https://blog.revistaderecenzii.com/

S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ș-a risipit negura din rețeaua copacilor.

Soarele și-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roșie ca para focului, aurie, violetă, albastră și, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie.

Desfășurați pe cer, cu închipuirea, o coadă de păun, înfiptă cu rădăcina în pământ, și prelungiți-i penele cu lumini metalice până la înălțimea amiezii, și totuși n-o să simțiți acea frumusețe fără de pereche a unui răsărit de soare. Nu vă rămâne decât să vă scuturați trupul de trândăvia încropită a patului, să crăpați ochii voștri cârpiți de somn și, deșteptându-vă simțurile greoaie cu apă proaspătă și rece, să priviți fără a vă sătura ceea ce omul nu poate nici descrie, nici zugrăvi cu fețe mincinoase pe o pânză moartă.

Arta împuținează natura. Arta e născocită pentru cei ce aud și văd pe sfert din câte natura le desfășură înaintea lor. Tot ce creează omul e o sărăcie vicleană a realității. Câteva însușiri mari ale unei pajiști, ale unui suflet, ale unui trup scos din marmură, câteva însușiri care domnesc pe deasupra celorlalte și pe care artiștii le schilodesc mărindu-le și le morfolesc potrivindu-le cu puterea simțurilor oricărui nesimțitor. Iacă arta. Marile genii au simțit în toată viața lor o durere fără repaos în fața naturii. Ei, care pătrund adânc tainele culorilor, ale sunetelor, ale formelor și ale simțirilor și rămân departe de ceea ce vor să se apropie, de câte ori n-au reînceput iarăși și iarăși același subiect, aceeași inimă muncită, aceiași ochi vii, feluriți în clipire, în lumină, în umbră și în expresie, același trup perfect ale cărui linii, moi și pătimașe, se împletesc cu atâta noroc și cumpănire, că marmura nu le poate fura decât pe sfert de sfert din adevărata lor căldură! De câte ori n-au rupt volume întregi, n-au spart pânze enorme și n-au aruncat cu dalta în fața Venerei lor, albă, netedă și moartă!

Cine-ar putea să puie pe pânză toată gama verdelui care începe cu nota sură a spicului când bate în galben, apoi se schimbă în curatul verde de smarald al crețului proaspăt de stejar și sfârșește cu verdele sever și sănătos al nucului? Cine poate să păteze, norocos ca natura, o priveliște, cu umbrele norilor, cu apele închise pe care le aruncă foaie pe foaie? Cine poate da toată adâncimea unei perspective? Cine poate să-și scalde un copaci măcar în atâta aer în care îl crește, îl înverzește, îl înflorește și-l încarcă cu rod nevăzutele puteri ale naturii? Cine poate să puie sub pielița străvezie a unui trup tânăr acel rumen al sângelui, care tremură, licărește, aleargă și se schimbă după cum vei ridica perdeaua de la geamurile camerei tale? Cine poate săpa în piatră un mușchi încât să vezi într-însul o forță care se odihnește? Ferice de acela care se îmbată de mărimea și frumusețea acelor ce veșnic trăiesc și se răsfață în aplauzele mulțimii, fără a simți depărtarea de la ceea ce a făcut până la ceea ce vroia și trebuia să facă.

Ah! dar ce nenorocire blândă pentru mine, care, înfiorat de soartă de-a nu fi înțeles de lume, mai găsesc prieteni buni și drepți ca să mă smulgă din lumina îngustă, zgomotoasă și spălăcită a orașelor! Acele case mari, greoaie, încărcate și schiloade, care împeticează albastrul cerului, acele ulițe strâmte, gloduroase și murdare, care îți împuie urechile cu uruiala și-ți îngrețoșează nasul cu duhoarea, acele cârduri de oameni ce-ți amețesc capul și-ți scârbesc sufletul cu același spirit trezit, cu aceeași goliciune de minte, au pierit în afundișul poștiilor. Capitala mi-apare ca un tablou prost, pe care-l pot întoarce, după plac, cu fața la perete.

Aici cerul e limpede, străveziu, cald: o jumătate de sferă, fără pic de nori, pe a cărei rază poți să-ți plimbi gândul o eternitate. Soarele, din creștetul cerului, își revarsă pulberea strălucitoare; inundă văzduhul cu o lumină care își rotește fâșiile în jurul unei tipsii de foc, și se albește, și se îmbunează când se împrăștie pe netezișul câmpiilor.

Cât de bine e să mergi în neștirea pasului! Într-o fâneață ca aceasta, moale, înaltă și cernută pe deasupra cu flori de nenumărate fețe, aș colinda o viață întreagă, fără a mai odihni. Ce miros plăcut, care îți umple pieptul! Ai voi să-l sorbi, și te îmbată, te farmecă, te pătrunde, te atrage, și deslușit nu știu cu ce se aseamănă aceste miresme care îți fericesc creierul până în fundul lui. Un miros sănătos, un amestec de faguri de miere, de oțet de trandafiri, de smirnă, de chihlimbar, de azimă caldă; un vârtej de aburi, aromatici și nevăzuți, plutește, se leagănă, se amestecă și se împrăștie pe deasupra acestui covor înflorit. Culeg buchete și le arunc. Din ce în ce, mai colo, mai colo, mai departe, florile îmi par și mai frumoase.

Floarea-Paștelui strălucește ca o pajeră de alamă lustruită. Bursuceii fumurii și împufați, graminelele orbotate pe firișoare ca acele, lăpușul, ochi rotund cu genele galbene, sângele-voinicului, roșu-foc, se amestecă cu sulfina naltă, fragedă și mirositoare, cu pupezelele mărunte și conabii, cu ochiul-șarpelui ca o pâlnie civită, cu măselarii năutii, cu jaleșul aspru și stânjeniu, și cu drăgaica stufoasă, fără foaie, parc-ar fi un pămătuf muiat în gălbenuș de ou.

Nesfârșita simfonie a vietăților pe cine n-ar descânta a bine, cu glasurile ei, aci glumețe, aci triste, când repezi, când prelungi, și piuitoare, și grave, și migălite, și otova? Acum, o clipă, au tăcut cu toatele. Un maestru nevăzut ține deasupra lor vergeaua neclintită. O pitpalacă și-a repezit glasul de două ori. Un vuiet a mii de instrumente dezleagă somnul tăcerii. Deasupra bâzâitului întins — o ceartă veselă, o ciripeală ascuțită, dedesubtul lui — o bombăneală melancolică, și în acest „trio”, plin și statornic, privighetorile, ca niște piculine, își piruie, la timp, melodia lor întreită de fluieratul gros al filomelelor și de chirâitul uscat al greierilor de câmp.

Ce felurimi de glasuri și de fraze, ce deosebiri de simțire și de expresie, ce veselie și ce jale, ce instrumente vii și bizare, și totuși, în acest haos simfonic, ce frumoasă și ce profundă legendă nu-și cântă veșnica natură!

Această simfonie, blândă și măreață, s-a speriat de un țipăt dureros, ascuțit, disperat: țipătul vieții care se stinge. Desigur, șarpele, lacom și nemilos, suge din vreo nefericită de broască moale și motoloagă. Păsările zboară încotro apucă. Doar surdele lăcuste mai bâzâie.

În adevăr, visele mele și-aici sunt chinuite. Nicăieri nu pot să-mi adorm dezgustul. Pretutindeni e aceeași luptă vicleană, neîndurată, sângeroasă, în care numai forța oarbă a fălcilor izbutește.

În pletele acestui fân mătăsos, se muncesc aceleași patimi, mici și crude ca și în omenire, aceleași vicii, aceeași dobitocie nesimțitoare, aceleași virtuți înfrânte, aceeași dragoste și ură, aceeași necinste triumfătoare, aceeași sărăcie artistică, aceeași burghezie grasă, voinică și bogată. Mari și mici, cinstiți și necinstiți, răi și buni, pasionați și indiferenți, voinici și plăpânzi, darnici și zgârciți, târâtori și mândri, înșelători și sinceri, de tot felul, de toată mâna, se găsesc în acest paradis amăgitor.

Turturica și privighetoarea, patimă caldă și artă rece, curată, pompoasă și divină; furnicile strâng, economisesc ca băcanii, bob cu bob, firimitură cu firimitură; greierii, lăutari făr’ de talent, îngheață de frig și de sărăcie; brotăceii se sparg la cântec ca niște poeți zgomotoși și fără minte; lăcustele, cobzari de cârciumă; pitpalacul, hoinar cosmopolit; broasca se reazemă pe picioarele-i strâmbe și-și răsfrânge gușa și burta cleioasă și, privind dobitocește, cu ochii pe jumătate închiși, seamănă cu un moșier gros, cu ceafa și cu pântecele revărsate; șoarecii sunt niște hoți fricoși; boii-popii, popor tihnit, peste care toată lumea calcă; sobolul, dobitoc liniștit, nu vrea să știe de ce se petrece dincolo de mușuroiul lui; șerpii se târăsc, farmecă cu privirea și sug cu o sete nepotolită sângele altora; fluturii, niște secături cochete care, fără a iubi pe nimenea, zboară cotiș din floare în floare; găinușele și licuricii, craidoni de noapte, își colindă felinarele și serenadele lor vechi și nevinovate.

Și în aceste popoare — atât de fericite după aparență — câte lupte, câte nedreptăți, câtă durere și câte pungășii, ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturora nu se întâmplă, fără ca vreo ființă veșnică și sfântă să puie capăt răului care izbutește! Se fură îmbucătura din gura celui slab, se strică cuiburile, se mănâncă ouăle și puii, se bat până la sânge, se robesc, și nelegiuirile și crimele se petrec fără frică de lege și de Dumnezeu. Un gușter face douăzeci de omoruri pe zi; o furnică fură și robește pe bieții purici de iarbă; o vulpe strivește la fiece pas trei-patru gângănii. Și câte soții nu sunt părăsite într-un chip rușinos! Câți nevinovați înșelați! Câte zavistii! Câtă ură! Câte talente ucise! Și câți neghiobi în fruntea bucatelor!

Aceste partide, ori aceste noroade, se mișcă, se ațâță, se-nșeală, se ucid și-și duc viața într-o luptă egoistă și înțestată. Și când șarpele, aprins de focul soarelui, se repede fâșâind și culcând la pământ paiele de fân, vietățile se împrăștie ca puii de potârniche, și multe din ele își dau sufletul de spaimă. Trece cel mare, cel brutal, cel prost, dar cel mai tare… Cum n-o să înspăimânte pe-atâția lași, slăbănogi și fără de caracter?

Câtă asemănare între oameni și micile dobitoace! Și cât de ipocrit nu-și ascunde natura, sub velințe de flori, nemerniciile și crimele ei!

Aceste gânduri mă obosesc. Culorile vii și fermecătoare, mirosurile fără de seamăn de plăcute sunt niște nerușinate momeli cu care natura atrage și azvârle în luptă turmele de vietăți pătimașe și proaste.

Să caut liniștea sub pluta bătrână. La umbra acestei namile, asurzit de orăcăitul broaștelor din mlaștină, să-mi aud numai gândul, să uit această poftă nestăpânită de bine și de armonie universală. Nebunii pe care cel sătul le găsește fără a le căuta, iar cel flămând le caută fără a le găsi.

Așa e. E atât de bine și de aromitor pe iarbă verde, la umbră deasă. Vântul care fâșâie, basm vechi și lung, prin frunzișul tremurător al plutei, te pune pe gânduri și te dezmiardă, parcă ar fi o bătrână care te leagănă și-ți cântă, și-ți șterge broboanele de pe frunte, și te apără de zăduf și de singurătate.

Lungit cu fața la cer, cuprins de liniștea senină de sus, gândurile încep să-mi tresară în creier și se înmulțesc, se înșiruie ca un cârd înalt de cocori și se duc, pe alte tărâmuri, peste nouă mări și nouă țări.

De unde-or fi venind toate câte au venit? Și unde or fi curgând ca să se întoarcă iarăși cu alte chipuri, dar cu aceeași materie? Puterea nevăzută, care seamănă dragoste și ură printre firimiturile ce se unesc și se prigonesc pentru a face și a desface viața, o fi știind ea de ea, cine e și cât poate?

Ideile sunt copilărești, zadarnice și urâte. De câte ori nu râd de mine cei doi frați, bunii mei prieteni, și mai ales sora lor, când mă prind cu asemenea gânduri! Și-apoi de ce atâta mânie? Câte jucării frumoase nu face natura; câte lupte nobile nu ațâță; ba uneori pregătește izbândă și triumf chiar și binelui. Pentru ce i-aș cere mai mult? Urât și murdar e pământul când plouă; și natura e atât de meșteră, încât cerne, frământă, dospește și plămădește și toarnă ce era urât și murdar într-un calâp frumos și curat. Din noroi — floare.

Când, văzând o adevărată femeie, frumoasă, blândă, caldă în mângâieri și care să nu creadă că un obraz frumos și un creier tâmpit fac mai mult decât o minte înaltă ș-o față urâtă… cine a văzut o astfel de minune și n-a iertat tot oarbei naturi?

Ah! dacă eu aș fi întâlnit în calea mea pustie pe aceea care să nu râdă când eu oftez, care să nu se strâmbe când eu visez, care să mă întrebe ce am când lacrimile mi se rostogolesc pe obraji… cine știe, poate că și eu aș fi izbutit să am o viață mai omenească, să fiu un om mai cu dorință și înțeles de viață.

Dacă ea, al cărei păr ar cădea în inele de fum pe umerii săi plăpânzi și albi, ai cărei ochi ar fi ca cicoarea de albaștri și de mirați, a cărei mână mică și moale mi-ar mângâia mâna mea aspră, al cărei glas mi-ar răsuna în fundul creierului ca o muzică cântată numai mie, dacă ea, a cărei ființă n-o cunosc și al cărei nume nu-l știu, ar fi aci, lângă mine, aș uita poate toată durerea, aș înfrânge toată revolta și ascuțimea nervilor mei și aș adormi fără alt vis decât chipul ei, fără alt dor decât, curând, curând, curând, să mă deștept ca iarăși s-o văd, și iarăși s-o mângâi, și iarăși s-o îmbrățișez… Ar sta aci pe iarbă… m-ar privi și, fără să mă uit la dânsa, aș simți pe mine două mărgele albastre și calde care mi-ar furnica tot trupul… Și când aș pleca capul pe genunchiul ei cu miros de mușețel, ce bine i-aș vorbi și ce ciudat și dulce mi-ar răspunde…

Vântul șuieră, și ea parcă-mi vorbește.
— Iubita mea, tu ești lângă mine.
— Te legăn, ca s-adormi.
— Iubita mea, a ta e mâna pe care o sărut și nu mă satur?
— Te mângâi, ca să nu visezi de rău.
— Iubita mea, fânul și-a plecat florile cu mirosurile lor pe fața mea, ori vântul ți-a adiat inelele ușurele ale părului tău?

— Mă plecai spre tine; credeam că dormi; voiam să te sărut.
— Iubita mea, tu, când vorbești, îmi cânți; când mă atingi, tresar, și când tresar, simt o căldură fericită care se revarsă în mine; tu, când mă privești, îmi luminezi mintea și-mi aprinzi inima; tu, când mă cerți, mă mângâi; tu, când mă săruți, mă faci să cred în vise. Iubita mea, vorbește-mi, dă-mi mâna, privește-mă, ceartă-mă și sărută-mă totdeauna.

— Adormi, adormi, căci până ce voi avea sânge cald în buzele mele și lumini vii în ochii mei, ochii și buzele sunt ale tale.

Așa de puternică fu această închipuire și eu așa de lacom și de prost! Pentru ce dorii să-i strâng mâna moale și să-i sorb buzele ei atât de bune? De ce mi se stinse închipuirea de o clipă?

Și m-am trezit cu iarbă-n mâini și cu pământ pe buze. O clipă de fericire mincinoasă, stinsă într-o clipă, e o nefericire cu mult mai mare și mai adâncă ca toate durerile văicărite în gura mare pe la răspântii.

Vai! cât pierde omul într-o iluzie! Pentru ce atâtea intrigi, atâtea scrisori pierdute, atâtea taine dezvelite, atâta gimnastică de fălci, când adevărata tragedie sufletul cel mare o poartă în el, deștept și dormind, și pe care cu cât o poartă mai liniștit în pustiul lumii, cu atât se ucide mai încet, mai dureros și mai sigur.

M-am deșteptat. Aud iarăși marele concert al naturii. Câmpul ei, cu pânze urzite în verde și plouate cu flori albe, galbene, roșii și albastre, iarăși mi se desfășură în valuri mișcătoare. Dar mi-e silă de această natură, care nu se primenește decât prin lupte și prin crime. Dacă aș adormi, m-aș întrema.

Ziua, închizând ochii, te afunzi într-o noapte roșie, care joacă împrejurul tău și își scânteiază buchetele de artificii violete și albastre. Câteodată te înspăimânți văzându-ți ochii afară din tine, ca două cercuri vinete în două inele galbene.

Dacă învârtești ochii pe sub pleoape, către rădăcina nasului, simți un fel de apăsare sub frunte, o greutate între sprâncene și un curent amețitor în tot capul. Obrajii ți se liniștesc a somn. Mâinile amorțesc; trupul cade în piroteală. Gândurile se împuținează; se reduc la câteva noțiuni; dau să se limpezească iarăși, și mai rău se tulbură. Negura care a îmbrobodit vederea se varsă în creier. Cel din urmă gând e ca flacăra unei feștile fără untdelemn: zvâcnește, se ridică, se îneacă și se stinge…

Unde-oi fi? Mi se pare că dorm la umbra plutei. Mi-e frică să mă deștept. Mi-e frică să crăp ochii. Mi se pare că cineva mă ține de mână. Inima mi se bate. Cine e lângă mine? Mâna aceasta care m-atinge e caldă, moale și parfumată. Nu pot să mai rabd această nouă glumă, pe care n-o văd, dar o simt cu mult mai bine decât pe cea dintâi.

— Cine ești? Mă deșteptai; sărisem în genunchi; și obrajii mi-ardeau de rușine. Sora amicilor mei era lângă mine. Mi-era ciudă ca să mă vadă speriat, așa, în neștire, mie, căruia de nimic nu-mi este frică cu adevărat.

— Îmi pare rău că n-am putut să te deștept mai binișor. Te-ai speriat? Mi-era milă de tine. Desigur că visai ceva trist, căci plângeai în somn și buzele îți tremurau.

— Nu visam nimic.
— Nu se poate. De ce plângeai?
— Mă mir și eu.
— Nu se poate… Era o fată bună, dintr-o familie mare. Era brună, cu părul lustruit și creț ca o piele de astrahan, cu ochii mici și pătrunzători, parcă înfigea în tine două vergele aprinse când te privea. Ne certam necontenit, și totuși, necontenit rămâneam buni și adevărați prieteni.

— Nu se poate, repetă ea, te-ai gândit la ceva înainte de-a adormi.

— La nimic, îngânai eu, aruncându-mi privirea obosită pe deasupra clădăriei de flori.

— Nu se poate. Te-am căutat cu toții în toate părțile. Te-ai făcut nevăzut din revărsatul zorilor. Nici apă, nici mâncare până acum, la patru ceasuri. Și dormeai azvârlit pe iarbă. Ești un „trubadur” nesuferit. Spune-mii: ce ai? Mi-ai făgăduit…

— Când n-oi mai fi, ți-oi spune.
— Eu vreau acum.
— Și eu nu vreau.
— Uf!
— Uf! Când o văzui că pleacă mâniată, o strigai, căindu-mă de răutatea mea, căci era violentă generoasa și buna mea prietenă.

— Stai, c-am să-ți spun tot, deși bine nu știu ce… Și e mult, mult, nesfârșit de mult…

— Spune-mi, răspunse ea, întorcându-se mulțumită.
— Nu acum; mi-e foame și mi-e sete. Mă luă de braț și, fără a-mi spune vreo vorbă, mă duse acasă. Ea îmi puse masa. Ea îmi turnă vin și apă într-un pahar mare și subțire. Ea îmi dete cafeaua. Ea mi-aduse o țigară. Îmi venea să râd. Cu câtă bunătate mă servea ea, căreia i s-ar fi cuvenit zece servitori ca mine. Îmi venea să râd cu hohote, gândindu-mă că cine știe la ce destăinuiri se aștepta, pe când eu nu aveam să-i spun aproape nimic.

Ne-am așezat pe treptele pridvorului din curte. Soarele scăpăta, întinzând pe cer brâul roșu al apusului. Câinii se goneau. Puii de curcă piuiau a culcare. Și în depărtare se-auzeau clopotele vitelor, care porniseră spre vatra satului.

— Acum trebuie să-mi spui ce ai. Ți s-a urât cu noi? Ți-e dor de București?

— Nu mi-e dor de nimeni. Nu pot suferi orașele. N-am nimic. Sunt trist.

— Dacă n-ai nimic, cum de ești trist?
— Când ți-ar tăia cineva un deget, când ți-ar frânge un picior, te-ar durea și ai ști unde te doare; când ai pierde punga cu bani, ți-ar fi necaz; când nici nu te doare, nici ți-e necaz, dar te părăsește vreun gând plăcut, ori te înșeală vreo credință ascunsă de până mai ieri, atunci ești trist; când o durere se învechește și își pierde tăișul material, rămânând din ea numai un sentiment de amintire, atunci ești trist; când părăsești vatra unde ai crescut, și din ea nu-ți mai rămâne decât imaginea ei, atunci ești trist; când ai iubit pe cineva, demult, demult, și ți se reîntoarce în minte numai un chip șters cu obraji, și gură, și ochi, și păr în aceeași culoare fumurie, atunci ești trist; când, după ce ți-ai îngropat iluziile, rând pe rând, una după alta, și vremea ți-a îngroșat inima, ți-amintești cum era de frumos înainte de primul doliu, iarăși ești trist; când, fără să ai nimic, deodată, o mișcare melancolică din natură îți deșteaptă umbrele trecutului, întocmai cum un copil care plânge face să zbârnâie coardele unui clavir, atunci ești trist. Nu trebuie să ți se întâmple nimic în prezent ca să fii trist, e de ajuns să-ți reamintești cele din trecut. Numai dobitoacele suferă, le doare, se întristează acum, acum, când văd carne ori fân și vor să mănânce, fără a se mai gândi la bătaia și nedreptățile de ieri. Și unii oameni simt tocmai ca dobitoacele; sunt astăzi triști nu pentru că le-a murit muma lor ieri, ci pentru că n-au ce bea astăzi.

— Nu pricep. Ești un copil răsfățat.
— Da, sunt. M-a răsfățat durerea; m-au răsfățat lacrimile. Întristarea se duce, și rămâne îndoiala.

— Trebuia să mai găsești ceva.
— Îndoiala e o luptă neîmpăcată și nesfârșită a omului cu el însuși. Lumea minte. Să minți și tu? Lumea înșeală. Să înșeli ori nu? Dacă înșeli, ești o bestie necinstită, dacă nu înșeli, mori sărac și nebăgat în seamă. Ce-o fi mai bine: să fii necinstit, încărcat de onoruri, ori să mori sărac și curat? Lumea fură, lumea e rea, lumea e intrigantă, lumea e indiferentă. Ce-o fi mai bine: cum s-ar cădea omului să fie, ori cum sunt ceilalți? Când la fiece pas te-ai mâhnit, te-ai scârbit, te-ai înșelat, când în toate părțile vezi un obraz ș-o inimă prefăcută, un prost ridicat la ceruri, un hoț vânturând banii publici, o secătură înșelând mulțimea, un dascăl care nu știe să citească, și măgarii schimbați în lei, și cărbunele în luceafăr, și tonții în cugetători, și copiii în bătrâni, și bătrânii în nebuni, și cartoforii în miniștri, și când de toate îți dai seama bine, bine, până în fundul lor, îndoiala te cuprinde în brațele ei cu solzi reci, și sfârșești prin a nu ști ce-ar fi mai bine: măgar cu samarul în spinare, ori om cu creierul în stomac? Dacă ții prea mult la viață, nu poți dori să simți și să înțelegi lumea pe deplin.

— Ce-ți pasă de lume?
— Îi pasă ei de tine. Nu e om cât de mic, cât de necunoscut, care, dacă ar cerca să-și trăiască zilele mai altfel decât ea, să nu fie arătat cu degetul și clevetit de toți nerozii.

— De oraș ești departe, nici fumul lui nu te atinge; în mijlocul naturii, pe care o admiri așa de mult când n-o vezi, pentru ce te gândești la atâtea prostii?

— Și natura e rea. M-a dezgustat cu fățărnicia ei. Aceleași vicii și crime în sânul ei ca și printre oameni. La rădăcina unei sulfine un furt, sub o cicoare un omor, și pretutindeni, sub velințele ei înflorite, ură neîmpăcată pe veci. După îndoială, dezgustul vine fără să-l cauți. Și e veninul cel mai amar din câte-ți rod inima. Să vezi pe alții lăcomind să ajungă mari și tu să rămâi rece la toate boldurile vanității, rece la toate plăcerile și slăbiciunile vieții, și să nu sfâșii giulgiul dezgustului decât numai pentru plăceri sălbatice: pentru o călărie în goană întinsă, pentru călătorii nesfârșite și primejdioase, pentru nopți de vegheri… Oh! dezgustul te înmormântează de viu! Nimic nu vezi înaintea ochilor decât întunericul care te înghite.

Stelele și-aprindeau clipirile lor strălucitoare. Calea robilor alburea pe cerul liniștit. Vântul adia ușurel. Înmărmurisem, fără a mă gândi la nimic. Mi se părea că plutesc pe deasupra unei prăpăstii. Răsuflarea mi-o simțeam caldă, și în spate îmi șerpuiau firicele reci, care mă făceau să mă scutur din când în când.

— Ție nu ți-e bine, îmi zise blând prietena mea. Îmi pare rău că nu părăsești acele închipuiri torturante, care ți-au răpit sângele din obraji și viața din ochi.

— Nu sunt închipuiri. Văd, simt, înțeleg micimile lumii mai bine decât aș vedea, simți și înțelege un fir de iarbă.

— Păcat…
— Omul nu mai e decât un instrument orb al urâtului și al răului.
— Păcat, păcat de tine!… Și așa de adânc simții aceste cuvinte din urmă, încât, pe neașteptate, vederea mi se întunecă și boabe mari de lacrimi mi se rostogoliră de-a lungul obrajilor.

Toate nemulțumirile și impresiile dezgustătoare ale unui om trist, descurajat și sceptic colcăiră în creierul meu necumpănit. Buna mea prietenă mă privea și, în privirea și tăcerea ei, ascundea bunătatea limpede și genială a străbunilor săi.

Mi-era frig și picam de oboseală și de somn. Ce n-aș fi dat să fiu lungit în pat! Ochii mi se închiseră. Simțurile mi se topiră, învălmășindu-se într-o piroteală aiurită. Mâinile îmi căzură pe treptele de piatră ale scării. Capul mi se plecă pe genunchi. Realitatea mi se stinse, ca un ochi de mort care se închide.

A doua zi, moleșit, ca și cum atunci mă născusem, eram întins în pat.

Lângă pat, pe trei scaune, ei ședeau de vorbă și se uitau la mine îngrijorați.

— Boala e un bine, căci micșorează dezgustul, le zisei eu, și mă cutremurai când apropiai mâinile de trup. Multe zile am să fiu vesel până mi s-o întrema creierul meu, slăbit de friguri.

— Ai putea să sfârșești cu chinurile tale dacă nu te hotărăști să fii om ca toți oamenii, îmi răspunse unul din ei cu un glas supărat, dar mângâietor.

— Ce bine ar fi ca omul să fie liber, cel puțin să aibă libertatea de-a trăi ori nu. Credeți voi că în mine nu e robia specei? Acea lașitate, acel dor de trai, de care natura are trebuință în jocurile ei și pe care le-a semănat în toate speciile de vietăți, le-a împlântat în fiece individ. Dacă oricine ar putea să își puie capăt zilelor, lumea, cu toate dobitociile ei, s-ar duce pe copcă. Dar nu, în fața morții simțim suma lașității semenilor noștri. Voința ta nu mai e nimic pe lângă o voință inconștientă și stupidă și care, desigur, e în noi și nu e a noastră, este a tuturor, a lumii întregi, a naturii, care te leagă de viață cât timp are nevoie de tine în planurile ei. Eu nu mint când vă spun că mi s-a urât cu viața, dar nu i s-a urât ei cu mine, marii canalii, naturii!

— Începi o nouă viață… Uită toate mâhnirile…
— Natura uită, eu nu pot să uit. În țară la noi cartea pentru un om sărac este o nefericire, afară numai dacă nu ești prost, șiret și lingușitor, o bestie care a înșelat pe tată-său furându-i chipul de om. V-am spus… voi, crescuți într-o familie mare, cinstită și glorioasă, aveți la ce ține și de ce trăi; un țăran necunoscut, nebăgat în seamă, aruncat într-o lume proastă și vicleană, sosind la banchetul vieții cu inima deschisă și fără nici o apărare, trebuie să fie de oțel ca să nu cadă. Și apoi, chiar lumea voastră, mare și frumoasă, s-a împuținat, s-a stricat, v-a trădat și-a uitat limba și legea pământului. Și voi, cei rari, cei generoși, cei drepți, cei nobili, o să fiți sugrumați, ca mâine, chiar de ai voștri. Viitorul este al faliților.

— Și datoria ta este să cazi în luptă, iar nu afară din luptă.
— În adevăr, sunt unii răniți ușor, care mai pot pune mâna pe armă, dar alții sunt așa de adânc răniți, încât nu se mai pot ridica de la pământ. Nu-mi rămâne decât o singură nădejde: ceea ce nu poate lașitatea mea va putea gluma și veselia naturii. Ea își bate joc de durerea noastră. Toate dramele, pentru ea, sunt niște comedii, niște farse. Nu simțiți cu câtă plăcere își zice ea:

— Acest copil e frumos de pică și deștept cât zece: va muri la zece ani.

— Acest om e de geniu: va muri la treizeci de ani.
— Acest om e prost și grosolan: va ajunge ministru.
— Acest om, care-mi aude toate tainele sunetelor mele, va muri de surzenie și de dezgust.

— Acesta va muri de bucurie.
— Acestuia, rumen și voinic, i se va rupe o vână. Și Eschyle, marele tragedian al antichității, retras la casa sa din Sicilia, într-o zi se culcă într-o câmpie ca să se odihnească. Era chel. Pe deasupra lui trecu un vultur c-o broască țestoasă în gheare și, socotindu-i țeasta capului drept o piatră, dădu drumul broaștei să-și spargă țesturile, ca apoi s-o poată mânca. Broasca căzu drept pe frunte poetului. Și Eschyle, care dormea, adormi de veci. Astfel, glumele naturii fac ceea ce lașitatea noastră ne împiedică de-a face. Dar sunt obosit. Aș vrea să dorm.

Am rămas singur. Am adormit. A treia zi am plecat la vânătoare…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Atât de răvășite sunt cărțile, scaunele, caietele de note și hainele vechi în odaia mea, încât ai crede că toate s-au îmbătat ș-au dănțuit până au căzut leșinate, unele pe masă, altele pe pat, altele spânzurate în piroanele cuierului și câteva în mijlocul casei. Numai praful galben și gros, înfășurând odaia c-o pojghiță, dovedește în ce liniște de cimitir se odihnesc toate lucrurile între tavanul cu grinzi negre și cărămizile reci de pe jos.

E moină. Streșinile picură sfredelind încet și adânc zăpada albă și lucioasă. În depărtare abia se-aud cocoșii vestind miezul nopții. Zgomot trecător și trist. Povestea streșinilor se mai aude îndrugând atâta melancolie, în același cântec monoton, în același „pic, pic, pic” lipicios, moale și metalic. În gura sobei câteva lemne au pâlpâit, și n-au mai rămas decât o grămăjuie de jăratic, pe deasupra căreia tresare câte o văpaie albăstrie. Cărbunii se închid și se deschid, ca niște ochi de aur, sub cămașa lor de scrum gălbiniu.

Noaptea soarbe zgomotul nesuferit al trăsurilor, ocările dobitocești ale oamenilor, convorbirile lor copilărești și veninoase, și adoarme sufletele chinuite ale ambițioșilor, amuțește gura flecarilor și-a atâtor oratori, care se aseamănă, unii, cu coțofenele ce-ți împuie urechile, alții, mai serioși la glas, cu morile hodorogite, alții, mai artiști, cu un studiu fără căpătâi cântat pe un clarinet vechi.

Noaptea nu mai vezi salutările înțepate ale oamenilor mari, nici moțăitul prefăcut al cucoanelor; nu mai simți nici acele strângeri de mână care te-ar vinde pe doi lei; nu mai auzi nici acele banale:

— Ce mai faci?
— Un’ te duci?
— De când nu te-am văzut!
— Da, ai slăbit.
— Cu ce te mai ocupi? Ș-apoi încep nesfârșitele povețe că „omul trebuie să fie mai altfel”. „Să nu puie tot la inimă.” „Fiecare trăiește pentru sine.” „Așa e lumea, cine poate s-o întoarcă din cale? Tu ori eu?”

Și să ai răbdare s-asculți: cei coptoroșiți de vicii îți vorbesc de cinste; cei cu șira spinării din belciuge îți declamă despre meritul caracterelor. Și teorii, citite pe coperta cărților expuse pe la librării, îți fac tocmai cei care, de n-ar citi varietățile și știrile zilei de prin gazete, ar uita, desigur, să citească.

Stomacul a râșnit o zi întreagă, gura a clevetit, picioarele au purtat greutatea trupului, mâinile au bănănăit, luându-se după gură, creierul a ars pentru niște idei vagi, ușurele, neguroase, ca o lampă cu gaz prost, care face fum mult și puțină lumină. Vezi bine dar că după lupta zadarnică a zilei, noaptea e o binefacere, o odihnă pentru furnicarul lumii. Noaptea, în dreptatea ei neîndurată, adoarme viața și, coborând-o mai jos de bestie, o reduce în starea liniștită a pietrelor.

Întreaga lume e colțorată, aspră, mărginită în contururile ei limpezi, ca în niște linii de oțel, de care adeseori ți-e frică să te apropii de teamă de-a nu te răni. Când soarele se coboară și cade la apus, oamenii și dobitoacele parcă sunt nehotărâte în pielea și-n veșmintele lor. Turla bisericii se apropie de cer, se face una cu cenușiul coviltirului nemărginit și adânc, în jurul lucrurilor se întinde o apă închisă. Când biruie întunericul, colțurile și liniile bățoase ale formelor se topesc. Întreaga fire ți se deșteaptă în minte în stare de închipuire, și ideile sunt armonioase și plutesc, limpezi, fără zgomot, într-un haos netulburat al minții. Da, pentru că închipuirea a smuls naturii, în aceste idei, numai masca lucrurilor, numai conturul și culoarea, iar nu și ceea ce este turnat în acest contur și sub această culoare.

Acum, la gura sobei, în mijlocul nopții, la slabele clipiri ale cărbunilor somnoroși, îmi trăiesc adevărata mea viață. La lumina soarelui, lașitatea, cruzimea și prostia oamenilor mă fac să cred că-mi mistui viața într-un vis nefericit. Acum, în întuneric, mi-apare o realitate vie a închipuirii, cu mult mai frumoasă și mai blândă. Grădinile înflorite, aleile verzi și stufoase, apele care se mlădie și curg în albiile lor, păsările care se ceartă voios și în felurite glasuri, oamenii care se mișcă fără zgomot plutesc într-o muzică nepomenit de dulce și se rotesc într-o mișcare atât de moale, încât străzile parcă sunt așternute cu catifea.

Am lungit pe masa mea două păpuși cu rochițele învoalte. Mâine e Anul Nou. Ce bine o să le pară fetițelor pentru care sunt pregătite! Ce ușor și ce ieftin poți să împrăștii bucuria în capetele acestor păpuși vii și nebunatice…

Mâine, parcă le văd, când le-oi striga, arătându-le păpușile, cum o să sară de bucurie în jurul meu, cum o să bată din micile lor palme. Cu ce ochi vii și nesățioși o să privească aceste păpuși cu ochii rotunzi și sticloși ca de mort. S-apropie de mine, cu părul lor creț, blond, ușurel, ca un fum revărsat pe spetele lor fragede. Întind mâinile cu degetele răsfirate; înghit încetinel. Ochii nu le sunt de ajuns, ar vroi să înghită porțelanul sticlos care a furat forma omului. Și eu le sărut pe fiecare. Își pleacă așa de drăguț obrajii rumeni, și-mi spun atâtea mângâieri, și se răsfață în atâta veselie, încât doresc ca acest sărutat să rămâie veșnic pe fruntea nevinovăției și a frumuseții. Mai presus de un copil frumos, care privește cu ochi veseli, care se mlădie la mângâierile noastre, care te simte fără a te înțelege, nici un geniu n-a putut crea nimic, fie pe pânză, fie-n piatră, fie-n cuvinte.

E așa de cald în casă, așa de liniștit în adâncul nopții, și așa de bine sunt turnat pe scăunelul de la gura sobei. Mi-e cald. Mă simt prea mult. Ochii, când mi se învârtesc în orbita lor, îi văd: nemulțumiți și tulburi.

Tresar dacă mă ating, și nu e nimeni în casă. Dacă ar cădea vreo carte de pe masă, mi-ar face rău. Răsuflarea, deasă și neliniștită, prea o aud: e tare, e zgomotoasă, parcă vuiește apa la scocul morii. Prea m-am gândit. Mi se pare că văd păpușile mișcând. E o părere. Am închis ochii. Mi-e silă să mă scol de pe scaun. Atâtea închipuiri, ca niște ape ce-ar îngheța pe loc, s-au oprit din mers. Sulul care se învârtea și îmi desfășura nenumăratele aparențe a adormit în osia sa. Ce delicat și fără de veste liniștea dimprejur mi se strecoară în creier, parc-ar fi un fum care-mi înfașă ideile… S-a dus culoarea aspectelor… Toate mi-apar în minte: cenușii, alburii… Nu sunt decât forme de aer cu linii geometrice împrejur, dar niște linii subțiri, ideale, care se clatină, se amestecă, se duc și se sting într-un nimic fără hotar…

— Oh! lăsați-mă! nu vă mișcați! Sunteți atât de frumoase! atât de blânde! atât de asemenea vouă înșivă! Două raze n-ar semăna mai mult între ele ! Nu vă mișcați! Mi-e frică ca voi să nu dispăreți și eu să nu mă deștept! Tu, care ești atât de albă la chip și la veșminte, ai cărei ochi sunt atât de senini și de albaștri, și pe care te văd, te simt și nu te pot apropia de atâtea ori în visele mele, spune-mi cine sunteți și câta vreme a trecut de-adineauri până acum?

— O veșnicie într-o clipă. Tot atâta vreme cât trebuie să treacă de la un nimic fără formă până la un nimic cu formă.

Și, îngenunchind înaintea mea, mă cuprinse în brațele ei calde.
— Ochii tăi mă sorb, îmi fac rău și bine; gura ta subțire, ca un arc de mărgean, mi-aprinde atâta poftă de-a te săruta; părul tău, ca un fum de aur, mi-atrage capul; aș voi să plâng de plăcere în buclele tale curate și strălucitoare. Acum n-aș mai voi ca lumea să fie o idee. Unde ți-e trupul, pe care îl văd și nu-l pot simți? El e alb ca marmura și moale ca puful, dar numai pentru ochi. Cine ești? Și de ce nu te simt? Ești în brațele mele, și totuși ești departe…

Oh! și se scoală de lângă mine! Eu am sărutat aerul și tot aerul am strâns în brațele mele. Și ce trup rotund, mlădios și perfect se-ascunde sub cutele veșmântului ei alb!

— Tu pari o iluzie care mă amețește cu farmecele ei și mă seacă la inimă cu depărtarea ei! Și surâzi așa de cinstit, așa de puțin omenesc la cuvintele mele! Îți pare bine că ți-am zis pe numele care ți se cuvine. Iar tu, cealaltă, aproape tot atât de frumoasă, pari cu mult mai bună decât sora ta. Mângâie-mă tu, căci iluzia e rece și se depărtează. Tu simți poate mai bine cât gol mi-a deschis în inima mea. Toate comorile lumii nu l-ar putea umplea…

Și cea de-a doua se mișcă ușurel în veșmântul ei mai albastru și mai străveziu ca cerul. Căldura acesteia e mai omenească și mai pătrunzătoare. Ce nobil și-a rezemat coatele de genunchii mei! Îi simt inima; sunt fericit că-i bate…

— Ochii tăi au o față pe care am mai văzut-o în lumea în care trăiesc; gura ta dulce e de carne, și veșnic o pot săruta fără să mă satur; brațele tale mă strâng mai apăsat; te simt în mine; mă pătrunzi; mă farmeci fără a mă obosi; tu desigur că ești a mea! Și simt că de la începutul lumii m-am închinat ție…

— Da, da, pe umerii mei te poți rezema; mâna mea o poți strânge; glasul meu îl vei înțelege; și, dacă lumea nu ți-o tulbura visul, vei trăi și te vei stinge legănat pe brațele mele. Lacrimile tale vor fi șterse cu buzele mele, care usucă; grijile tale vor fi risipite cu privirile mele, care înseninează…

Cine, Doamne, s-ar fi putut opri de-a nu o săruta o veșnicie întreagă? Și buzele mele au tresărit la căldura vie a obrajilor ei rumeni, și toată ființa mea s-a îmbătat de o fericire neînchipuită când mi-am trecut mâinile pe după gâtul ei rotund, alb și rumen ca o floare de măr, dulce și mirositor ca un fagure de miere aibă.

— N-o să mă părăsești tu niciodată?
— Niciodată!
— N-o să mă uiți?
— Niciodată.
— N-o să mă înșeli?
— Niciodată.
— N-o să mă urăști?
— Când mă vei părăsi.
— Cine va pieri întâi?
— Amândoi odată…
— Și morți cum vom dormi?
— În acelaș coșciug.
— Și cine ne va plânge?
— Nimeni, afară de greieri.
— Și ce monument ne vor ridica potrivit cu frumusețea și bunătatea ta?

— O cruce fără nume, înjurată de pietrarul care își va zdreli degetele între dalta și ciocanul cu care va ciopli-o.

— Și nimic n-o să mai auzim din lumea în care am trăit o viața atât de sfântă?

— Nimic. Mă sculai în picioare. Eram încins de mijlocul ei. Și ea era mai mare și mai voinică ca mine. M-am lăsat pe pieptul ei. Bătea încă. Îmi era spaimă, să nu înceteze. Ah! ce căldură blajină! Ce mlădiere dumnezeiască! Ce mângâieri copilărești și norocite! Ce glas pașnic și armonios!

— Aș vrea să mor, iubita mea, fără să știu, în brațele tale. Și ea îmi netezi delicat părul. Câteva lacrimi fierbinți îmi picurară pe obraji și mă arseră ca niște cărbuni, își deschise puțintel gura și își topi toată căldura și dulceața buzelor ei în ale mele.

Când își ridică capul, ochii ei erau podidiți de lacrimi. Fața ei era galbenă ca ceara. Trupul îi tremura și, uitându-se lung și adânc la mine, se depărtă… Când se apropie de ușă, luă pe sora ei de mână, înmărmurită, cu ochii în sus…

— Și tu te duci, strigai eu, și tu mă înșeli, și tu vrei să mă lași singur, exilat printre oameni? Și tu mi-ai descoperit fericirea o singură clipă numai ca s-o plâng întreaga viață?

— Vino cu mine, îmi răspunse ea, eu sunt nădejdea ta. Cu câtă lăcomie m-am repezit, tot cu atâta durere m-am trezit întins pe cărămizile reci și tari. Zăpada albă se vedea prin geamuri pierzându-se în depărtare. Streșinile picurau întruna. Visasem.

M-am sculat de jos. Eram cu cele două păpuși în mână. Una cu rochie albă, cealaltă cu rochie albastră.

Pășii peste pragul tinzii, îngânând cu o amărăciune liniștită:
— Atunci nădejdea și iluziile mele s-or izbândi când vor învia aceste două păpuși!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Într-o zi, bine nu știu în ce zi, cerul era albastru închis, soarele intrase într-un nor argintiu, și mie făcându-mi-se dor de câmp, cum deseori mi se întâmplă, plecai singur spre Șosea. Eram bolnav. Capul greu, ochii mă usturau — dormisem puțin — și gleznele îmi tremurau parcă aș fi gonit poștii întregi.

Pe la 10 ore dimineața nu se pomenea pui de om prin aleea teilor. Eram singur. Atât mai bine. Fără a urî pe oameni, ori de câte ori îi aud spunând câte-o prostie, îmi fac rău: ori mi-e scârbă, ori mi-e milă; și când îi simt că vor să înșele, îmi fac rău, căci îi văd cât de grosolani sunt în neghioabele lor uneltiri. În sfârșit, eram singur.

Scosei un album și un creion. Cercai să desenez un salcâm la rădăcina căruia înflorea un liliac alb. Mâna îmi tremura; ochiul nu era sigur; impresiile formelor când își trimiteau din creier pornirile lor în vârful degetelor, pe drum, se schimbau, se învălmășeau; liniile n-aveau limpezimea cuvenită naturii. Nu izbuteam să aștern pe hârtie valorile umbrelor cu siguranță. Nu eram în stare să desenez.

În adevăr, nu mă simțeam tocmai bine, deși lumina și căldura soarelui, singurele cauze care-mi lungesc viața, mă întremau, parcă cineva îmi turna c-o pâlnie pe gât o înviorare materială.

Scurt: orcum mă sucii, îmi fu peste putință să întind pe carton măcar o linie de omenie.

Cercai să scriu. Versurile îmi sunt nesuferite când le fac eu, deși amicii mei m-au poreclit „Trubadurul”. Mai ales cu rima nu mă învoiesc.

O idee. Să cerc o nuvelă. Am subiect pe care îl tot plimb cu mine pe la băi, pe la țară, pe Podul Mogoșoaei; și uneori îl transform într-o melancolie care mi-acoperă fața, alteori într-o melodie care se deșiră, fără a se mai isprăvi, notă după notă, măsură după măsură, iar când mă culc și luna prea e vie și prea bate în geamuri ca să mai adorm, se preface într-un basm care mă ține deștept până la alba zilei.

Să scriu. Începutul ar fi cam așa: „Îmi place o femeie când, după ce s-a supărat, din nou se întoarce spre mine împăcată; atunci în ochii ei se vede atâta bunătate, copilărie, dulceață și farmec, că mă pune pe gânduri să născocesc o nouă glumă care s-o supere ș-o nouă rugăciune care s-o împace.

Îmi place să întreb pe-o fată tânără: ce oră e? Cine n-a văzut cu câtă delicatețe și pripeală caută să-și încheie nasturele de la piept, sub care se încălzise ceasornicul? În așa moment nu-mi pare rău că ceasornicul meu, moștenit din familie, mi s-a vândut la ovrei de-un prieten, și caut un nou prilej ca s-o întreb a doua oară: «Câte ceasuri sunt?»

Unii susțin că întâia oară este adevărata iubire, alții cred că a doua oară. Cei dintâi n-au iubit a doua oară, cei de-ai doilea n-au iubit întâia oară. Musset a iubit de la una până la a zecea oară inclusiv și, murind de dezgust, nu se îndoia că ar fi iubit și a unsprezecea oară.

Câți, dincolo de poftă, nu mai zăriți nimic, nu vă înșelați să credeți că puteți iubi.”

Dar subiectul nuvelei mele se risipi când mă apropiai de dânsul. Persoanele ce caut să descriu n-au viață cu adevărat, n-au trăit, n-au pătimit și n-au nici de bune, nici de rele. Și mie întotdeauna mi-a trebuit să știu de ce iubește cineva, de ce moare, de ce trăiește, de ce înșeală, de ce e rău și de ce e bun, căci nimeni nu poate fi nimic, și nimic nu face fără anume cauze. Apoi țesătura subiectului mi se pare dezlânată și fără noimă. Să las nuvela. Sunt bolnav. Trebuie să fac ceva. Dacă în mine nu văd nimic, desigur că voi vedea mai ușor în ceilalți.

Meseria cea mai ușoară din lume este de-a minți ori de-a filozofa. Să mint mi-e silă. Ca să nu-mi pierd vremea, nu-mi rămâne decât să filozofez. S-aleg forma aforistică; e și la modă, și cea mai ușoară. Adesea sub o figură măiestrită izbutești a spune un lucru vechi de când lumea, o observație făcută de toți, un gând de nimic, și totuși, oamenii se impresionează, căci de-aia sunt ei oameni. Meșteșugul unei aforisme e simplu: o figură retorică, de obicei o comparație, și aforisma e gata. Prostia e nu că ai făcut un lucru ușor, ci adevărata prostie e când zbârcești fruntea, ridici nasul în sus, socotind că ai înnimerit o idee extraordinară.

Voi filozofa, fiindcă nimic alt nu pot să fac pe ziua de azi. Bunăoară: Sunt oameni deștepți. Deșteptăciunea nu e decât o frământare mai vie, mai continuă a creierului; o ardere mai puternică a lui; o consumare și-o primenire mai repede a materiei nervoase. Un om deștept e tot atât de deștept chiar când ar fi incult. Dar, fiind incult, multe din gusturile frumoase, cum e citirea, dragostea picturii, patima muzicii, nu-i ocupă acea ardere continuă a creierului; și creierul lui frământat are nevoie de acțiune, de luptă, iată de ce un asemenea creier, neștiind ce să facă, alunecă ușor la rele. De aci creierul lui născocește intriga, ura, pofta de a înșela și de a râde subțire de vecinul lui, și multe altele tot de soiul acesta. În natură, pe toată scara ei, acest adevăr se observă, într-un pământ gras, gunoios, unde plugul n-a trecut și sapa nu s-a înfipt, năpădesc plantele rele, grase, cu miros greu, și cu greu e pe un asemenea pământ să-l mai îndrepți, căci buruienile și-au înfipt rădăcinile adânc și și-au scuturat sămânța cea rea.

Aforisma este gata.

— Pământul bogat și părăginit nu-l vezi coliliu de flori, ci mai întotdeauna odrăslește rugi, ciulini și bălării care înțeapă și orbesc pe călători; astfel, adeseori în oamenii cu o fire distinsă, dar necultivată, încolțesc patimile brutale și-i fac primejdioși societății. Mai folositori sunt cei cu o fire sărmană și cu năzuințe modeste: pământul uscat și nisipos nu dă nici flori, nici rugi, și tot e bun de-o potecă, răbdând pe orișicine fără a-i sângera gleznele.*

Pe acest drum și cu această metodă, pornii în aforisme. Unele spun ceva, altele nu spun nimic. Și totuși, înșir înainte, căci, după cum am spus, omul, când nu poate face ceva mai bun, filozofează.

— A izbi pe oameni, în genere, și îndeosebi pe vrăjmașii noștri, în ce au mai de respectat, este o patimă pornită din egoism și dobitocie. Este o iluzie sufletească netrebnică a socoti că noi cântăm, vorbim ori scriem mai frumos decât ne este dat, morfolind, fără cuvânt și convingere, roadele unui muzicant, orator sau scriitor. Vorbiți de rău cât vă ia gura zborul vulturului și al rândunelei, stârpiți chiar dacă puteți aceste pasări, și nu veți izbuti a face pe cocoș să zboare mai sus de streașină și de gard. Dar mărimea slăbiciunilor este atât de nemărginită, încât dacă pietrele ar avea simț și grai, grăuntele de nisip ar critica înălțimea munților.

— N-aș voi să mă înțelegeți rău când zic că toți oamenii sunt răi; aș dori o bună înțelegere când zic că arare om e bun.

— De multe ori un om, dus pe gânduri, îți face impresia unui ocean liniștit și întins, al cărui fund e pururea ascuns de cerul vioriu, oglindindu-se în apele lui. Dar ce de stânci, ce de nămol, ce de animale care furnică pentru existență se ascund cu prisosință sub acea velință nemărginită! Sfâșiați aparența, și veți vedea dacă liniștea omului nu se aseamănă cu liniștea oceanului.

— Animalele nu invidiază; invidia este o deșertăciune omenească ce pedepsește instantaneu pe cel care o simte: ea este cea mai neîndoioasă conștiință a inferiorității.

— Cei care într-o societate dezmățată sunt pentru paliative fac tocmai ca acei grădinari nepricepuți care, voind a vindeca răul de la rădăcina unui arbore, îi taie câteva crăci uscate.

— Voiți să știți cât de fățarnici sunt oamenii de azi? Dacă ați izbuti a pune în talerul unei balanțe toate jurămintele lor, iar în celălalt o minciună, pe loc ați vedea balanța intrând în echilibru.

— Limba celui viclean e mai fină ca pânza păianjenului: și adesea oamenii sunt mai proști ca muștele.

— Voiți glorie? Munciți, dar munciți mult: nu umblați s-o prindeți în cursă. Gloria e ceva mai mult ca un șoarece.

— Politețea este primul dement al ipocriziei; ipocrizia este cea mai cochetă expresie a corupției.

— Libertatea pentru demagogi este un soi de balon; îi ridică, după cum îl și umflă. Dar balonul lor e captiv; demagogii nu sunt nici cavaleri, nici pricepuți: niciodată nu-i vor găsi cârma.

— Pe adversar, cu cât îl dai mai zdravăn de pământ, cu atât ești mai sigur că nu se mai scoală. Patima însă de multe ori e ca o minge: cu cât o trântesti mai tare, cu atât sare mai sus.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Din_memoriile_Trubadurului