderecenzii.com/

*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 3 / 2022

Marcat de imaginea lui Vladimir Nabokov, mare scriitor, dar și lepidopter de prestigiu, Virgil Dumitrescu încearcă o reevaluare a lucrurilor, de la scara de vedere a unui fluture, după cum sugerează titlul celui mai recent volum al lui, Fluturele Nabokov (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2021).

Refuzând, pe de o parte, limitele înălțimilor, precum aceea de a nu putea supraviețui în văzduhul stăpânit de vulturi, le va tatona, pe de altă parte, pe acelea minore, nu mai puțin solicitante, ale dedublării fictive într-o vietate măruntă, dar spectaculară, a cărei forță de bază este zborul. Astfel, poetul, ca Tudor Arghezi în poezia ludică, decide să revadă mediul familiar, cu mai multă atenție, de la cușca împopoțonată a câinelui, până la propria-i sufragerie, evitând, în acest periplu, să acorde atenție morții personificate într-o femeie gata să cedeze eventualelor avansuri ce i s-ar putea face: „Eu cu moartea nu cochetez, nu-i fac ochi duci / ca s-o lase mai moale când urcă scările, să apese dinadins / pe butonul greșit și s-o aud lamentându-se / eu de aici nu mai urc nici / vie” (Cu moartea). Eul liric aspiră la o rememorare a propriei-i vieți, dar, fiindcă întoarcerea în timp nu mai este posibilă, se mulțumește să privească derularea altor evenimente, ai căror actori sunt alții. Nostalgia după sine ca mire se reliefează în oglindirea altei nunți, el, privitorul, dedublat în fluturele lui Nabokov, consolându-se cu ideea de a ști că mariajul nu este numai lapte și miere: „Cu bulgărele de zăpadă în brațe trece mirele (…) / în pragul primăverii se întâmplă astea, / afront la rotația anotimpurilor, / după care al cincilea le include pe toate / și mai pune de la el cât îi îngăduie / nunta de platină” (Nunta de platină).

Tonul șăgalnic de a fugi din fața pericolelor persistă în experimentarea noii forme de viață, chiar în cearta pe care o poartă cu propriul suflet: „Ce mai scobești, suflete tu, în paranteza / coastelor mele până să se destrame / în fond?” (În paranteza coastelor mele). Câinele este un cerber al cosmosului care, după ce latră în zadar la stele, revine cu botul pe labe, la picioarele stăpânului, care, astfel, eșuează în tentativa de a experimenta starea unui lepidopter, fiindcă versurile din balada Miorița îi revin subit în minte și-l retrezesc la statusul moral de om: „„După ce a lătrat cât a putut la lună și stele, / câinele meu s-a lăsat păgubaș (…) pe calea lactee, nicio brânză, / niciun colac, niciun os de ros din cele / aruncate dincoace (…) stăpâne, stăpâne / – mă cheamă un câne” (Câinele meu păgubaș). Impresionat de arhicunoscuta docilitate a patrupedului canin, poetul își redimensionează unghiul de vedere, cu o responsabilitate în plus care îl va depărta definitiv de voluptatea de a fi altul decât este, adică un om supus vârstelor și problemelor curente: „Somnoroase, umbrele care se iau după mine / precum câinele după stăpân / îmi fac semn să mai răresc plimbările / matinale” (Anchiloze); „arsură, mătrăgună, dulce floare, săruturi / ca-ntre clopote de ceață, le retrăiesc / în mine ca postfață la tot ce e durere / și visare” (Postfață).

Prefațată de Aureliu Goci, noua carte de versuri semnată de Virgil Dumitrescu „ne arată că lumea și-a ieșit din țâțâni, s-a dereglat și ordinea cosmică s-a sfărâmat”.