Cupeul fermecat. Proză de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Liviu Rebreanu

Trecuse de mult miezul nopții. Dintr-o broboadă de ceață deasă, cadranul roșu, luminos al unui ceasornic rânjea la mine parcă ar fi fost fața arămie și zbârcită a vreunui tovarăș de beție. Îmi veni pofta să mă cert cu cineva și începui a mă hărțui cu ceasornicul.

— I-ascultă, ăsta! Degeaba te mai schimonosești așa! Cutele alea de pe fruntea d-tale încruntată, alea care vreau să-mi arate că sunt orele două, pentru mine sunt șmafu, ai înțeles? Je m’en jous, madam la Lune Rousse!…

Cu siguranța instinctivă a bețivanilor de profesiune simțeam însă că picioarele n-o să mă mai slujească multă vreme, și deci dădui să găsesc o birje, care să mă ducă acasă. Nu știu cam pe unde voi fi umblat, dar birje, ca-n palmă! O luai înainte și, cu chiu, cu vai, nimerii pe o stradă bătrână, pustie și hopuroasă.

Deodată, în mijlocul unor grozave pocnete de bice, un glas de aramă îmi vui în urechi:

— Heee! Heeep!…

Caii erau cât p-aci să mă calce, deși mergeau numai la pas. Mă clătinai puțin pe picioare, pălăria îmi căzu jos, dar, de voie, de nevoie, mă îndreptai și făcui semn vizitiului să oprească. Ajunsei trăsura din urmă și tocmai vrui să urc, când, uitându-mă la vizitiu, văzui că are un guler alb și fardat și o pălărie tricornă, foarte caraghioasă. Dar ceea ce mă miră mai mult era că purta niște pantaloni scurți, care se pierdeau subt ciorapii lungi și albi, și niște pantofi cu cătărămi. Îl privii mai bine, și atunci băgai de seamă că hainele îi sunt așa de pestrițe și de roase, ca penele unui papagal bătrân, bătut de furtună.

Vizitiul de altmintrelea era un moșneag gârbov, cu părul ca argintul. Dumnezeu știe ce o fi avut, dar era atât de zbârcit, că nu mai avea nici ochi, nici gură; se poate că nici nu mai vedea, nici nu mai auzea, ci bâjbâia doar așa, în beznă.

Dar și caii erau niște dobitoace cum nu se mai găsesc astăzi. Poate că și hamurile îi făceau mai stranii de cum erau aievea, oricum însă părea că sunt cel puțin de două sute de ani.

Trăsura era și mai ciudată. Era galbenă ca o coajă de lămâie. Avea ferestre rotunde, cu sticlă concavă, așa că nu puteai vedea înlăuntru. Roatele erau mari și înalte, cu arcurile lungi, ca picioarele de lăcustă. Coperișul era încins cu un grilaj, ca la vechile căruțe de poștă care duceau și bagaje. Vizitiul stătea cocoțat sus, în vârful trăsurii, iar la dreapta lui, într-o toartă de bronz, clipocea flacăra de ulei a unui felinar.

— Ce fel de vizitiu ești d-ta? întrebai pe moșneagul de pe capră, dar el nu mă luă în seamă.

Pusei piciorul pe scara cupeului, care era, de asemenea, foarte înaltă. Atinsei clanța. Ușa se întoarse în balamale cu un suspin înăbușit.

Intrai.

— Pardon! zisei politicos, căci în cupeu zării pe cineva.

Dar nu primii niciun răspuns, așa că repetai mai răspicat.

— Pardon!

Nici acuma nu-mi răspunse nimeni. Totuși, fiind obosit mort, luai loc în trăsură.

Și cupeul porni iarăși în tactul cumpătat pe care îl urmează aceia cărora li-e indiferent când și unde vor ajunge. Tovarășul meu de drum nu-mi răspundea la întrebări și, astfel, crezui că voi face mai bine dacă voi sta și eu frumos și voi tace ca peștele. Mă gâdâlea parcă voluptatea liniștei și a vastității ce mă cuprinse și mă moleșea în acest cupeu straniu. Nici vorbă, miroase puțin a putred pe dinăuntru, dar cu mirosul te obișnuiai îndată. În schimb, simțeam o adevărată beție să mă tolănesc pe pernele moi de mătase; toate oasele, toate încheieturile simțeau că sunt înfășurate în ceva moale și nespus de plăcut.

Situația aceasta romantică, mie unuia, îmi plăcea. Stăteam într-un cupeu cu un om necunoscut și tăcut ca moartea, și-mi puteam închipui orice. Nu mă tulbura nimeni și nimic. Mă neliniștea doar un sentiment de așteptare. Sau așa ceva. Parcă tot așteptam să știu cum se vor sfârși toate acestea. Îmi veneau în minte fel de fel de întorsături romantice pe care le citisem sau le auzisem undeva. Cupeul însă mergea mereu, parcă de nenumărate veacuri niciodată nu s-ar fi oprit…

Pe cât îmi îngăduia lumina amorțită a felinarului ce pâlpâia afară, începui a cerceta pe tovarășul meu de drum. Prea de tot tânăr nu putea fi, căci purta niște haine care astăzi nicăieri nu se mai poartă: o redingotă, croită pe talie, de subt care se vedea puțin vesta de brocat, pantaloni deschiși, poate chiar albi, strâmți, încât se întindeau pe picioare, în cap un joben negru de mătase, mare și inform, de subt care se rostogolesc pe umeri șuvițele de păr răsucite în formă de suluri. Părul poate că era cărunt, dar totuși mai curând pare a fi blond. Figura nu i-o vedeam: dormea. Iar cupeul uruia necontenit.

Mergeam pe străzi întunecoase și pustii. De câte ori mă uitam pe fereastră, vedeam același tablou: o stradă murdară, moartă sau poate adormită. Nicăieri țipenie de om. Pașii țăcăniți ai cailor, zuruitul geamurilor cupeului și respirația regulată, fără expresie, a tovarășului meu de drum: atâta era tot zgomotul care făcea și mai monotonă tăcerea mare ce mă apăsa.

De unde venea cupeul acesta? Unde merge?

De când e pe drum? Ce scop urmărește? Îmi puneam mii de întrebări, dar nici la una nu puteam răspunde. Cupeul de altmintrelea mergea atât de încet, că oricând m-aș fi putut da jos fără ca cei dinlăuntru să observe. Această soluție însă nu mă mulțumea… De ce să duc eu în spinare o taină neînțeleasă și nedezlegată? Am rămas deci așteptând ce va urma.

Dar n-a urmat nimic. Aceeași uniformitate, aceeași nesiguranță, același întuneric în care de abia clipocea un opaiț funinginit. Mă simțeam cum mă simt deseori, în vis, când ceva îmi cuprinde inima așa că nici nu mai poate bate, parc-aș fi mort. Atunci toate întâmplările, toate amintirile, toți oamenii se contopesc și trec peste mine, cum trece apa, cum trec valurile.

De unde am venit? Unde merg? De când sunt pe drum? Ce scop urmăresc? Pentru ce trăiesc? Îmi puneam mii de întrebări, dar la niciuna nu puteam răspunde. Cupeul, de altmintrelea, mergea atât de încet, că oricând m-aș fi putut da jos fără ca cei dinlăuntru să observe. Nu se sinchisea de mine și nu răspundeau la întrebările mele. Eram supărat.

— Dragă domnule doctor, zisei furios către tovarășul meu de drum, felul d-tale de-a te purta e cât se poate de îngrozitor. Nu spui nimic, așa că sunt nevoit să ghicesc eu singur ce se petrece cu mine. De ce nu vorbești? D-ta trebuie să te plimbi mai de multă vreme în hodorogitura asta învechită, și deci poți să știi mai multe decât mine. Sau poate tocmai prin tăcerea d-tale vrei să zici că nici d-ta n-ai putut afla mai mult decât mine?… Vrei poate să-mi demonstrezi, prin aceasta, că așa e și viața? Că plecăm la drum, singuri nu știm de ce; mergem, habar n-avem de ce, și ne dăm jos, murim, fără a fi găsit răspunsul la vreuna din întrebările noastre? D-ta poate că ești însuși Trecutul? Trecutul, de la care nu putem învăța nimic?…

Tovarășul meu însă rămase mut, iar cupeul se urnea înainte mereu, nepăsător.

Poate că ăștia vreau să-și bată joc de mine? Da? Atunci să le arăt că și eu știu să fiu tot atât de nepăsător și de tăcut ca și dânșii. Și, într-un sfert de oră, simții ce repede te obișnuiești cu tăcerea aceasta încăpățânată, cu acest nimic mut, care sfârâie, sfârâie mereu și fără zgomot, ca nisipul, ca lumea însăși.

Pe cer luceau puzderie de stele mari și luminoase, care păreau mult mai mari ca altădată. Luna părea că se uită mai prietenoasă în cupeu, ne acoperi cu un văl de dantele argintate, iar felinarul începu a; arde cu flacără mare, scrumoasă, ca un candelabru de doliu. O adevărată înmormântare, fără clopot.

— Nu, nu! strigai deodată, încă nu vreau să mor!

Deschisei larg ușa cupeului și înghiții lacom aerul proaspăt ce năvălea înăuntru. Încetul cu încetul, îmi revenii și făcui o mișcare cu piciorul, ca și când aș fi vrut să mă cotorosesc de zăbranicul cu horbote de argint. Mă opintii din răsputeri, mă sculai și mă dădui jos din cupeu. Cupeul trecu încet și mut până ce îl pierdui din vedere…

Eram iar în stradă și un vânt răcoros îmi mângâia obrajii. Îmbrățișam cu deznădejde un stâlp de felinar. Poate stâlpului acela am să-i mulțumesc că astăzi mai sunt în viață. Mă agățam de dânsul ca o lipitoare, altmintrelea, poate și acuma aș ședea colo, în cupeul galben.

Simțeam cum mi se ușurează pieptul, cum mi se umflă plămânii, cum mi se reîntoarce sângele în vine, cum încep să mi se miște iar bulbii ochilor, cum începe să lucreze iar mintea și pot să deosebesc, încetul cu încetul, casele dimprejur, porțile, străzile.

Mă apropiai cu băgare de seamă de vardistul care sforăia răzimat de peretele unei băcănii.

— Ce stradă-i asta? îl întrebai cu aerul unui om grăbit, dar când aflai numele străzii, rămăsei cu gura căscată, căci eram tot acolo de unde plecasem.

— Bine, dar n-ai văzut d-ta, p-aici, un cupeu, înalt, mare și larg, ca un dric de clasa întâi?

— Cupeu galben? Dric? făcu vardistul frecându-și ochii cu pumnii. Un cupeu galben?… Nu… Sunt de un ceas și jumătate aici, dar n-am văzut niciun cupeu galben…

Mă privi mirat și când mă depărtai, văzui, cu coada ochiului, că clatină din cap necrezător.

La urma urmelor, se poate ca vardistul să nu-l fi văzut. Căci, de obicei, aceia care l-au văzut și s-au urcat într-însul călătoresc mult mai departe ca mine și nici nu se mai întorc înapoi, așa că nu ne pot spune: unde mergem? de unde am venit? de ce trăim? și de ce murim?

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cupeul_fermecat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *