https://blog.revistaderecenzii.com/

De-ai privi marea vr’odată
În vreme ce’i tulburată
Cu cumplită grozăvie,
Ș’ăi vede-o cum se bate
De malurile ei tote
Isbindu-se cu mânie…
Și prin ea o luntrișoră
Ce de valuri se’mpresoră
Ivindu-se câte-odată,
Și ‘n midzloc un om ce plânge
Care mâinile își frânge.
Cu un țipet plin de jale…
Morte vede, și nu fuge…
Mâini întinde și n’ajunge…
Ci învie ‘n amăgele: –
Fire-ar ore cu putință
Se nu simți vr’o umilință,
La acea peire mare?
Și ‘ndoind sălbătăcie
Privire-ai cu bucurie
A omului înnecare?
Nenorocit veslitorul,
Ce’l pedepsesce amorul,
Eu sunt, înaltă stăpână,
Și marea care nu scade…
Este focul ce me arde,
De para ce nu s’alină!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/costache-conachi-de-ai-privi-marea-vrodata-poezie-id-23976/