https://blog.revistaderecenzii.com/

Cînd roșul cer în zori de zi s-aprinse,
Grăbit sări viteazul prinț din pat.

Vestminte-a pus pe el, apoi încinse
Voinica spadă peste pieptul lat,
Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse,
Și-un zeu părea că iese din palat.
Chemînd pe crainici, i-a trimis să sune,
La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune.
Deci ei mergînd, chemau cu strigăt mare,
Și iuți veneau și tineri și bătrîni.
Porni apoi și el la adunare
Cu-o mîndră suliță de-aramă-n mîni.
Nu singur el, ci-urmîndu-l pe cărare
Frumoși și mari, cu părul alb, doi cîni.
Și-Atene-i da lumină-n chipul feții
Și stînd, priveau mirați la el drumeții.
Mergînd, șezu pe scaun ca stăpînii,
În tronu-n care tată-său ședea.
Și loc făcură toți, atunci, bătrînii.
Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea,
Acel ce, gîrbov, cu sprijinul mînii
Bătrînul trup pe cîrje și-l proptea
Și multe și știa din vremi trecute,
Dar om ce-n plînsul inimii durute
Jălea pe-un fiu al său care-i plecase
Cu regele-Odiseu și-alt mult popor
La sfîntul Iliu, cel cu mîndre case:
Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior,
Pe care, viu, ciclopul îl mîncase,
Pe cel din urmă,-n negrul lui ponor.
Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul
Era-ntre pețitori și el, nebunul,
Iar doi vedeau de casă și de-avere;
Dar el plîngea pe-Antif, pe-Antif mereu!
Plîngînd și-acum, el zise cu durere:
„Cu bine să-mi primiți cuvîntul meu,
Fruntași feaci și-a neamului putere!
De cînd dumnezeiescul Odiseu
Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare,
Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare.
Și-al cui fu gîndul dup-atîta vreme?
E om bătrin, ori de putere plin?
Și care-a fost nevoia să ne cheme?
Vro veste-a prins că oștile ne vin?
Ori poate de vrun rău obștesc se teme,
Pornit de-aici din țară, sau străin?
Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe
Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie!”
A zis, și-atunci simțind îmbucurată
In pieptu-i inima de-un semn cu spor,
Nu stete Telemac șezînd, ci-ndată
Ieși la mijloc, stînd între popor.
Tăcu atunci mulțimea adunată,
Iar sprintenul la minte Pisenor,
Un crainic vechi, i-a pus în mîni toiagul.
Răspunse-ntîi la ce vorbi moșneagul:
„Iubite moș! De față e bărbatul
Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești
Că oștile ne vin cu-nstrăinatul
Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești
Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul.
E numai lucrul meu care dorești
Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită
Pe casa mea o pacoste-ndoită.
Întîi, că mi-am pierdut un tată care
Aci-ntre voi ca rege-a stăpînit,
Și bun și blînd și numai îndurare.
Iar celalalt, cu mult mai de jălit,
Ce-mi duce casa spre-o ruină mare,
Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit
Și cer pe mama toți cu stăruință.
Și-acum nici mamei nu-i e pe voință,
Nici ei, de teamă, nu se duc la tata
Miresei lor, la el, care-ar putea,
Zic singur el, să-și înzestreze fata
Și-oricui îi place lui și ei s-o dea.
Ci stînd la mine-mi dau averea gata,
Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia
Și boi și capre și-s stăpîni cu plinul,
Și-ospețe fac și beau și-mi zvîntă vinul.
Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă,
Căci nu-i un om ca Odiseu acum
S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă,
Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum.
Deci soarta asta prea amar m-apasă
Și negreșit că voi ajunge-n drum,
Căci n-am pe nimeni prietin la durere!
Eu, da, m-aș apăra să am putere,
Căci soarta care mi-o gătesc e crudă
Și piere rușinos și casa mea.
Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă
Și cum nu vi-e rușine c-ar putea
Uimiți vecinii dimprejur s-audă!
Uitați că mîna zeilor e grea?
Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii.
Mîhniți de cîte rele fac aheii!
Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care
Adun-ori despreună-orice-ntruniri,
Opriți, ahei, această desfrînare!
Căci am și-așa destule-acum mîhniri,
Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare
Făcut-a cuiva tata asupriri?
Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie
Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie?
Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate
Chiar voi să le mîncați, și-averi și boi.
Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate,
De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi
Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate!
Atuncea eu, cerîndu-le-napoi,
Aș sta de voi, cătînd în lege scutul,
Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul.
Așa, acum, la ce sfîrșit mă mînă
Ăst foc fără de leac, de voi aprins?”
Trînti atuncea sceptrul sfînt din mînă
Și foarte mînios apoi a prins
Să plîngă mult, și-a plîns cu hohot pînă
Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins.
Și nimeni nu-ndrăzni cuvînt să scoată,
Ci singur Antinou ieși din gloată:
„Oh, mîndre Telemac! Ce zeu te-ntramă
Să-ți suni ca-n trîmbiți relele mînii?
Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă,
Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii.
Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă,
Că-i nesfîrșit burduf de viclenii!
Trei ani acum, și-al patrulea sosește,
De cînd pe toți aheii ne-amăgește
Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rîndul,
Pe-ascuns dînd veste-oricărui dintre noi
Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gîndul
Și multe-a mai scornit, și-ntîi și-apoi.
Dar cea mai mare-a fost, că, așezîndu-l
În casa ei, țesea la un război,
Supțire-o pînză nesfîrșit de lungă
Și-așa zicea, și-așa ne strînse-n pungă:
«Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul
Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort
De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul)
Să tes dintîi un giulgi de pus pe mort,
Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!
Să nu-mi aud ocări ce rău mă port
Că nu-i făcut un giu’gi, după putere,
Căci strînse doar nespus de mare-avere.»
Așa spunea, și noi credeam ce spuse.
Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,
Dar noaptea, la făclii anume-aduse,
Strica pe-ascunsul toată pînza ei.
Trei ani așa cu vorba ea ne duse,
Bătîndu-și joc de tine și de-ahei.
Dar cînd apoi sosi și-a patra vară,
Aceste mari minciuni i se-nfundară,
Căci una din femei ne-a spus ce este;
Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac,
Stricînd urzeli, că-ntrarăm făr’de veste.
I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac,
Silită fu să curme-acea poveste.
Știute-acestea toate ți le fac,
Să știi și tu-n prunceasca ta prostie,
Și tot acest popor de-ahei s-o știe!
Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă
La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat
Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă.
Dar dacă-și puse gînd nestrămutat
Să-și bată joc de noi și nu se lasă
De cîte-Atene Palas i le-a dat,
Și minte bună-n cap și gînduri bune
Și mîni de-a țese lucruri de minune,
Și umblă născocind povești viclene
Cum n-a mai iscodit vreun pămîntean
Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene,
Și nici Alcmene-al tatei miceian,
Nici nime-ntre nevestele-aheiene
(Căci n-a avut nici una cap viclean
Ca mamă-ta), s-o știe de la mine
Că p-asta una n-a-nvîrtit-o bine!
Deci noi îți vom mînca și-averi și vite
Cît timp va sta de gîndul ei nebun
Ce-l are-acum, să nu se mai mărite!
Ea, negreșit, își face-un nume bun,
Dar ție dor de-averi, o, preaiubite!
Și pînă cînd n-o vrea — așa ți-o spun —
S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place,
Ce facem azi, mereu de-acum vom face!”
Răspunse-atunci cel plin de iscusință:
„De-i tata mort ori viu, oricum ar fi,
Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință!
Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni
Pe mama mea, care mi-a dat ființă?
Și-atîta zestre n-aș putea plăti,
Căci tată-său mi-ar cere aspru sama,
Cînd însumi aș goni de-aici pe mama.
De rău-acesta chiar de nu m-aș teme,
Mă tem să nu mă bată Dumnezeu
Cînd mama blăstămînd va sta să cheme
Urgia sfîntă peste capul meu
Și lumea-ntreagă mi-ar zvîrli blesteme.
Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu!
Iar ceea ce vă spun de nu vă place,
E larg acest pămînt, plecați în pace
Și-ospețe faceți cît le vreți de pline
Și unii pe-alții v-ospătați pe rînd,
Mîncînd a voastre-averi, dar nu străine!
Iar dacă vi-e mai bine-așa, mîncînd
Averea unui singur om, ei bine,
Eu zeii voi chema, la cer strigînd
Și Zevs odată tot va bate hoții,
Cînește-n casă să-mi pieriți cu toții!”
A zis. Iar Zevs, stăpînul fulgerării,
Trimise doi vulturi, din cer senin,
Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării
Zburau apropiați și-n umblet lin;
Dar cînd au fost deasupra adunării,
Privind poporul cel de vuiet plin,
Mult timp s-au învîrtit pe sus alene
Și multe-n jos ei lepădară pene
Și lung deasupra capetelor multe
Priveau, vestind pierire tuturor;
Și-n urmă, sfîșiați, cu pene smulte,
Zburară-n dreapta peste-orașul lor.
Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte
De sfîntul semn mulțimea de popor!
Căci semn văzură și puteau să vadă
Ce rele-aveau asupră-le să cadă!
Vorbi atunci deci Haliters, născutul
Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea
Pe toți feacii țării cu trecutul
Bătrînei vieți ce-n urmă-și o avea
Și și-ntre toți mai bine priceputul
La zbor de paseri, de-unde prorocea.
Și-a zis crezînd un bine că le-ar face:
„O vorbă s-ascultați, suflări feace!
Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde
Urechile! Căci rele sorți văd eu
Plutind asupra lor. Eu nu știu unde,
Dar știu că este-aproape Odiseu,
Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde —
Acestor prinți sfîrșit și-amar și greu!
Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară
Venirea lui le-o fi o zi amară.
Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte:
S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc,
Sau plece înșiși ei mai înainte,
Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc.
Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte,
Ci bine știu ce spun, și ca proroc,
Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite
Și toate-acestea văd că sînt sosite,
Precum spuneam și-n ziua blăstămată
Cînd el plecă-n corăbii de la noi
La Ilion cu-aheii toți deodată.
Spuneam că el răbda-va mari nevoi,
Pierzînd pe soți în marea cea sărată
Și, după douăzeci de ani apoi,
Străin și neștiut o să sosească.
Și toate-acum încep să se-mplinească!”
A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace!
Tu du-te la copii, moșnege-al meu,
Și-acolo fii proroc, să nu se joace
Cu soarta lor mai știu eu care zeu,
Și-abate răul de la ei, proroace!
Într-astea sînt proroc mai tare eu!
Căci multe-s paseri prin văzduh văzute,
Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute.
Să știi că Odiseu e mort departe!
Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost
Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte
Și-a nu mai fi proroc așa de prost!
Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte
Atari prostii vorbite făr de rost?
Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege
Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege?
Dar una-ți spui, iar asta va să fie!
Fiindcă tu pricepi și prorocii,
De-o fi să văd că vrei s-ațîți mînie
In ăst băiat, spuindu-i nebunii,
Cu-atît mai rău de el, că n-o să-i vie
De-aici nici un folos, așa să știi,
Iar ție-o gloabă-ți vom trînti, la vreme,
Încît, plătind-o, inima-ți va geme.
Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul,
Și-i cel mai bun: afară el s-o dea
Pe maică-sa și-alunge-o la palatul
Tătîne-său și-acolo va avea
Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul!
Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea
Să plece prinții. Știu de bună seamă.
Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă!
Nici chiar de Telemac, oricîte-ar spune
Cu vorbe mari, în neputința lui!
Și nici de cîte-ndrugi povești nebune
Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i.
Vorbind așa te faci o urîciune
Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui
Că mult mai au averile-i să scadă
Cît timp iubita-i mamă n-o să vadă
Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare,
Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei,
Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare;
Și parcă-n lume n-ar mai fi femei,
Să-și caute-oricare una să se-nsoare!”
Așa vorbi și-acesta printre-ahei.
Și iar s-a ridicat atunci și zise
Iubitul fiu al regelui Ulise ‘
„O, fii pe pace, Evrimac, de toate,
Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți
De-acum nici un cuvînt nu voi mai scoate!
Știu toate zeii-acum, știu grecii toți!
Dar haide-acum și dați-mi de se poate
O navă deci și douăzeci de soți,
Să plec la Pilos ori și mai-nainte,
S-adun vegheate știri de-al meu părinte,
Căci ori va ști să-mi spuie oarecine,
Ori pot să prind din zvonuri vrun cuvînt.
Iar dac-o fi s-aud că-i viu și vine,
Un an voi mai răbda și-așa cum sînt
Mîhnit de voi; iar dacă-i mort, vezi bine,
De-ntîi voi îngriji să-i fac mormînt;
Și după ce-or fi grijile-mplinite,
Voi da și mamei om să se mărite!”
A zis, și-apoi șezu. Și dintre cete
Vorbi atunci și Mentor, omu-acel
Ce-n toate soț lui Odiseu îi stete
Și-i fu și-amicul cel mai bun, și-astfel
Pe cînd plecă-n război, în seamă-i dete
Și-averi și slugi, s-asculte toți de el,
Și și pe fiu i l-a-ncrezut în pază.
Deci zise-acest bătrîn, cel plin de vază:
„Fruntași ahei, să-mi dați cuvînt și mie!
Eu, dragii mei, de-acum așa m-aștept
Că nici un rege-n lume să nu fie
Nici bun și blînd și scut al celui drept,
Ci toate să le facă-ntru mînie
Și-o inimă de lup să aibă-n piept,
Căci nimeni pe-Odiseu nu-l are-aminte,
C-a fost și blînd stăpîn și bun părinte!
Deci nu pe prinți îi cert de-o fărdelege
Ce-n proastă mintea lor o fac semeți;
Mîncînd străine-averi, ei, se-nțelege,
Că-și dau pieririi propriile vieți,
Crezînd că-i dus de veci al nostru rege.
Pe voi vă cert, feaci, că stînd ședeți
Și muți și orbi, și nu-nfrînați hainii,
Cînd voi sînteți cei mulți, iar ei puținii!”
Răspunse Leocrit cu tari cuvinte:
„Ce vorbe ticăloase stai să spui,
Bătrîn răutăcios și strîmb la minte!
Tu-ncerci acu-mpotrivă să ni-l pui?
Nu singur el, dar nu ne-ar sta nainte
Nici mulți și-oricîți ar fi năimiții lui.
Dar chiar și-Ulise cel cu multe sfaturi
De-ar vrea, sosind, s-alunge din palaturi
Pe prinți pe cînd ei prăznuiesc la masă,
Nevestei lui de loc nu i-ar plăcea
Văzîndu-l c-a sosit, oricît îi pasă!
Iar dacă el cu noi cei mulți ar vrea
Să-nceapă lupta, chiar la el în casă
Urîtă moarte cred c-ar mai avea!
Deci vorba-ți fu, cum vezi, prostie mare.
Dar haid, plecați la treburi fiștecare,
Iar navă lui îi găti prorocul
Și Mentor, moșii cei cu lungi povești,
Căci el pe-aceștia doi avu norocul
De mic să-i aibă sfetnici părintești!
Dar foarte cred că n-o să-și schimbe locul.
Ci stînd afla-va toate-acele vești
În Itaca, șezînd acasă-n pace,
Căci drumul ăsta-n veci nu ni-l va face!”
Așa vorbind, el sparse adunarea
Și toți s-au risipit, pulpoșii-ahei.
Iar prinții spre palat luînd cărarea,
S-au dus să-nceap-ospăț ca de-obicei.
Dar bietul Telemac mergînd la marea
Cea sfîntă, sta mîhnit pe malul ei
Și trist, spălîndu-și miinile flăcăul,
Atenei se ruga spuindu-și răul:
„Ascultă-mă tu, zeule-al scăpării,
Acel ce ieri venind la noi, de sus,
Mi-ai spus să plec pe-adîncul sterp al mării
Să-ntreb de bietul tata care-i dus
Și dus îmi este-n noaptea-nstrăinării!
O, zeu din cer, tu vezi cum mi s-au pus
În drum și m-au oprit să plec, aheii!
Și prinții mai ales, ce-mi fac, mișeii!”
Așa plîngea. Și-Atene-atunci venit-a,
Ca Mentor cel bătrîn la chip și glas.
Și stînd în fața lui atari vorbit-a:
„Să nu te dai! Și șovăitul pas
Să-l schimbi de-acum, să nu-ți mai plîngi ursita,
Că-n suflet chiar și-un strop de ți-a rămas
Din sufletul ce-avea al tău părinte,
Cel drept și bun și-n fapte și-n cuvinte
Ei nu te-or doborî, oricîti s-ar strînge,
Nici nu-ți va fi ăst drum fără de spor.
Dar dacă, Telemac, tu nu ești sînge
Și trup din trupul lui și-al lui fecior,
Atunci mă tem că prinții te-or înfrînge!
Puțini copii sînt ca părinții lor
De buni; mai răi sînt cea mai mare gloată,
Mai buni nu sînt nici trei în lumea toată!
Dar tu nici rău nu ești, nici necuminte.
Și ca și Odiseu vei fi de bun,
Deci cred că vei fi om de-acu-nainte!
Tu n-asculta pe pețitori ce-ți spun,
Că nu-s nici drepți, nici sinceri în cuvinte:
Ei înșiși capul în primejdie-l pun,
Că nu-și cunosc ursita ce-o să ceară
Ca toți deodată și-ntr-o zi să piară.
Dar drumul tău nimic să nu-l abată!
Eu, cel mai bun amic cu Odiseu
Și cel mai vechi al bietului tău tată,
Îți dau o nav-a mea. Și plec și eu!
Tu mergi și stăi cu prinții deocamdată
Și-arată-te voios cu ei mereu.
Ci-n vremea asta tu merinde-adună
Și-n oluri vin și-n saci fărină bună.
Iar eu mă duc s-adun vîslași și scule,
Pe cîți or vrea de bunăvoia lor
Să-ți fie soți. Iar nave sînt destule
Aici la mal, a multor din popor,
Nescoase-n larg, dar și de larg sătule.
Din ele-ți voi alege-un vas ușor
Și dîndu-i toate cele spre-alergare,
În grabă-l vom porni pe larga mare.”
Așa vorbi zeița și se duse.
Porni și el, cuprinsul de dureri,
Și-n suflet se gîndea la cele spuse.
Găsi-n palat pe prinți, și ca și ieri
Și-alaltăieri jucînd la mese puse,
Jupind și capre și tăind și vieri.
Rîzînd deci Antinou îi sta-nainte,
Și mîna i-o strîngea vorbind cuvinte:
„Ei, tinere cu vorbele semețe.
Și suflet nemblînzit! De ce nu lași
Dojana ta și faptele-ndrăznețe?
Hai, fă ca noi, precum te-ndătinași,
Să bei și să petreci aci-n ospețe.
Și-aheii-apoi îți vor găti vîslași
Și navă, deci, și toate celea vrute,
S-ajungi la Pilos, și vegheat și iute!”
Răspunse Telemac: „E peste poate
Să stau cu voi, cei foarte-obrăzniciți
Ce-mi faceți rău și mie-n ciudă toate!
Dar nu-i destul c-ați stat să-mi risipiți,
Cînd eu, copil, voi mă-mpingeați din coate?
Acum, cind ochii-i am descoperiți
Și pot vedea și eu ce-mi stă nainte
Și-am și destul curaj și am și minte,
Acum, voi încerca s-aduc amară
Pierire-asupra voastră! Și-o s-o fac!
Din Pilos fie, sau de-aici din țară.
Eu plec pe-un vas străin, ca un sărac,
Plătindu-mi drumul. Și-l voi face dară,
Deși vă bateți joc de Telemac.
Căci n-ați voit să-mi dați nici soți, nici navă,
Și-așa credeați că faceți vro ispravă!”
A zis, și mîna dintr-a lui și-o scoase.
Iar prinții-și pregăteau ospățul lor,
Aici privind cu vorbe-njurioase
Și-aici rîzînd încît credeai că mor.
Și-a zis un prinț, prin șalele umbroase:
„Da, da, fărtați! El plănuiește-omor!
Din Pilos vrea, din Sparta ajutorul,
Că văd că foarte-l mai împinge zorul!
Ba poate că și-otrăvuri va aduce
Din Efira, ca să ne toarne-n vin,
Și-așa pe toți pierirea să ne-apuce!”
Iar alt un prinț, de-obrăznicie plin,
Adause-apoi: „Dar chiar de s-ar și duce,
Știi tu ori eu că, stînd așa străin,
El n-o să piară rătăcit prin lume
Ca tată-său, cui nu-i mai știm de nume?
Și-atunci ne-ar da de lucru, bată-l vina!
Căci noi aici i-am împărți apoi
Averile-ntre toți, și-am da grădina
Și-acest palat ace’.ui dintre noi
Pe care-ar vrea să-l ia bărbat regina!
Așa-ntre prinți vorbeau aceștia doi.
Iar el tăcut a scoborît să meargă
În pivnița cea-naltă-n bolți și largă.
În care se găseau și vase grele
De-argint și aur, și grămadă stînd
Prin lăzi vestminte, și de toate cele,
Și chiupuri multe sub păreți în rînd,
Și-un vin de cel dumnezeiesc prin ele,
Și vechi și dulce, și păstrat pe cînd
Ai da vrodată poate, Zevs stăpîne,
Să-ntorci pe Odiseu, ori azi ori mîne!
Și ca și de cetăți avea tăria
Voinica-i poartă, cea cu drugii grei;
Și zi și noapte-aici Euriclia,
O fată de-a lui Op, la brîu cu chei,
Pe toate le păzea cu omenia
Și rîndul bun și buna minte-a ei.
Pe-aceasta deci, chemînd-o jos, îi zise
Iubitul fiu al regelui Ulise:
„Scobori, mătușo.-n pivniță și-mi scoate
În chiupuri vin de-acela ce-l cunoști
Că-i cel mai bun și dulce dintre toate,
Pe care tu-l păstrezi din timpii foști
Crezînd că poate azi, ori mîne poate,
Se-ntoarce Odiseu cel dus cu oști.
Deci scoate-mi douăzeci de chiupuri pline
Și, dîndu-le capac, le-astupă bine.
Făin-apoi să-mi scoți de cea curată
Și umple, maică, douăzeci de saci,
Dar nu de cea cu rîjniți măcinată
Și numai eu și tu să știm ce faci!
Și nu pe rînd, ci toate-acum deodată.
Și-n noapte-apoi tîrziu — dar tu să taci
Veni-voi să le duc pe vremea-n care
Tu știi că merge mama la culcare.
Eu plec să văd ce taină mare-ascunde
Sosirea tatei. Poate c-aș putea
Să aflu vești la Pilos ori altunde.”
A zis, și-Euriclia se bocea,
încît de plîns abia putu răspunde:
„Vai, dulce-al meu copil și viața mea!
Ce gînduri ai? Să faci atîta cale
Tu, singurul cel drag al mamei tale:
Căci bietul Odiseu e mort, săracul!
Iar dacă vei pleca, sărmane-averi!
Căci prinții-aici vor risipi cu sacul
Și sfat viclean vor face cum să pieri
Și domni pe-averea ta-și vor face placul.
Vai, n-alerga tu singur în dureri,
Rămîi la casa ta! Ce vrei anume
Umblînd pe mări și rătăcind prin lume?”
Răspunse Telemac: „N-ai nici o frică!
E zeu acel ce-mi dete-atîta gînd.
Dar jură-ntîi că n-ai să spui nimică
Iubitei mele mame, pînă cînd
Va trece-o zi și peste zece-adică,
De nu-i vedea-o dor de mine avînd
Și n-o s-audă zvon. Tu-i cruță viața,
Că plînge-altfel prea mult și-și arde fața.”
A zis, și ea jură jurarea plină
Pe care-n cer nemuritorii-o fac.
Apoi s-a dus și scoase la lumină
Și-n chiupuri vin, și rînd pe rînd un sac
Și-alt sac cu alba grîului făină.
Ci-n vremea asta merse Telemac
Și sta-ntre pețitori, cu ei prin sale.
Atene îns-alt lucru-a pus la cale:
Luînd al lui și trupu-ntreg și glasul,
Umbla-n oraș tutindeni, și-ndemnînd
Și-oprind în fața fiecărui pasul,
Cu vorbe-i sfătuia pe toți pe rînd
Să meargă-n mal, pe-al serii-amurg, la vasul
Gătit ce-l vor afla. Și-apoi mergînd
La Noemon, bărbatul de ispravă,
Ceru să-i lase cu-mprumut o navă.
Iar Noemon cu mare drag i-o dete.
Și-apuse ziua și pe căi umbrea
Cînd el cu nava-n margini gata stete,
Cu toate cîte poart-o navă-n ea
Cînd face drum pe-ntinsul mării spete.
Iar tabăra de soți acum sosea
Din multe părți, și iuți să puie mîna,
Căci foarte-i îndemna, rugîndu-i, zîna.
Dar și-alta mai făcu grăbita zînă:
Venind la prinți în marele palat,
Făcu sâ-i prindă somnul cel ce-ngînă
Pe cei trudiți de vin ce i-a-mbătat,
Încît scăpau și cupele din mînă.
Dcci multă vreme-apoi ei nici n-au stat,
Și-au mers pe-acasă, moi și cum vru Domnul,
Căci nesfîrșit le-ntrase-n gene somnul.
Din nou ca Mentor ea luînd făptura,
A mers la Telemac și sta zicînd
În fața lui și-l îndemna cu gura:
„Te-așteaptă soții-n mal! Hai, dă curînd,
Că-i timpul scurt și mare-alergătura!
Deci nu mai zăbăvi prin casă stînd.”
A zis, și-apoi pripit porni-ntr-o clipă,
Iar el pornind mergea, urmînd în pripă.
Deci cînd au fost la marea cea sărată,
Găsiră-n mal tovarășii, pe-ahei,
Iar lor le zise Telemac de-ndată:
„Acum dintîi s-aducem, dragii mei,
Merindea cît-avem, că-i adunată,
Iar mama-i sus și de-adunarea ei
Nimie nu știe, și nici nime-n case,
Ci numai roaba cea ce-o adunase.”
A zis, și-apoi porni, și-urma norodul
De tineri soți. Deci toate le-au adus,
Punîndu-le sub bănci pe navă-n modul
Și-n locu-n care Telemac le-a spus.
Intră și-Atene-apoi, mergînd pe podul
Corăbii largi și, stînd la pupă sus,
Șezu, și-apoi și Telemac îndată
Venind ședea lîngă slăvită fată.
Odgoanele le-au tras din mal flăcăii,
Și-apoi, intrînd, ședeau pe bănci în șir.
Iar zîna cea cu ochii cucuvăii
Stîrni pe urma navei un Zefir
Curat și bun, ce-n șuierul bătăii
Cînta pe-al mării luciu de safir.
Cu vorba Telemac zorea deci soții
Și toți lucrau de zor, sărind cu toții.
De-ntîi catargul nalt îl așezară.
Un brad voinic, cu funii-nțepenit;
Cu tari curele pînze-apoi legară
Și, trase-n sus, cînd vîntul le-a-ntîlnit.
Boltit la mijloc pînzele s-umflară.
Iar ei vîslau, și nava s-a urnit
Și negre valuri, cînd lăsă ea prundul,
Vuiau bătîndu-i coastele și fundul.
Și-ntrînd în cale-i, ea-ncepu să zboare.
Deci toate-apoi în rînd cînd și le-au pus,
Cu vin umplură largile ulcioare
Și veseli închinau la cei de sus,
Dar mai ales zeiței cei fecioare.
Iar nava se ducea. Și-așa s-au dus,
Brăzdînd prin valuri sterpul cîmp al ceții
Și-al nopții timp și-n cursul dimineții.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Odiseea/Cartea_II