https://blog.revistaderecenzii.com/

Îl amețise Podoleanu cu tânguirile. De cum a intrat, l-a luat într-un colț și nu i-a mai dat drumul. Ca să poată pleca, a fost silit să inventeze o minciună, altfel, prietenul său l-ar fi oprit toată noaptea să-i ilustreze cum a ajuns să-și izgonească azi la prânz nevasta, după șapte ani de căsnicie fericită. Lui Barbu Spătaru, medic tânăr, cu o situație materială mulțumitoare, însurat de trei ani cu o femeie frumoasă, blândă și inteligentă, poveștile cu gelozii i se păreau în general puțin comice. Înțelegea gelozia și ca un cariu în inimă, cu toate că el însuși n-o experimentase, dar n-o admitea ca explozie tragică în viața unui om civilizat. Numai primitivii rămân incapabili să-și domine pasiunile. Criminalii din gelozie n-au fost niciodată inteligenți… Mai bine de două ore a ascultat pe Podoleanu, care, din trei în trei fraze, regreta că n-a ucis-o. Îl compătimea pentru că îl vedea suferind aievea. În același timp, însă, îl încerca un zâmbet straniu, prin care ar fi vrut să-și exprime tăcut propria-i siguranță.

— Dacă o iubești atâta, de ce ai alungat-o?

— Dacă m-a înșelat…

— Când iubești mult…

— De aceea îmi pare rău că n-am ucis-o, iacă, de-aceea!

Coborând, Spătaru nici nu se uita înapoi, parcă i-ar fi fost frică să nu-l urmărească. Venise la club, ca în mai toate serile, să întâlnească prieteni, să audă fleacuri și să-și odihnească nervii. Spovedania lui Podoleanu până la urmă îl mohorâse, oricât ar fi vrut el să-și păstreze seninătatea obișnuită. O durere adevărată nu te poate lăsa indiferent. Se simțea acuma plictisit, cu gândurile tulburi, înfășurat într-o amenințare vagă, ca un bolnav înainte de a-l doborî boala. În vestibulul de jos văzu ceasul: unsprezece. Își înfofoli gâtul cu fularul de mătase, își încheie bine paltonul.

Afară ningea liniștit. Fulgii fâlfăiau în văzduh, coborau legănat pe acoperișe, pe globurile electrice, pe trotuarele înălbite. Calea Victoriei era tăcută și aproape pustie. Din când în când, câte-o mașină se strecora fără zgomot, încărcată de zăpadă, ca o jucărie de Crăciun. Rarii trecători pășeau zgribuliți. Luminile vitrinelor se filtrau multicolore pe strada rămasă parcă în stăpânirea funigeilor neastâmpărați.

Barbu Spătaru se oprise o clipă pe trotuar. De peste drum, un claxon discret îi atrase atenția asupra automobilelor în așteptarea clienților. După o ezitare de o secundă, porni totuși pe jos. Simțea nevoia să se miște puțin, să-și alunge din suflet amorțeala. De altfel, stătea aproape. În câteva minute va fi acasă.

Prin Piața Palatului frigul începu să-i gâdile urechile și să-i îmbujoreze obrajii. Își iuți pașii. Pe umeri zăpada i se așezase ca o coală de hârtie. Pe piept, câteva dungi albe, asemenea unor brandeburguri de bal mascat. Din când în când, fulgii jucăuși i se prindeau de gene, se topeau îndată și i se scurgeau pe obraji parc-ar fi plâns.

Avea acuma senzația unei înviorări. Întreaga ființă îi era pătrunsă de un sentiment de limpezire. Se gândea cu drag la apartamentul în care-l așteaptă femeia lui… Coti la stânga, pe strada Știrbei-vodă.

„Bietul Podoleanu!… Cum să nu fie amărât când”…

Gândul îi țâșnise brusc, parc-ar fi stat ascuns, la pândă, printre celelalte. Totuși, nu-l înlătură. Tocmai pentru că el e fericit trebuie să fie mai înțelegător cu nenorocirile altora. Dacă ar fi el în locul lui Podoleanu, ce bine i-ar prinde mângăierea unui prieten. După șapte ani să te pomenești deodată singur fără casă… Despărțirea îți sfâșie inima totdeauna, dar încă de femeia ta…

Despre nevasta lui Podoleanu a auzit și el vorbe aruncate ici-colo. Nu le-a luat în serios. Românul nu-și respectă nici propria-i soție, cu atât mai puțin pe a altuia. A spune murdării pe socoteala unei femei oricât de onorabile ține de bârfeala cotidiană. Nu există româncă fără amanți, cum nu se găsește român care să nu fie deștept. D-na Podoleanu părea o sfântă. El ar fi pus mâna-n foc pentru ea. Arăta atâta dragoste lui Podoleanu și-i făcea atâtea scene de gelozie, parc-ar fi fost mereu în luna de miere. Și totuși, l-a înșelat, nu o dată, și nu cu unul. I-a găsit scrisorile păstrate cu îngrijire, parfumate, cuprinzând locul și data întâlnirilor, toate detaliile.

Traversase strada Luterană. Ajunse în capul străzii Câmpineanu. Îi trecu prin minte să-și continue calea, să se abată prin Cișmigiu și să iasă prin Intrarea

Nordului drept în fața casei sale. Se răzgândi însă și coborî încet pe Câmpineanu.

„Se face prea târziu, și Ina mă așteaptă”…

În vreme ce frământase în minte cazul d-nei Podoleanu, simțise în suflet zvârcolirile remușcării: de ce mai hoinărește pe străzi când știe prea bine că Ina nu poate adormi până nu sosește el acasă?

„Uite, așa suntem noi, bărbații, în iubire, își zise dânsul filosofai. Începem prin a fi sclavi și sfârșim prin a fi tirani.”

În două minute își trecu în revistă toate defectele conjugale și se găsi vinovat. Se poartă cu Ina parc-ar fi însurat de treizeci de ani. N-a căutat niciodată să-i afle năzuințele, să-i înțeleagă sufletul. Era sigur că Ina îl iubește, fără să-și dea seama că a fi iubit nu înseamnă nimic când tu nu răspunzi cu o iubire la fel. Iubirea lui se bazează pe siguranța în iubirea ei. Avea certitudinea că o domină, ca și când în dragoste dominația ar fi eternă.

— Ina e adorabilă! murmură el, scuturându-se, parc-ar fi vrut să-și împrăștie gândurile.

A neglijat-o în toate privințele. A mers cu egoismul atât de departe, încât nu s-a întrebat niciodată dacă inima ei e mulțumită. O lasă singură de dimineață până noaptea. Numai la masă se întâlnesc. Deseori și seara el mănâncă la club, subt diferite pretexte. Știe că unica ei plăcere e cinematograful, și pentru că lui nu-i place, o trimite să meargă singură, deși ea, ca orice femeie, nu iese fericită decât la brațul bărbatului. I-a spus de atâtea ori că i-e urât seara acasă singură, și totuși, el o părăsește mereu numai ca să flecărească la club cu oameni străini.

„În inima oricărei femei se ascunde o comoară; totul e să știi s-o descoperi și s-o prețuiești!”

Ningea mereu, dar fulgii erau mai rari și mai leneși. În colțul străzii apăru deodată casa lui, înaltă, cu geamurile adormite. Numai într-o fereastră, la etajul al treilea, veghea o lumină portocalie, cernută prin perdele subțiri. Spătaru zări lumina înainte de a fi văzut casa.

— Sunt un ticălos! bombăni dânsul. Aș merita să…

Își curmă gândul la mijloc. De altfel, nici în creieri nu-i răsărise sfârșitul. Pe cât era de sigur că e un ticălos, pe atâta nu știa ce ar merita. Se opri în fața casei, la câțiva metri, cu ochii sus la fereastra luminată, cu inima tulburată de sentimente nehotărâte. Stătu așa un răstimp, parc-ar fi așteptat ceva în liniștea rece în care, printre bătăile inimii, percepea clar sfârâitul fluturilor de zăpadă. Deodată, în cadrul luminos observă o umbră. Tresări murmurând:

„Săraca femeie, cum se chinuiește din pricina”…

În clipa următoare lumina ferestrei se mohorî din nou, ca și când umbra ar fi revenit.

„Sau poate că?”…

Întrebarea scormonea răspunsul. A doua umbră a fost mai mare și a întunecat mai mult fereastra. Prin urmare, nu poate fi aceeași umbră. Amândouă au trecut de la stânga spre dreapta. Dacă ar fi fost una singură, trebuia să apară a doua oară de la dreapta la stânga…

Barbu Spătaru avea în urechi lovituri de ciocane. Sumedenie de gânduri îi năpădiră mintea. Nici nu-și dădu seama cum s-a năpustit spre poartă, cum a deschis, cum s-a repezit la ascensor. De-abia în cabina strimtă, când a apăsat pe butonul etajului al treilea, s-a dezmeticit puțin.

„Cât sunt de idiot să-mi închipui că Ina”…

Urcând, ascensorul vâjia parcă să scoale din somn toată casa.

„Când ești zevzec, iai ascensorul, în loc să”…

Încercă să se calmeze și să judece cu sânge rece. Bănuiala însăși e o insultă față de femeia care i-a dat toate dovezile de iubire și credință. Și chiar dacă ar fi vreodată să-l înșele, cum își închipuiește el că Ina ar fi capabilă să-și terfelească propriul ei cămin? Toate acestea numai pentru că niște umbre s-au mișcat în fereastră? Dar dacă umbrele au existat numai în ochii lui buimăciți de alte fantezii?

Ascensorul stopă cu un zgomot de poticneală. Spătaru deschise ușa cu atenție. Nu aprinsese lumina înadins. O clipă plănui să nu mai dea drumul ascensorului. Își schimbă gândul îndată și ieși pe platformă trântind ușa cabinei. Pe când liftul huruia coborând, el căută cheia de la broasca de siguranță, o potrivi cu băgare de seamă și învârti liniștit, zicându-și fără să vrea:

„Parcă pe scara de serviciu n-ar putea ieși dacă”…

Își lepădă șoșonii, paltonul, pălăria. Apoi stinse becul și rămase câteva secunde nemișcat, trăgând cu urechea spre scara din dos.

— Tu ești, Dudule? se auzi deodată, puțin speriată, vocea Inei.

— Eu, eu, mormăi Spătaru, pornind prin fâșia de lumină ce trecea din ușa deschisă a dormitorului prin salonaș până în vestibul.

Se pomeni în pervazul ușei, cercetând dintr-o ochire întreaga încăpere. În patul larg, bondorită în plapuma portocalie, Ina ședea, cu o carte pe genunchi, privindu-l lung, cu ochii ei mari, albaștri și melancolici. Cu părul blond zburlit băiețește, cu brațele goale, plăpânde, părea o fetiță spăimântată.

— De ce-ai întârziat așa, Dudule?… Dacă-ai ști cât mi-a fost de urât…

Glasul ei era dojenitor, dar dulce ca o alinare. Bărbatul o privea mereu, parc-ar fi fost sigur că în ochii ei are să citească răspunsul pe care-l căuta mereu. Acuma însă observă cu groază că ochii femeii exprimă tot fără să precizeze nimic.

— Tu ai umblat adineaori la fereastră? zise dânsul brusc, ca un judecător care vrea să smulgă un adevăr printr-o întrebare neașteptată.

— Nu! minți Ina instinctiv, fără urmă de șovăire. De ce întrebi?

Spătaru simți minciuna. I se păru că o vede înflorind pe buzele ei, în siguranța glasului ei, în lumina mai caldă a ochilor ei, și se mira pentru ce o fi mințind.

Răspunse, după o mică pauză, apropiindu-se:

— Mi s-a părut c-am văzut niște umbre…

— A?… Umbre? făcu Ina nevinovată. Ce umbre?… Ți s-a părut.

— Da… Probabil.

Bărbatul întoarse capul, umilit. Își dădea, seama că n-ar fi trebuit să întrebe nimic, și totuși nu se putea stăpâni nici acuma. Se gândea să născocească un pretext, ca să se poată duce până la scara de serviciu, să se convingă definitiv. Renunță de rușine că Ina va înțelege mai mult. Dezbrăcându-se, încercă să schimbe vorba:

— Știi că Podoleanu divorțează…

Povesti amănunte. Când întâlni privirea Inei, se încurcă. Ochii, în care el se obișnuise a citi ca într-o carte, erau acum plini de toate misterele.

Se întinse subt plapumă. Atingerea corpului ei îl înfioră. Ina se lipi de el gângurând:

— Ce ai, Dudule drag?… De ce te-ai schimbat așa?

— Nu știu… M-am schimbat eu, ori te-ai schimbat tu?… Am impresia că iubirea e o mare iluzie.

— Nu stingi?

— Da. Numai întunerecul alungă umbrele…

În suflet îi stăruia neliniștea ca o rană deschisă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Umbre_(Rebreanu)