https://blog.revistaderecenzii.com/

Scoborând scările Băncii Generale, de unde împrumutase șapte sute de lei cu ipotecă, Nae Chelban se gândea să meargă drept la gară și nici să nu se oprească până la Sulița, ca nu cumva pungașii, de cari auzise că mișună în București ca furnicile, să-i șterpelească banii. În stradă, însă, trecând pe la o berărie, nu se putu stăpâni să nu intre.

„Dă-o dracului de viață! își zise dânsul așezându-se la o masă într-un colț și pipăindu-și mereu buzunarul cu banii. Doar merit și eu să beau un pahar cu bere. Mă căznesc și mă muncesc ziua-noaptea, măcar atâta plăcere să am și eu… Un ban, doi nu-i o lume”…

Bătu în masă și zise chelnerului, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu o batistă roșă:

— Dă-mi, domnule, un pahar cu bere!

A băut trei pahare și pe urmă s-a sculat să plece la gară. Se răcorise și se înviorase. Dacă nu s-ar fi gândit că e învățător și mâine dimineață trebuie să fie la școală, și mai ales dacă nu i-ar fi fost frică să nu scape trenul, ar mai fi băut un pahar, două.

În ușa berăriei stătu să chibzuiască cum să meargă până la gară fiindcă e departe rău. Pe jos s-ar duce dar nu știe drumul, poate să se rătăcească, și chiar să nu se rătăcească, e întrebare dacă poate să ajungă la vreme. Tramvaiul nu e scump, dar e cu înghesuială și în înghesuială te pomenești că-i fură cineva banii și pe urmă ia pungașul de unde nu-i. Trăsura e scumpă.

„Dă-o dracului de viață! își zise dânsul făcând semn unui birjar. La urma urmelor, n-o să mă facă pe mine doi lei. Îi dau, și cel puțin știu că n-am niciun bocluc.”

Se urcă în trăsură și zise birjarului:

— Du-mă, domnule, la gară!

La gară, în sala pașilor pierduți, stătu iar să chibzuiască ce bilet să ia. Altădată n-ar mai fi stat pe gânduri, ar fi luat de a treia fiindcă e ieftin și trenu-i tren. Acuma însă se gândi că a treia e cu înghesuială, cu tot felul de nespălați și, călătorind o noapte întreagă, cu atâția bani asupra lui, cine știe ce i se poate întâmpla.

— Dă-o dracului de viață, își zise dânsul., Câțiva lei nu m-au făcut pe mine. Îi dau, și cel puțin știu că merg liniștit, mă odihnesc și n-am niciun bocluc.

Luă bilet de a doua, ieși pe peron, găsi un compartiment gol, își scoase gulerul și ghetele, își puse paltonul supt cap și se lungi pe canapea după ce își încheiă bine haina și-și pipăi buzunarul cu paralele.

Cum stătea așa lungit, cu mâinile încrucișate supt ceafă, simțind moliciunea canapelei, care era mai moale ca patul lui din Sulița, îi veniră în minte necazurile. Așa sunt necazurile: când ți-e mai bine te năvălesc. Îi părea rău că a băut bere, că a dat doi lei la trăsură și că merge cu a doua. Ce zor avea el de astea? Mai bine cumpăra un rând de hăinuțe unuia din copii. Șapte copii nu-i glumă să-i îmbraci și să-i hrănești. Și al optulea pe drum. Grozav lucru și cu copiii! Ca și sărăcia. Se leagă numai de cei nevoiași. Cu cât e românul mai sărac, cu atât face mai mulți. Să-i trăiască cel puțin, că dăscălița, săraca, face ce face, și le astupă gura. Bună femeie, biata dăscălița! Mai bine-i cumpăra de-o rochie în loc să arunce paralele prin pârdalnicul de București. Parcă are Bucureștii nevoie de paralele lui. Blestemat oraș. Cuib de revizori și de inspectori care de care mai rânced la inimă și mai fără de pricepere în d-ale școalei. Parcă școala o fac cei din București… Numai cel ce și-a mâncat plumânii ani de zile în prăfăria câtor cincizeci de copii știe ce va să zică școală. Și pe urmă vine un revizor și te face de două parale. Cel vechi cel puțin era sânge din sângele nostru, dar ăsta nou? Nici numele nu-l arată a fi om de școală, că prea e întortocheat. O să vie și dumnealui și o să-l vedem.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Punga%C8%99ul