https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin mine-ajungi la țara de tortură,
prin mine, la eterna tînguire,
prin mine-ajungi la cei ce se pierdură

3-4 Întru dreptate El mi-a dat zidire;
Puterea sfîntă mă dură,-în alianță
cu înaltul Cuget, cea dintîi Iubire.

3-7 N-a fost creată-în urma mea substanță”
eternă-s ca și cele-etern create.
Voi ce intrați, lăsați orice speranță!”

3-10 Aceste vorbe-atît de-întunecate
înscrise mi s-au arătat pe-o poartă.
„-Maestre,-am spus, de nepătruns mi-s toate.

3-13 Dar el, ca om ce ignoranța iartă:
„-Orice gînd rău se cade-aici să piară
și orice teamă-aici să-ți fie moartă.

3-16 Suntem ajunși într-a durerii țară
cu chinuite suflete apuse
ce și-au pierdut a minții lor comoară.”

3-19 Apoi, el mîna sa pe-a mea și-o puse,
cu-un zîmbet blînd mi-aduse vlagă-în vine
și-în căile de taină mă conduse.

3-22 Aici jelanii, vaier și suspine
cutremurau văzduhul gol de stele
de-îmi umeziră-a ochilor lumine.

3-25 Ciudate graiuri, hîde bîlbîiele,
geamăt de chin și răcnete de ură
și brațe ce se zbat vuind și ele

3-28 într-un vacarm sălbatec se-învolbúră
în veșnic întinatele văzduhuri
ca pulberea cînd un vîrtej o fură.

3-31 Eu, îngrozit de jalnicele uhuri,
am întrebat: „-Dar ce e ce se-aude”
Cine-s aceste greu căznite duhuri?”

3-34 Și mi-a răspuns: „-Pedepse-atît de crude
li-s date-unor făpturi de corcitură
ce-în viață n-au fost nici Cristoși, nici Iude.

3-37 Cu-acele șlehte-s amestecătură
de îngeri ce cu Domnul nici frăție
nici ură n-au vrut ” doar pe ei se vrură.

3-40 Nu-își spurcă Ceru”-a sa luminăție
cu ei, dar nici Infernul nu-i primește
spre-a nu stîrni damnaților mîndrie.”

3-43 „-Maestre, spune-mi, ce-i năpăstuiește
de plîng astfél în tînguiri deșarte?”
„-Pe scurt îți spun și-ai să-înțelegi, firește.

3-46 Aceștia nu mai au speranță-în moarte
și-în oarba viermuire,-atît de joasă,
invidiază orice alte soarte.

3-49 Nimic n-a fost din fapta lor să iasă.
Nici Mila, nici Dreptatea n-au să-i vadă.
Destule-am spus de ei. Ci treci și-i lasă!”

3-52 Văzui atunci un steag ca de paradă
ce-așa sorit se tot rotea-în vîrtegiu
de parcă n-ar fi vrut în veci să șadă;

3-55 și-în urma sa, un nesfîrșit cortegiu,
cîți nu-îmi închipuiam că moartea poate
înstăpîni în sumbru-i privilegiu.

3-58 Recunoscui cîțiva-într-aceste gloate,
cum și pe-acel ” nedemn de alte căi „
ce crunt refuz făcu din lașitate.

3-61 Și-am înțeles că-aici sunt acei răi
din haita ce la fel stîrnește greață
și Celui Sfînt și dúșmanilor Săi.

3-64 Lepădături, nici vii nu-avură viață,
li-e pielea-împunsă-aici cu mii de ace
de viespi și bărzăuni, pe trup și față,

3-67 ce le brăzdează-obrazele, rapace,
și sîngele cu lacrimi laolaltă
e supt de viermii infernalei cloace.

3-70 Scrutînd din nou, mulțime văd, o altă,
pe malul unei largi bulboane negre,
și-am spus: „-Maestre, dintr-a ta înaltă

3-73 știință, spune-mi cine-s și ce febre
îi fac să se-îmbulzească-atît spre-a trece,
cum, parcă, văd prin zarea de tenebre?”

3-76 El mi-a răspuns: „-Vei ști și înțelege
cînd pe-ale Acheronului pietroase
și triste țărmuri noi ne vom petrece.”

3-79 Plecai privirea, ce se rușinase,
și gura mea, temînd să nu-l încrunte,
pînă la rîu o vorbă nu mai scoase.

3-82 Și iată, vine-atunci spre noi, cu-o luntre,
strigînd: „-Vai vouă, date-vi-s flageluri!”,
un crunt bătrîn cu pletele cărunte.

3-85 „Să nu sperați a mai privi la ceruri,
voi, care treceți dincolo cu mine,
în bezna fără veac, în foc și-în geruri.

3-88 Și tu, care mai ai vieață-în vine,
ce cauți între sufletele moarte?”
Dar cum nu izbutea să mă dezbine,

3-91 mai spuse: „-Pe alt val, pe altă parte
va să-ți găsești liman de traversare
și-o barcă mai ușoară să te poarte!”

3-94 Virgiliu însă: „-Caron, strigi prea tare!
Așa e vrerea unde stă-în putere
tot ce se vrea – și lasă-orice-întrebare!”

3-97 Închise-atuncea fălcile-în tăcere
bărbosul corăbier al gîrlei hîde,
zvîrlind din ochi o roșie scînteiere.

3-100 Dar duhurile-acelea, frînte, nude,
se-învinețeau și clănțăneau toți dinții
doar la auzul răcnetelor crude.

3-103 Își blestemau și zeii și părinții
și neamul omenesc și loc și oră
cînd s-au născut, și-obîrșia seminții.

3-106 Și se strîngeau, ca-într-o avană horă,
gemînd, pe malul smîrcului, sălbatec
cu-acei ce, vii, pe Domnul îl ignoră.

3-109 Demónul Cáron, ochiul de jăratec,
le face semn în barcă să pătrunză,
izbind cu vîsla-în cel ce-i prea molatec.

3-112 Cum cade toamna frunză după frunză
și încă una, iar, și încă, pîn”să
se dea cu toate țărnii să le-ascunză,

3-115 așa și reaua lui Adam sămînță:
pe rînd se-azvîrl și-în luntre toți se bagă,
cum pasărea momită cu-o grăunță.

3-118 Și se tot duc în vad pe unda neagră
și cît nici unul încă nu coboară,
pe mal s-a strîns o altă gloată-întreagă.

3-121 Maestru-îmi spuse: „-Cel ce-a fost să moară
străin de bunăvoia dumnezee,
aici își află cea din urmă țară,

3-124 și-așa e de grăbit – bărbat, femeie –
de ghesul ce Dreptatea-într-înșii-îl pune,
că ce temeau ajung acum să vreie.

3-127 Pe-aici nu trec vreodată duhuri bune;
poți, dar, ghici, în spusa mîniată
a lui Carón, ce fost-a să-i cășune.”

3-130 Cînd a sfîrșit, cîmpia-înnegurată
cumplit s-a zguduit, că și-astăzi mi se
zbîrcește carnea și-în sudori mi-e toată.

3-133 Pe țărmul plîns un volbur se stîrnise
și-o flamă purpurie țîșni groaznic:
orice simțire-în mine amuțise

3-136 și am căzut ca într-un somn năpraznic.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Divina_Comedie/Infernul/C%C3%A2ntul_III_(George_Pruteanu)