https://blog.revistaderecenzii.com/

… A doua zi, dimineață, când porțile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâșnind în urma mea cu neunse și hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuțit mă înțeapă în suflet, sau ceva greu și înalt îmi cade pe spate, și că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!…

Și cum măsuram eu sau, mai bine zis, cum măsura Pisicuța, la gebea, drumul plin de colb, de pe care soarele, de o suliță înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineții, toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfățișările aiurite din lumea cealaltă. Soarele, ce plutea în albastrul adânc și păienjenit de ceață al bolților cerești, se uita parcă chiorâș la mine cu înțepenirea lucie și sticloasă a unui ochi de mort înfipt și încremenit în umbra depărtată a orbitei sale vinete și reci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însuflețire, trimiteau parcă din înălțime, cu șoapte de frunze și de vânt, ultimul „rămas bun” celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarele așezate între cele două lumi; adierile răcoroase și ușoare din răsărit îmi atingeau fața și treceau pe fruntea mea ca fâlfâitul rece și fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute și tăcut; florile câmpului mă priveau ca atâția ochi roșii ai duhurilor pustiului. Pisicuța, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai cât o muchie de cuțit și, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, așteptam pe fiece minut să mă prăbușesc în noianul gol și fără fund de sub picioarele mele… Ființa mea se topise, se idealizase și, ca un fir de ață fără sfârșit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea…

„Sărmane om, sărmane lut netrebnic și pieritor!… cugetam eu mergând la gebea. Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuințe vecine cu nebunia?… Și dacă, din noroiul în care te-a înmormântat până la gât, ți-a îngăduit să ridici capul și să îndrepți, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce, lângă o clipă de sublim, a așezat o eternitate de ridicol? Pentru ce, cu descântece și cu vrăji dumnezeiești, să se sape prăpăstii fără fund și fără de margini între două sărutări; și pentru ce, încă, între două inimi îndrăgostite, să se ridice, ca un zid de oțel, o ieftină formulă sacramentală? Și, mai la urmă, pentru ce?…”

Întorsei capul și privii îndărăt… Prin cerdacul larg din față, stăpâna de casă nu mai trebăluia nimic… În haină albă de dimineață și cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă cu țurțuri mici de mărgele roșii pe margine, făcuse unghi drept din brațu-i alb, rotund și gol până la cot; cu palma-i diafană pusese despre soare o mică perdea trandafirie privirii; cu celălalt braț, săpat în marmură vie, stătea rezemată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului… O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui… Și din soare nici o rază nu se mai desprinse, și de pe ceruri nici o stea nu se mai mistui… Cel mult dacă depărtarea sorbea treptat în adâncurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare și încremenit în aureola de lumină țesută în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineață… Ridicai în aer imensa mea pălărie neagră și de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, înspre apus… Din cerdacul larg din față fâlfâi ca răspuns și de trei ori se închină spre răsărit, cu nestatornice forme de vânt, faldurii molatici și roșii ai unei batiste subțiri… și depărtarea smulse soarelui o rază și golul înghiți cerului o stea… Iar între apus și răsărit, o adâncă mare de întuneric se lăți… Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări, se întindea taina nesfârșită a lumii celeilalte…

„Sărmane om, sărmane lut netrebnic și pieritor! cugetam eu, legănându-mă la gebea prin lumea subțire a umbrelor. Pentru ce adică?…”

Și drumul de sub copitele Pisicuței răsună a sec și a hodorogit… Intrasem pe un pod ce tăia de-a curmezișul peste Bistrița. Nu știam nici ce pod era acesta și nici încotro ducea. Deoarece însă marșrutul îl lăsasem cu totul pe seama Pisicuței, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu; mă mulțumii doar să opresc la mijlocul podului statua mea ecuestră și, din aerul înalt, să-mi las și gândul și privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor… Și dacă niciodată n-ai avut fie bărbăția, fie fantezia de a-ți scutura de pe suflet și de pe inimă prostiile omenești, după cum un arbore, la suflarea vântului, își scutură foile sale netrebnice și seci, atuncea, desigur că n-ai rămas, întotdeauna, decât ceea ce ești: o păcătoasă „ființă superioară”, un nemernic „împărat al Făpturii”… Și nu te-ai simțit, prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mângâiere de vânt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce plutește pe înalte și albastre aripi de văzduh… Nu te-ai simțit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul și suflet din sufletul larg al naturii!… A sta suspendat în aer și neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinței tale, gândului să-ți încremenească în suflet și sângelui să-ți înghețe în vine, a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconștient, ce-ți socotește neîndurat clipele scurte ale vieții, a te preface în cremene însuflețită sau în ființă de cremene, a pricepe cu simțul potențiat al urechii tale susurul colosal și nehotărât al imensului curs de viață ce însuflețește vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfârșit…

„Cât e de dulce, cugetam eu, să ai, din când în când, câte un minut, măcar, de sublimă nebunie!”

Și cum stăteam eu pironit cu privirea pe spatele goale și fugătoare ale unei șăgalnice unde, ce se scălda cu o nerușinată nevinovăție în razele soarelui, deodată totul se opri; Firea încremeni pe loc și statua mea ecuestră, cu pod cu tot, o plecă la goană pe cursul Bistriței la deal! Clipa neclintită a eternității mele se topi în văzduh, izvorul de viață vie deveni putrejune, hlamida dumnezeirii îmi căzu de pe umeri… Iar la capra dimpotrivă a podului, un individ cu fața îmbujorată de somn, răsărit în calea mea dintrun fel de coteneață de scânduri, cu un soi de obraznică oficialitate în mișcări, îmi făcu semn să mă opresc și, fără nici o „bună dimineața” sau „cale bună”, întinse înspre mine mâna ruginită și-mi ceru 12 bani.

— Pentru ce? îl întrebai eu, și de ce numaidecât 12 bani?
— Brudina, cucoane; câte doi bani de fiecare picior de vită, îmi răspunse el scurt și hursuz.

Și după ce mă încredințai, numărând cu îngrijire, că eu și Pisicuța la un loc aveam tocmai șase picioare de vită, scosei 15 bani și, dându-i somnorosului meu individ:

— Ține, prietene; iaca 15 bani; n-am 12 potriviți. Trei bani rămân ca plătiți pentru un picior și jumătate de vită, pe când m-oi întoarce.

Lucrul se păru de tot firesc omului meu care, abătând cu o veche obișnuință clapa degetelor peste bieții mei gologani, îi înmormântă iute în fundul ruginit al palmei sale și, fără nici o ceremonie sau „drum bun”, îmi întoarse spatele, intră în culcușul său și trase după sine, cu zgomot hodorogit, ușa de scânduri uscate a coteneții sale. Eu dădui călcâie Pisicuței și-mi căutai de drum.

Și fiindcă ideile mari au la rădăcina lor, mai totdeauna, lucruri mici:

„Ce nesocotință, mă gândeam eu foarte serios, pe capul cârmuitorilor noștri!… De le venea lor în minte să așeze biruri nu numai pe câte capete, ci, mai cu seamă, pe câte picioare de vită sunt în țara aceasta, ce nesecate izvoare de aur ar fi mai curs în vistieriile largi ale scumpei noastre patrii!…”

Și, legănat, cu desagi cu tot, ca o limbă de ceasornic, de eterna gebea a Pisicuței, scurtam încet și fără țintă drumul către necunoscut… Iar de prin îndoiturile posomorâte și adânci ale imensului amfiteatru albăstriu al munților din dreapta, negurile albe se ridicaseră și se mistuiseră în văzduh și, în locul lor, o nesfârșită și subțire rețea viorie de aburi auriți se așternuse peste marea frământată, parcă de valuri, a brădetului negru-verde, ce umplea cercul vederii, de jos de la pământ până la hotarele senine din înaltul cerului… Din vale și de pe stânga se furișau până la mine sclipirile scurte și fugătoare ale Bistriței, ce luneca grăbită, când răsfățându-și goliciunea sub razele, acum iuți, ale soarelui, când aruncându-și peste umeri haina țesută din umbra tainică a luncilor tinere de sălcii și de arini.

Mersesem trei ceasuri fără oprire și atât eu cât și Pisicuța simțeam nevoie de odihnă. Și fiindcă Pisicuța, iubitoare de singurătate ca și mine, descoperise sau alesese, poate înadins, un drum, pe marginea căruia nici casă, nici crâșmă nu se pomenea, mă hotărâi a petrece ceasurile de arșiță ale zilei și a-mi face popasul obișnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde și tăinuită, pe care singuraticele împrejurimi mi le puneau la îndemână. Cârnii la stânga și scoborâi în umbra adâncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriței.

Într-o poiană mică așternută cu o iarbă scurtă, deasă și de-un verde gingaș și parcă anume săpată în semicerc în desișul arinilor, deasupra și pe marginea înaltă a malului Bistriței, îmi așezai conacul meu de zi. Deschingăi tafturii Pisicuței și-i luai povara din spate; iar până ce să așez eu șaua și desagii la rădăcina unui arin, Pisicuța și luă o baie de spate și de coaste în iarba verde și răcoroasă a poienii; se sculă iute, se scutură plină de mulțumire și, vârându-și botu-i negru și fin în iarba fragedă, începu a paște. Și fiindcă pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepădai și eu hainele, mă vârâi în apă și, apoi, fiindcă din anumite împrejurări, nu puteam împărtăși cu Pisicuța fragedul ei prânz, desfăcui desagii și mă pusei în cale să-mi stâmpăr și eu foamea care, după baie mai ales, începuse a deveni neîndurată. Băgai de seamă însă că desagii mei suferiseră o infracțiune, dar că hoțul, în loc să ieie, pusese ceva. Astfel, găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut și frumos legat, deasupra căruia sta scris ca moto: „poftă bună”. În pachet, pui fripți, ouă răscoapte, prăjituri, pâinișoare mici și rotunde de casă, mere domnești… Dintre mere, unul singur era învelit frumos într-o hârtie roșie, subțire, și legat cruciș cu o îngustă cordea aurie, întocmită deasupra într-un mic și foarte meșteșugit fiong.

„Aș prinde rămășag, îmi zisei în gând, că acest măr e pus de diavolul de Magda!”

Și nu mă înșelai; când dezlegai cordeaua și desfăcui învelitoarea, găsii înlăuntru un mic și cochet pătrat de hârtie albă, pe care sta scris: „de la Magda”…

„Hotărât, îmi zisei eu, că acest diavol de Magda nu mă slăbește nici în lumea aceasta…”

Și mușcai cu furie din măr… Iar din lumea aceasta, mi se păru că aud pe Magda țipând tocmai din lumea cealaltă.

De câte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deșerte ale sufletului!…

Și nu știu pentru ce, cum mâncam eu ouăle răscoapte, mi se păreau că-s moi și căutam, prin urmare, să ies la capăt cu ele după metoda analitică a dlui Georges; cu vârful a două degete desfăceam foarte artistic de pe ciolane carnea de pui fripți, iar ciolanele, în mod inconștient, le înșiram pe iarbă, ca pe marginea unei farfurii; tăiam foarte elegant mărul în patru felii și încă și mai elegant despoiam feliile de coajă; ba, fu un moment când mi se păru că miros a piele rusească, că vârfurile musteților mi se suiseră deasupra nărilor și că, în locul sălbaticului meu păr, mi se întinsese pe creștet luciul pustiu și gol al cheliei. Împinsei și zvârlii în toate părțile și din toate puterile, cu mâinile și picioarele, coji de ouă, coji de mere, ciolane de pui; ba, cu o îndemânare căpătată de copil, mi se pare că trimisei, cu vârful ciubotei, tocmai în mijlocul Bistriței, vreo două prăjituri și vreo câteva pâinișoare pentru peștii care, din fundul apei, holbau, poate flămânzi, ochii la mine… Oricum, mâncai, mă săturai, și, mai presus de toate, rămăsei cu încredințarea că, așa cum mă găseam, eram totuși destoinic de cea mai aleasă și mai înaltă educație…

„Și, cu toate acestea, de câte ori, mă gândeam eu legând desagii la gură, de câte ori biata maică-mea, D-zeu s-o ierte, nu m-a plesnit cu lingura și cu furculița peste mână și peste gură!”

Ca chestie de prevedere, priponii pe Pisicuța de rădăcina unui arin; la tulpina altuia, îmi așezai desagii drept pernă, mă înfășurai în mantaua mea imensă, îmi îndesai pălăria peste urechi și mă lungii perpendicular pe cursul Bistriței… E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mângâierile moi ale vânturilor!… Și totdeauna m-am mirat cum de n-a trăsnit prin minte nici unui rege sau împărat să cerceteze cam unde s-ar putea găsi cheia tuturor fericirilor!?… Ce frumos ar fi înlocuit ei atunci coroanele lor de nestemate cu o largă și neagră pălărie colbăită; ce lin n-ar fi străbătut ei poate la gebea pe spatele vreunei Pisicuțe meleagurile pustii ale bunului D-zeu, cu câtă dărnicie nu le-ar fi pus dătătorul de toate, la îndemână, ciupercile munților și apa limpede a pâraielor; ce dulce nu s-ar fi legănat ei în visuri fericite cu capul pe bolovani sau pe desagi; ce saltele moi de iarbă verde nu și-ar fi așternut ei spre odihnă!… Decât vezi! când te umflă prostia în spate, las’ pe ea, că te suie până și pe treptele cele mai de sus ale cârmuirii popoarelor!…

Și cum mijeau ochii mei păienjeniți și pe jumătate acoperiți de pleoapele-mi grele de somn, mi se părea că Bistrița curgea pe sub marginea răsfrântă a pălăriei mele și, curgând, mi se părea, în fantasmagoria dintre vis și aievea, că mă târăște, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale… „O! dac-aș ști că un destin Spre-același țel ne mână, M-aș arunca-n al vostru sân Ș-am merge împreună…”

Cugetam eu cu privirea ațipită pe lunecarea grăbită a undelor ei și cumpănindu-mă pe hotarele dintre somn și trezie.

Pleoapele-mi căzură grele peste ochi ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie… adormii.

Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană și umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lunginduse, încet spre răsărit; căldura zilei era covârșitoare și nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră și verdeață; cel mult dacă, amândoi, eu și Pisicuța, ne desfătarăm ca doi fericiți, mai bine de o jumătate de ceas, în undele albăstrii de cristal rece și curgător ale Bistriței; iar în timp ce eu, după baie, ușuram desagii de ultimele merinde, Pisicuța scotocea și ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adâncate și mai umede ale poienii. Când soarele fu la trei părți din drumul său pe ceruri și sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate și viorii ale Munților Calului, aruncai șaua și desagii pe spatele Pisicuței, încălecai, suii dâmbul și apucai drumul de coastă, ce taie spre miazăzi.

Nu știu cum vor fi alții; cât despre mine, știu atâta, că pierd măsura timpului, de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când, adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătății, îmi șterg urma dintre oameni și mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor. Și soarele poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale nourilor, ce se întind în fâșii lungi deasupra apusului său; poate prea lesne stăpânitorul zilei să dispară în noianul de flăcări, ce se aprinde pe hotarele dintre amurgul nostru și aurora altor lumi; umbrele se pot ridica din adâncuri și pot arunca lințoliul lor mohorât peste zările fără sfârșit ale răsăritului; chiar vârful pălăriei mele, suit pe picioarele de umbră deșirată ale Pisicuței, își poate trimite chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor… Făptuitorul a toate își poate, mult și bine, învârti ca o sfârlează între degete universul său întreg în golul orb al adâncurilor, toate se pot… Sufletul meu singur nu e în stare să audă și să priceapă scârțâitul fantasmagoric, cu care timpul întoarce, din fundul veșniciei, cheia colosală și ruginită a Făptuirii… Iată pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuței ca un sac umplut cu gânduri, nu prinsei de veste nici când soarele scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă, nici când munții de pe dreapta mă înmormântaseră în umbra lor posomorâtă, nici când luceafărul de seară își țintuise în negrul albăstriu al cerului chipul său viu de lumină scânteietoare, nici când „regina nopții moartă” pe năsălie de nouri albi începuse a pluti pe căile deșerte ale umbrelor înalte… Mă oprii în drum și căutai împrejur… tăcere, noapte și pustiu… Cel mult, dacă de prin cositură câte un greier rar mai țârâia a noapte și a târziu… Totuși, mi se păru că, de pe dreapta, străbate, din desimea neagră a pădurilor, până la mine, pâlpâitul depărtat și roșiatic al unei flăcări înghițite în răstimpuri de întunericul des al nopții… Într-acolo făcui din frâu Pisicuței chip să apuce, și într-acolo apucă și ea. După puțin, izbutii să ies pe pipăite din desișul încâlcit al pădurii în luminișul unei poieni, în care, pe cât putui deocamdată deosebi din depărtare, trei oameni trebăluiau nu știu ce împrejurul unui foc; un câine se însărcina să-mi vestească sosirea și, sculându-se iute de unde stătea — se vede — lungit, se repezi, lătrând furios, înaintea Pisicuței și năzui s-o apuce de bot; dar Pisicuța ridică capul și câinele mușcă aerul; încercă s-o atace pe la spate, dar o copită cu măiestrie și la timp îndreptată împotriva încăpățânatului dușman îl făcu să se rostogolească schiolălăind, și cu aceasta să înceteze și ostilitățile. Eram acum lângă foc și lângă oameni, care se pregăteau poate să vină în ajutorul câinelui lor.

— Bună vremea, oameni buni, zisei descălecând și adresându-mă îndeosebi unui moșneag lung, verde și drept, care, stând în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, în care fersese niște drele și niște urechiuși.

— Mulțumim d-voastră, răspunse el scurt, aproape fără a mă privi și rostogolind într-o mare strachină de lut drelele și urechiușile fierte, din care ieșeau aburi fierbinți. Na, măi Ghiță, și ia vezi și tu de mămăligă, zise el, dând ceaunul unuia dintre flăcăuani. Și tu, măi Țâlică, ia mai închipuie niște uscături pentru noapte.

Și până ce Ghiță să așeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări, până ce Țâlică să vină târând după el o întreagă pădure de vreascuri și de uscături, eu luai șaua și desagii din spatele Pisicuței și o priponii de un țăruș, mai deoparte în largul poienii.

— Iaca așa, moșule, zisei eu, venind lângă bătrân, cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale.

— Voia la d-voastră, domnișorule, răspunse moșneagul, scoțând din niște desagi, ce stăteau mai deoparte, o căpățână de usturoi și pregătindu-se a-i ucide cățeii într-o scăfiță de lemn, cu o piatră lungăreață, groasă și rotundă ca un pisoi. Dar, dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeți d-voastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule?

— Drept să-ți spun, moșule, aș putea să-ți spun de unde viu, dar unde mă duc mai bine ai putea să știi d-ta sau Cel-de-Sus.

Moșneagul se opri un moment din curățit cățeii de usturoi și mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă.

Apoi adresându-se lui Ghiță:
— Ia vezi, măi Ghiță, de cea mămăligă și-o fă mai mare; și tu, măi Țâlică, ia vezi de vreo două brazde mai zvântate să facem un așternut pentru dumnealui.

— Mulțumesc, moșule, mulțumesc; o să împărtășesc și cina și o să dorm și pe așternutul d-tale; dar, dacă nu te superi, ai putea să-mi spui cum te cheamă și de unde ești?

— Apoi, domnișorule, noi suntem tocmai de pe lângă Orășa și mie-mi zic Alisandru Coșofleață. Am venit aici după oleacă de iarbă pentru vitișoarele noastre, că pe la noi nu s-a prea făcut vara asta, și-i scumpă de tot.

— Și flăcăuanii sunt băieții d-tale?
— Ai noștri, domnișorule, și mai sunt acasă vreo cinci mai mărunței!…

— Să-ți trăiască, moșule; d-apoi știi că te ții bine? Ai și mai mărunței?…

— Apoi dă, dacă dă D-zeu, ce să facem?
— D-zeu știe ce face, moșule, dă cui trebuie și cui poate.
— A hi, domnișorule, răspunse moșneagul, muncindu-se și izbutind, în sfârșit, să ucidă cu pisoiul un cățel mai îndărătnic de usturoi. Ș-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mănâncă angaralele, că tare s-o mai înmulțit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnișorule, încotro te întorci.

— Ce să faci, moșule? La lume subțire, nevoi multe.
— C-apoi bat-o pustia de lume, că tot mai bine era mai de demult.

— Cine zice altfel, moșule? decât, vezi d-ta, roata lumii se învârtește, și noi cu dânsa.

— He, hei! domnișorule, bine-ar fi dacă s-ar învârti; da, vezi d-ta, că nu se învârtește, o-mpiedicat-o nu știu cine și merge de-a săniușul: cei de deasupra, tot deasupra, și cei dedesubt, tot dedesubt, răspunse moșneagul aducând pe fundul scăfiței usturoiul ce se ridicase, la pisat, pe marginile ei. Ș-apoi bat-o întunericul de roată, zise el sculându-se de jos, că prea te curmă-n două când te-apucă dedesubt… Da, de… Se vede că ce-a orânduit D-zeu minte de om nu poate să desfacă, încheie moșneagul luând cu degetul din usturoi și gustându-l de sărat.

Pe fundul de lumină, se desprinde din noapte înfățișarea zburlită a unei căpițe de fân, ce părea că merge singură. Când căpița sosi lângă noi și se rostogoli mai la o parte, Țâlică răsări de sub dânsa în picioare, cu pălăria turtită și plin de paie de sus până jos. Ghiță, cu pieptul desfăcut și roș, cu fața dogorită și asudată de căldura focului, răsturnă și el, pe o năframă albă, din ceaunul negru, o mare și fierbinte mămăligă oacheșă. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mâinile și le șterse de poala cămășii, apoi, descoperindu-și capul, se îndreptă cu fața spre răsărit, rămase un minut în picioare și neclintit, în bătaia mișcătoare și roșiatică a focului, șopti ceva din buze, își făcu trei cruci smerite și mari și, luând strachina cu drele și urechiuși și scăfița cu usturoi, veni de se așeză pe iarbă lângă năframa cu mămăligă. Flăcăuanii se așezară și ei împrejur, cu pălăriile pe cap, fără să se spele, fără să-și facă cruce…

Și-mi trecu, în o singură clipă, pe dinaintea minții adânca prefacere și nestatornicie a lucrurilor…

„Progres… regres…” cugetam eu pișcând din mămăligă și căutând loc și pentru două degete ale mele printre cele vreo cincisprezece, spre a muia și eu o urechiușă în mojdeiul prea sărat din fundul scăfiței…

Oricum, dar Ghiță, mai ales, avea ceea ce s-ar putea numi, în unele împrejurări, „pitorescul mâncării”. Cele patru degete țapene ale dreptei sale, abătute și mai țapăn în jos pe podul palmei, se înfigeau cu îndemânarea unei vechi obișnuințe și, ca un hârleț viu, numai atâta surpau din malul mămăligii, cât era de nevoie ca să alcătuiască din dărâmătură, cu tiparul palmei, un gălătuș lung și rotund și destul de gros, pe care, însoțindu-l de câteva drele sau urechiuși muiate în mojdei, îl arunca, făcându-i vânt, în pustiul gurii sale, unde ființa lui se mistuia fără de urmă… Cel mult dacă pereții gâtului se întindeau înainte și se fereau în lături din cale-i, spre a-i deschide drum mai larg spre pântecele adânc al lui Ghiță. Și dacă ochii lui Ghiță lăcrimau sub apăsarea, și dacă fața lui Ghiță se înroșea sub truda înghițitului, toate aceste nu puteau fi socotite decât ca dovada unei lupte voinicești dintre Ghiță și gălătuș; iar un gogâlț înădușit și la răstimpuri deopotrivă de scurte era singura înștiințare că strâmturile gâtului au fost biruite…

Rupsei o bucată de mămăligă ș-o aruncai câinelui, care stătea pe labe, mai departe.

— Na, măi Tărcuș, și vezi de te împacă și tu cu Pisicuța. Cine-i de vină, dacă tu vrei numaidecât s-o săruți pe bot?

Câinele se uită țintă la mine, stătu puțin pe gânduri, apoi luă binișor mămăliga și se duse cu ea mai în umbră sub poala pădurii.

Iar când flăcăuanii și moșneagul, fiecare învelit în sumanul său, se lungiră, spre odihnă, pe lângă foc, mă înfășurai și eu în mantaua mea și, cu capul pe desagi, mă înmormântai, spre același sfârșit, în căpița de fân, dar mai la o parte din bătaia focului. Și cred că saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau nici mai moi, nici mai mirositoare decât așternutul meu de iarbă îmbălsămată și cosită din ajun. Și dacă înțeleptul rege își odihnea privirea lui molatică pe chipul aievea și mângâios al oacheșei regine din Saba, de ce adică visurile mele să nu fi fost și ele înfiorite de chipuri tot așa de dulci și tot așa de mângâioase și de oacheșe ca și acel al tinerei regine din țara fericită a miresmelor?

Când mă deșteptai, vârfurile înalte și ascuțite ale brazilor dimprejur răsăreau din umbră și, ca niște săgeți neclintite de aur, spintecau văzduhul limpede… Soarele se ivise de mult pe ceruri. Mă uitai împrejur, moșneagul și flăcăuanii, nicăieri… Când mă sculai, îi zării pe tustrei cosind în fundul de la deal al poienii, moșneagul în frunte și băietanii după el. Pusei șaua, încălecai și mă abătui pe la cosași.

— Bună dimineața, moșule, și noroc bun! strigai eu de departe către moșneag.

— Mulțumim d-voastră, domnișorule! răspunse el cu glas așezat și destul de ridicat ca să-l pot auzi.

Și până ce să mă apropii eu, moșneagul înfipse coporâia în pământ, scoase cutea din tioc și începu să-și ascută coasa pe palmă.

— Tot alba la roată, moșule, tot? zisei eu când fui lângă moșneag.

— Apoi, dă, domnișorule, mânjii la praștie, pân’ s-or mai da și ei la ham; așa a lăsat D-zeu, răspunse el vârând cutea în tioc, or să ajungă ei și la roate, n-aibă grijă!…

Și scuipând în palme, se pregătea să vâre coasa în iarbă. Scosei din pungă niște bani.
— Ține, moșule, zisei eu dându-i moșneagului, de cumva ți s-a rupe coasa, să-ți cumperi alta nouă. Și acuma te rog să-mi arăți prin pădure vreo potecă de picior, pe unde aș putea merge călare.

— Da unde vreți să mergeți, domnișorule?
— Ți-am spus, moșule, că știu de unde vin, dar unde mă duc mai nu știu și nici prea vreau să știu; vorba e să mă duc.

De astă dată moșneagul se uită cu tot dinadinsul țintă la mine și mă măsură din cap pân-în picioare, cu Pisicuță cu tot.

— Apoi, dă, domnișorule, dacă-i așa, uite, apucă și d-ta pe poteca asta la deal; dacă nu-i rătăci, ai să ieși la schit.

Și-mi arată spre deal gura strâmtă a unei poteci, ce se deschidea în desișul pădurii.

— Apoi, mai rămâneți sănătoși și cu bine, oameni buni, zisei eu dând călcâie Pisicuței la deal.

— Să mergeți sănătoși, domnișorule, cu bine, răspunseră tustrei într-un glas.

Și intrai pe sub poala pădurii în gura potecii. „Dacă nu-i rătăci, ai să ieși la schit”… Aceste vorbe ale moșneagului îmi răsunau încă în urechi… Vasăzică mai întâi, puteam rătăci, și al doilea, prin împrejurimi se afla un schit; cu alte cuvinte, una rea și una bună… Decât, rătăcește cineva când are o țintă și, greșind drumul, n-ajunge până la ea; pentru mine deci, care mergeam la întâmplare, cuvântul de „rătăcit” nu putea, prin urmare, să aibă nici un înțeles. Schitul era altă vorbă; de ajungeam până la el, bine; de nu, tot bine; iatămă, dar, în regulă cu mine însumi, din toate punctele de vedere. Și cum șerpuia poteca la deal, după cum îi venea la îndemână, față de îndoiturile largi ale pământului de sub dânsa, tot așa și Pisicuța șerpuia la pas, suflând des și opintindu-se din greu când drumul suia mai pieptiș. Brazii suri și neclintiți, cu trunchiuri netede și goale, se ridicau încremeniți și drepți până la înălțimi amețitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită de crengile lor îmbrățișate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniștea largă a pădurilor picături de cer albastru; și fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni. De jur-împrejur, privirea ți se oprea pe fundul pădurii, ca pe un zid de umbră depărtat; ai fi zis că te afli sub o imensă boltă de templu sprijinită de mii de coloane, din înălțimea căreia cu greu mai străbătea înlăuntru lumina ogivală a cerului. Cheptănușii mici și negri cu gulere roșii și verzi lunecau în spirale tăcute și iuți pe trunchiul arborilor în sus; veverițe negre și roșii, cu cozi stufoase și lungi, din încheietura înaltă a unei crengi, își cumpăneau zborul spre copacul dimpotrivă; ciocănitori și ghionoaie cu pliscuri de oțel tocau în arbori și pădurea largă răsuna a sec… Peste creștetul înalt al brazilor luneca vântul ca un râu nevăzut și, tăindu-se în frunza lor ascuțită, trimitea până-n depărtare tânguioase și prelungi glasuri de orgă. Din toate părțile tăcere solemnă, de pretutindeni liniște sfântă…

…Și de la deal un român, c-o traistă-n băț, scobora la vale pe poteca strâmtă.

— Bună ziua și cale bună, prietene, zisei eu când fu în dreptul meu.

— Mulțumim dumilorvoastre, domnișorule, răspunse el uitându-se cam sfios la mine.

— Da ce ai în traistă?
— Ia, vreo doi chitici de păstrăv, să iertați, îngăimă el luându-și căciula din cap.

— Și-i aduci de departe?
— Tocmai de pe Asău, domnișorule.
— Și unde-i duci?
— Apoi, dă, unde putem și noi; ia, mai prindem și noi câte o para, două, pentru cele nevoi.

— Vasăzică ți-s de vânzare?… ia să-i văd. Și românul scoase din traistă vreo zece păstrăvi, tot unul și unul de mari.

— Ce să-ți dau pe ei? Și fiindcă o manta lungă și o pălărie mare ieftinește de multe ori marfa în pădure:

— Apoi, dă, domnișorule, cât v-a lăsa inima…
— Nu; cât ceri? Românul se uită lung la mine…
— Ia, vreun leu de parale, dacă vi-i cu voia dumilorvoastre. Scosei doi lei și-i dădui românului, care rămase nedumerit.
— Acuma, fă cumva, te rog, și mi-i înșiră pe-o smicea, ca să-i pot duce.

Românul scoase iute un briceag, tăie o crenguță subțire de brad, o curăți, o ascuți la un capăt și-mi înșiră păstrăvii pe ea, vârândule-o prin urechi la fiecare.

— Apoi, foarte mulțumesc și mergi sănătos, prietene, zisei eu, dând călcâie Pisicuței la deal.

— Să mergeți sănătoși și foarte mulțumim, răspunse românul plecând la vale.

Și mergeam ducându-mi prânzul înșirat pe nuia. Când soarele fu la amiază, chibzuii un loc în pădure mai la o parte și-i așezai lagărul meu de zi. Cu prilejul acesta, mă încredințai că nu eram tocmai lipsit de oarecare talente culinare… înjghebai iute un foc mare, spintecai și curății păstrăvii pe din lăuntru, îi înșirai pe o țiglă cât toate zilele de lungă și, în mai puțin de jumătate de ceas, prânzul meu fu gata; scosei niște pâine uscată ce mai rămăsese în desagi — sarea și piperul nu-mi lipseau
— și, peste altă jumătate de ceas, mai leneș decât un derviș și mai moale decât un boa-constrictor, stăteam lungit la umbră, cu capul pe desagi… E așa de ușor să fii fericit!… cu condiția numai ca să nu schimbi înțeleapta ta nebunie pe nebuna înțelepciune a celor cuminți.

Toate ca toate, dar încotro apuci când poteca se desface înaintea ta ca o caracatiță cu picioarele împrăștiate pretutindeni sub desișul pădurii, și, mai cu seamă, ce te faci când soarele, prea grăbit parcă, se pleacă la vale, dincolo de piscurile munților dimpotrivă și te lasă în voia umbrelor, care dau chioare peste tine?… Mă oprii la o răspântie, pe un gheb al muntelui și, după o scurtă chibzuire, apucai la vale, pe una din poteci, care mi se păru mai umblată. Nu înnoptase încă de tot, când întâmplarea mă scoase mai la limpeziș și norocul mă făcu să dau peste o așezare omenească, despre care nu-ți puteai, deocamdată, da cu socoteala cam ce ar căuta și ce rost ar avea pe locurile acelea… O casă mică, cu înfățișare destul de curată pe dinafară, cu prispă pe dinainte, acoperită cu scânduri, împrejmuită cu un gard de răzlogi și, în ograda strâmtă, pe cât puteai deosebi prin umbră, câteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba și niște tufe mai mari la o parte, care puteau prea bine să fie de cartofi. Și fiindcă dinlăuntru licărea prin fereastra jumătate de sticlă, jumătate de hârtie, o lumină slabă spre afară, descălecai și începui a bate cu pumnul într-un răzlog al gardului, care se cutremură și răsună a sec. Ușa casei se deschise și, pe fundul de lumină slabă al privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei.

— Da cine-i acolo?… Cine bate? întrebă ca de departe cu un glas stins, care totuși se silea să fie ascuțit și înțepat.

— Cine să fie?… Ia eu, om bun, dragă jupâneasă; am rătăcit drumul și m-a apucat noaptea aici; te rog să mă primești să mân la dumneata până dimineață.

Și fiindcă femeia păru că stă pe gânduri:
— Da, ia poftim, te rog, mai încoace, adăugai eu. Femeia veni lângă gardul nu tocmai nalt și, fără să zică nimic, mi se uita în față de aproape, lung și cercetător; apoi ridică în sus un cerc de gânj, ce îmbrățișa doi pari alăturați ai gardului de răzlogi, și împinse în lături și târâiș o poartă lungă, tot de răzlogi.

— Bună vremea și bine-am găsit, zisei eu intrând pe poartă cu Pisicuța de dârlogi.

— Mulțumim d-voastră, răspunse ea dând poarta la loc, numai nu prea avem loc de mas, adăugă ea venind în urma mea.

— Pentru oameni buni este loc, dragă jupâneasă, și într-o găoace de nucă: vorba e să trecem noaptea cum om putea.

Luai șaua și desagii din spatele Pisicuței și le pusei pe prispă; iar pe ea o legai, deocamdată, de un răzlog al gardului.

Când intrai în casă, mă încredințai că, în adevăr, loc de mas nu prea era… Toată lungimea peretelui din fund, dacă lungime s-ar fi putut numi, era prinsă de o laviță îngustă, care-și arăta pe alocurea goliciunea-i unsuroasă de sub spărturile largi ale unui lăvicer vechi, cu care, chipurile, era acoperită; după ușă o cofă cu apă; de la marginea de deasupra a ferestrei până la încheietura dinspre ușă a peretelui, o scândură scurtă, scorojită și îngustă se cumpănea, în chip de poliță, pe două cuie lungi de lemn; pe poliță, câteva hârburi vechi și afumate, iar printre hârburi, fărmături uscate de mămăligă oacheșă; în colțul dimpotrivă și sprijinit pe un pop de brad, se ridica un horn mic cu vatră rece, pustie și fără cenușă, iar pe vatră clipea, mijind, un capăt de lumânare de seu într-un poponeț de lut…

Ș-atâta tot. Iar când întorsei privirea, ca să fac mai de aproape, și la lumina poponețului, catagrafia mai amănunțită a gazdei mele… mă lovi amețeala… Ce voiți? M-am simțit întotdeauna răsturnat cu picioarele-n sus când am auzit un clapon cântând cucoșește sau am văzut o femeie cu musteți…

„Nu mai încape îndoială, cugetam eu, că Natura, în iuțeala zămislirii, se zăpăcește și ea câteodată… Altfel cum s-ar putea tălmăci că se găsesc pe lumea aceasta bărbați spâni și femei cu musteți?”

Așadar, gazda mea avea musteți… și când zic aceasta, înțeleg două șfichiuri de păr sure și lungi, care se prelingeau în jos de pe amândouă laturile buzei de deasupra; ceea ce, în alte împrejurări, s-ar fi putut numi față era, de astă dată, o alcătuire împoncișată de ciolane, peste pudoarea cărora sta așternut un săftian galben, cum îl apucase vremea; boțit pe alocurea sau întins până la lustru, când îl înțepa pe dedesubt vreun ciolan mai ascuțit… Și nu știu cine să fi fost tras în lături de cele două șfichiuri de musteți ca de cele două băieri ale unei pungi, de strânsese așa de ascuțit și în creți așa de mulți și de mărunți gura rotundă și în formă de smochină zbârcită a gazdei mele… de sub o cârpă murdară și sucită pe cap, țâșnea în toate părțile păru-i aspru, sur și speriat; de sub streșina întunecoasă și pustie a sprâncenelor și de amândouă laturile de deasupra ale unui nas scorojit de vechime, licăreau adânc și tremurător ochii ei mici, rotunzi și slab însuflețiți de o lumină umedă, stoarsă și spălăcită… Și de n-ar fi fost decât numai o pișcătură de babă, numai cât o șchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în cârcă jumătate din globul pământesc… Așa de mare și de rotund era ghebul din spatele ei!…

— Și stai singură, mătușă, în pustietatea asta? o întrebai eu.
— Ba nu, dragu mamei, stau cu hică-mea și cu Gligori. Înțelesei că Gligori trebuia să fi fost feciorul ei.
— Apoi nu văd pe nici unul; sunt duși undeva?
— Gligori-i dus de azi-dimineață pin pădure, că-i pădurar; hicămea trebuie să hie și ea pe-aici, dacă nu s-a hi culcat pe-afară, pe undeva.

Ar fi urmat deci să mân singur, cu baba-n casă… Și aș fi făcut aceasta cu atât mai bucuros, cu cât pentru întâia oară în viață mi se înfățișa prilejul de a mânea între aceiași pereți cu… Mama Pădurii… Decât lavița era așa de scurtă și de îngustă, lăvicerul de pe ea așa de spart și de plin cu bănuieli; pe jos, modâlcile uscate de glod așa de dese și de tari; pe sub coșcoviturile de pe pereți atâtea legiuni de ploșnițe autohtone trebuia să fi mișuit!…

— Apoi, bine, mătușă dragă, zisei eu, în sfârșit, de mas om face ce-om face; vorba e cum o scoți la capăt când ți-i foame la vremea asta…?

Trebuie să mărturisesc în treacăt și nu spre cea mai mare glorie a mea, că, la drum, umbra mea se ține nu se ține de mine, dar foamea nu mă slăbește, cum nu-l slăbește pe crocodil… Și, mai cu seamă, să mă culc flămând?… O! aceasta n-aș fi făcut-o nici în ruptul capului, de-aș fi știut că-mi rod baba și rămân fără gazdă…

— Nu cumva ți se întâmplă, adăugai eu, ceva de-ale mâncării la îndemână, măcar cât de cât? Nu degeaba, bineînțeles.

— Vai de mine, dragu mamei, d-apoi ce să-ți deie mama să mănânci? Ia, Gligori când ne-aduce de pe unde umblă el, mai îmbucăm și noi câte ceva.

— Bine, da vreo mână de făină, vreun cartof, vreo ceapă, ceva, nu găsești d-ta pe nicăieri, mătușă dragă?

Și scărpinându-și drept în creștetul capului cârpa, pe care o mai suci o bucată:

— Dă… ba așa, îngăimă ea cu glas trăgănat, poate tot s-a găsi ceva; numai dacă te-i mulțumi, dragu mamei.

— Da m-oi mulțumi, mătușă, cu ce-a fi, numai să fie. Se întoarse, se înălță pe vârful degetelor și, întinzând după horn o mână uscată și lungă, trase afară o legătură ce părea a fi cu făină și o puse pe vatră; apoi ieșind în ușă:

— Fă Anițo, făăăă… Hei! n-auzi, Anițoooo!… începu ea să strige cu un glas de pânză nouă și sclivisită, ce parcă s-ar rupe pârâind.

O pauză, și de nicăieri nici un răspuns.
— Fă Anițoooo!… — pauză — dare-ar boala-n tine! Iar te-ai pus cu găinile la dughit… mânca-te-ar lupchii să te mănânce!…

Nici un răspuns. Baba scoborî pragul și dispăru. Peste câteva minute, se întoarse și intră înlăuntru; iar în urmă, și priponită parcă de ghebul ei prin firul subțire și nevăzut al unui fluid magnetic, privazul îngust al ușii se umplu cu un fel de dihanie, căreia cu greu i-ai fi putut hotărî un loc pe scara lungă a viețuitoarelor… Ceea ce baba înțelegea sub numele mângâios de „hică-mea” era, de astă dată, un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcătuirea căruia natura sleise, cu dărnicie, toate comorile sale de monstruozități… Astfel, între niște umere largi și fără nici o înclinare în jos, lipise, fără mijlocirea gâtului, un cap cât o stamboală de mare sau, mai bine zis, o claie de păr negru, aspru și încâlcit la un loc cu paiele murdare și gălbii ale strohului cald, din care chiar atunci se părea că ieșise; pe aceeași linie cu bolta frunții înguste și sub cele două arcuri negre ale unor sprâncene stufoase, zvârlise, ca cu mistria și la întâmplare, două priviri albicioase și holbate, din care o încremenire hipnotică stinsese parcă orice lumină; nasul, tupilat și cu pântecele la pământ, își ridica în aer numai nările sale imense și largi, deasupra unei guri spintecate până la urechi; iar de sub buzele-i groase, veștede, cărnoase și răsfrânte una-n sus și alta-n jos, înaintau spre afară două raghile rare de dinți ruginiți; câineștii, mai îndrăzneți, încălecaseră peste amândouă încheieturile umede și lucitoare ale buzei dedesubt; pe dreapta și de sub barbă, atârna greu și noduros, până în josul sânului, o traistă vie de piele caldă cu pete galbene, vinete și roșii… Și de n-ai fi știut că aceea e o gușă, ai fi zis că duce în brațe un copil schilod și neisprăvit.

Înțelege deci oricine că nu suferii pe Anița să se amestece în bucătăria mea; singur, așadar, rasei de pe ceaun rămășițele de coajă uscată ale unei vechi mămăligi, singur mi-l clătii cu apă și singur mi-l așezai pe cei câțiva bolovani înșiruiți, ca pirostrii, în jurul unui foc, ațâțat afară de Anița; iar când apa începu a fierbe, tot singur aruncai în ceaun pumnul de făină ce aveam la îndemână, singur curății și tăiai în felii subțiri câțiva cartofi și o ceapă, ba, dacă nu mă înșel, tot singur hăcuii pe palmă câteva fire de mărar și le aruncai pe toate în apa care clocotea umflată cu făină cu tot… Și de multe ori stau și eu și mă gândesc cum de-și greșește cineva menirea câteodată ! !… Unde-aș fi eu astăzi de mă făceam bucătar!… Iar când răsturnai, pe niște foi late de brustur, mămăliga mea heteroclită și începui a cărăbăni din ea cu o foame de lup, mă încredințai că pot exista descoperiri și mai mari decât ale lui Kepler sau Copernic… Mâncai și, în loc să-mi spăl mâinile, frecai, după legea artei, palmă de palmă, iar mămăliga lipită de ele căzu, cernându-se în ciuciuleți uscați și mici, ca un fel de libațiune postumă pentru zeitățile flămânde ale pădurii!…

Până ce baba și cu Anița să mai trebăluiască nu știu ce, dădui ocol casei spre a chibzui un loc mai potrivit pentru cvartirul meu de noapte și, spre marea mea bucurie, descoperii dindos și la lumina unui chibrit o poiată de scânduri plină cu fân, bine închisă de toate părțile, afară de ușa care stătea în lături.„Sententia compos voti!…”1 ar fi strigat cu entuziasm Horațiu, dacă și el ar fi avut ca mine

prilejul fericit de a fi cal pentru o singură noapte măcar.

Cu greu, nu e vorbă, dar înduplecai în cele din urmă pe baba mea să-mi îngăduie de a mânea peste noapte în poiata ei cu fân…

Ba că am să-i împrăștii fânul, ba că Pisicuța are să-i mănânce fânul, ba că am să arunc, cine știe cum, vreun chibrit în fân și o să-i dau foc casei, ba că ce-are să zică Gligori, când s-a întoarce și-a auzi…

— Ian ascultă, mătușă dragă, zisei eu, tăind scurt scânciturile babei mele, mai întâi de toate o să-ți plătesc orice stricăciune și pagubă ți-aș face în fânul d-tale. Cât despre Gligori să-i spui că a trecut silvicultorul pe-aici și că a mas peste noapte în poiata lui cu fân; acum înțelegi?…

— Da… ‘neata… ești?…
— Ei da! Eu sunt mai mare peste păduri, altfel ce crezi d-ta c-aș căuta eu pe-aici?…

— Apoi atuncea mâi, mamă, unde vrei și să ne iertați, că, dă, noi nu știm…

— Nu face nimica, mătușă dragă.
— D-apoi n-o să avem ce să vă dăm de așternut…
— Nu te supăra cu nimica, mătușă dragă, am tot ce-mi trebuie; du-te de te culcă. Culmea dorinței(H o r a ț i u , Arta poetică) (trad. autorului).

Baba intră în casă și trase ușa după dânsa. Anița rămase afară și se pierdu în noapte, eu umflai șaua și desagii și intrai în poiată cu Pisicuța de căpăstru…

Aprinsei, în loc de lampă, fitilul cu benzină al unei mici chibritelniți de buzunar, legai pe Pisicuța într-un colț al poieții, îi aruncai dinainte un braț bun de fân, închisei și înțepenii ușa pe dinăuntru cu un par zdravăn, pusei șaua în loc de pernă și, înfășurat în manta, mă trântii spre odihnă în fânul moale și adânc.

Stinsei lumina. Cât voi fi dormit nu știu, destul că, într-un târziu, mă deșteptai, sau cam așa ceva mi se păru că se întâmplase cu mine… Știu eu?… Poate că nu sfârșisem de visat încă vreun vis îndărătnic, ce ținea mortiș la întregimea sa și-și mâna deci fără sfială fantasmagoria lui peste hotarele pipăite și aievea ale treziei mele… Se poate!… Mai știi?… Oricum, însă auzeam sau mi se părea că aud, cel puțin, acum din înaltul cerului, acum din adâncul pământului, acum pe aproape, acum de departe, o muzică, o orchestră, o fanfară… Mă ridicai într-un cot prin întuneric și ascultai… Da! o instrumentație bizară din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trâmbița, nici flighehornul, nici contrabasul, nici ocarina, nici flautul, nici doba cea mare și mai cu seamă cimpoiul, care acum se umfla cu țipăt înalt de trișcă crăpată, acum se dezumfla cu fosăit de gâscă sau de cucuveică ce doarme sub o streșină de biserică… Și nici într-un chip nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestrație wagneriană… Poate că visam încă… mă pipăii, mă scuturai cu amândouă degetele cele mici în fundul urechilor, ba mi se pare că-mi arsei și o palmă prin întuneric… Unde!… Eram deștept după toate regulile!… și cu toate acestea fantastica simfonie, mânată când încoace, când încolo, de lunecarea nestatornică a unor valuri de vânt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz… Sau poate… Dar ce să caute pe locurile acestea și la vremea asta vreo oaste cu muzica-n frunte?… Dar dacă?… Și în închipuirea mea cuprinsă de groază, mi se părea că văd pe babă cu botul mult mai ascuțit, cu părul mult mai speriat, cu mustețile mult mai lungi și cu doi cărbuni aprinși în loc de ochi, cum, sub lumina roșiatică și fioroasă a lunii, diriguiește, cu o vargă de alun, un taraf negru de duhuri necurate… Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții… Să aprind chibritelnița?… Ar fi fost lucru necugetat: știu eu ce putea să fi fost afară?… Bâjbâind și tiptil, mă apropiai de ușă, lipii urechea și ascultai… Sus în aer țipa o trâmbiță cu sunet rupt, în podul poieții răsuna o darabană, dinspre pădure sufla un cimpoi cu toate triștile sale, la stânga ciripea o piculină, sub picioarele mele fosăia ceva repede, greu și înădușit… Căutai să mă acăț de ceva, ca să mă sui mai sus… Nu găsii nimic… Îmi veni amețeală… Nu știu ce făcui, dar făcui ceva… poate că-mi făcui cruce… poate… știu atâta că mă trezii în mână cu chibritelnița aprinsă… „Alea jacta est”… Smuncii parul, deschisei ușa și ieșii afară… Și cred că, în clipa aceea, omenirea numără un erou mai mult… Și iar ascultai, întro mână cu chibritelnița și în cealaltă cu degetul pe trăgătoarea revolverului… Fanfara se depărtă și, din concertul infernal, cel mult dacă mai străbătea până la mine, de peste întunericul pădurilor, bâzâitul depărtat și nehotărât al cimpoiului… Tot nedumerit, dar cel puțin mai liniștit intrai în poiată… N-apucai bine să pun mâna pe ușă și s-o închid, și fanfara începu de pretutindeni mai îndrăcit… O răzvrătire se produse în toată ființa mea și furia luă locul fricii… eram pe punctul de a descărca în toate părțile cele șase focuri ale revolverului meu, când zăpăceala mișcărilor mele, privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei scânduri din susul peretelui dimpotrivă… Poiata era despărțită în două și, pentru o clipă, cel puțin, mi se păru că pe spărtură izvorăște diabolica fanfară până la mine! Iute îngrămădii fân peste fân, Pelionul peste Ossa, mă suii, mă acățai, mă înălțai și ajunsei la spărtură… Înaintai chibritelnița și vârâi capul… Privii în lături… Zarurile au fost aruncate.

privii în jos… Și acum mă mir că n-am rămas petrificat: silită de căldura culcușului său de paie și fără teamă de privirile oarbe și discrete ale nopții, fără grijă și cu fața-n sus, dormea… Anița; și… Și mă mir și acuma că n-am rămas petrificat… iar din gușa ei cu umflări și dezumflări ritmice, izvora infernala fanfară…

— Ptiu!… ucigă-te crucea!… Retrăsei din spărtură capul cu chibritelniță cu tot și mă culcai din nou, dar nu mai putui adormi.

Dimineață, până-n ziuă, dădui babei ce dădui și apucai la vale pe poteca din pădure.

„Hm! Ș-apoi să mai zică cineva că istoria cu capul Meduzei e o poveste!…”

Fără voie întorsei capul și privii îndărăt… nu mă urmărea nimeni.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_Mun%C8%9Bii_Neam%C8%9Bului#SPRE_NICHIT