https://blog.revistaderecenzii.com/

După ce suirăm dealul, numai miriști, cu hotarele însemnate prin ruguri de mure, dădurăm de-o arătură proaspătă, îngrădită jur împrejur cu nuci tineri.

— În vale-i viea moșneagului, îmi spuse prietenul. Arătura trebue să fie a lui.

Poposirăm puțin. În față se prăvălea valea cu viea îngălbenită de răceala cam devremioară a toamnei. Ici colo câte un nuc bătrân își înrotea frunzișul bogat, deasupra căruia cioarele cârâiau, gonindu-se una pe alta, dela nucile rămase nescuturate. În față se ridica alt deal, acoperit și el de vii; câteva case răzlețite luminau priveliștea, oarecum tristă, a acestui frunziș gata să moară supt cele dintăi brume. Deasupra, nourii se strecurau unul după altul, aruncau pete de umbră peste deal, apoi treceau dincolo de zare; și-n răstimpul când soarele rămânea neîntunecat, priveliștea se desvelea mai zâmbitoare, ca și cum din vârful dealului s-ar fi tras de peste dânsa vălul ce o acoperise.

După ce ne odihnirăm, trecurăm arătura cu pământul ei clisos, și o luarăm pe-o cărărușă îngustă, printre butucii de vie. La o cotitură ne răsări înainte moșneagul.

— Iaca și moș Vasile, îmi spuse prietenul.

Moșneagul înainta zâmbitor spre noi; când ajunse lângă prietenul meu, se opri și-i întinse mâna:

— Mare ți-i minunea Doamne! spuse dânsul. Da oare ce-o fi dat peste gândul dumitale conașule, să ți-l îndrepte și spre locurile este?

Apoi se întoarse către mine:

— „Îl cunosc, eacă, de când era atâtica”, și-și scoborî palma mai lângă pământ.

— Ei moșule, ce să fie, îi răspunse prietenul, ea am venit să te vedem și noi, și să mai mâncăm vreun strugurel de poamă.

Moșneagul îmi făcu din ochi și zise râzând :

— Zi așa! Poama sireaca te-a adus! Apoi că și poamă ca a mea nu mai găsești pe ici! Nuu! nu mai găsești.

Moșneagul întinse mâna și o roti arătând întreg crângul, apoi spuse răstit:

— Haidem.

— Haidem moșule.

Moșneagul o luă înainte. Trecurăm îndelung prin vie, apoi intrarăm într-o livadă de perji și gutui; după cei din urmă pomi răsări dintre tufele de lilieci, casa, mititică și chipeșă supt chica galbenă a acoperemântului de paie, — ca o floare de romaniță.

Moșneagul strigă scurt și apăsat:

— Babo!

Deodată începu să foiască de supt toate tufișurile: găini mari, odolence; rațe, de toate soiurile, legănându-se pe picioarele lor scurte; gâște, cu penele crețe ca zburlite de vânt; și amanda cu toatele în ogradă. Pasă-mi-te eșise baba din casă și păserile o primeau.

— Ce să-i faci, eu cu viea și dânsa cu dihăniile ei, ne spuse, pe deasupra umărului, moșneagul mărunțel, alb ca omătul și pe cap și-n barbă.

Prietenul se ascunsese după spatele moșneagului.

— Babo, îți aduc un boier, și ghici mai pe cine îți aduc? strigă moșul.

Baba zor nevoie să dea moșneagul jos, să vadă. Moșneagul nu; se încordase și o ținea locului.

— Ghici mai pe cine babo?… Stai nu te pripi… Moare baba de neastâmpăr… Ei, haide, uite-l.

Babei nu-i venea să-și creadă dintr’untăi ochilor. Mai apoi unde nu începu:

— Valeu! conul Tănăsică! Puiul mamii, lumina babii; uite cum a crescut. Eu l-am ținut în brațe, păcătoasa de mine, eu l-am ridicat în lume, eu!

Și începe baba a-l săruta pe ochi, pe obraji, și-al nineri, și a-l descânta.

— Ei, lasă-l babo, îi strigă moșneagul. Lasă-l că l-ai lehemetisit cu atâta dragoste, hai, repede: must și alb și roș, poamă, nuci, pastramă; hai, scoate de toate fetișcana moșului.

Baba se duse ca un titirez. Moșneagul ne face cu ochiul:

— Sireaca de e fetișcană!

Apoi contenește din râs și adaogă:

— Femeie slabă de minte!

Și iar ne îmbie după dânsul.

O luarăm pe după lilieci, trecurăm în ogradă, și pe urmă în casă: două odăițe despărțite de o tindă în fundul căreia se deschidea, ca o gură de balaur, cuptorul. Pe prichiciul cuptorului, al ferestrelor, spânzurate de coardele bagdadiei, numai gutui mari, galbene ca aurul cel bun; unde și unde, printre gutui, câte un măr domnesc, își aprindea rumeneala. Prin colțuri, înfipte între lăvicere și pereți, și în fața icoanelor, mănunchiuri de sulfină. Și o mireazmă în casă de să te adoarmă nu alta!

— Așa ! Ia stați pe pat de vă odihniți.

— Da frumos îi la dumneata, în casă, moș Vasile.

— Hm! iți place? Păi dă, casă de creștin, făcu moșneagul. Ce vreți, casă curată, cu icoane, cu lăvicere, cu….

Tocmai atunci intra și baba cu o strachină plină cu poamă.

— Cu babă, urmă moșneagul făcându-ne din ochiu.

Baba se supără foc:

— Ia tacă-ți gura, că ești om bătrân doară.

— Bătrân, nu zic ba, da tot mai bătrână ești tu.

Și iar ne făcu din ochiu, după obiceiul lui. Baba puse strachina jos și se întoarse furioasă către moșneag:

— Iaca, ce-mi auziră urechile. Păi tu ai apucat holera cea mare, și mai ai obrazul să grăești?

Moșneagul se strica de râs. Când eși baba iar ne spuse, așa ca să știm numai între noi:

— Femeie slabă de minte!

Și dădu cu mâna, așa, adică: („lăsați-o în plata Domnului!”).

Baba fripse pastramă, aduse un ulcior cu must, așeză o măsuță joasă în mijlocul tindei și trei scăunașe.

Noi cu moșneagul ne așezarăm la masă ; baba nu vroi nici în ruptul capului să se puie lângă noi; dânsa doria să ne slujească cu ceea ce ne trebuia.

Am mâncat pastramă cu mămăligă, am băut must, căci moșneagul ne îndesea cu paharul de foc. Când ajunserăm la poamă, moșneagul își suflecă mânecile ca pentru cine știe ce ispravă mare, și ne alese el poama.

— Uite mâncați din strugurii iștia. Îs tocmai de pe coastă; din ei am scos mustul ist roș.

— Bun vin are să fie moșule.

— Bun, d’apoi struguri ca aiștia unde mai găsești în tot cuprinsul ista!

Și-i citeam în ochi moșneagului cât de rău îi părea că nu-i afară, în largul lui, să-și rotească mâna și să ne arate întreg crângul.

La sfârșitul mesei moșneagul făcu semn babei:

— Acuma!

Baba se duse și peste puțin se întoarse cu niște struguri cu bobițele cât degetarul, galbene ca chihlimbarul; prin pielița străvezie se vedea cum stă mursa, ca aurul topit.

Moșneagul făcu ochii mici, luă un strugur, se uită la el, în zare, și ne spuse :

— Da de asta ce-ați zice?

– Minunată poamă moșule.

— Ții! ce mai vorbă, asta-i poamă grecească… Poamă de asta nu găsești în tot ținutul. Numai eu mai am. Ia gustați.

Am luat câte un strugure și-am mușcat din bobiți ca dintr-un aluat rece, aromat și dulce, dulce cum îi mierea.

— Asta-i poamă grecească urmă moșneagul.

Stătu puțin pe gânduri apoi spuse:

— Câtă bătae de cap am avut eu pentru poama asta! Am avut și procest pentru dânsa, cu grecul.

— Cu care grec, moșule, întrebă prietenul.

— Cu Panaite; conul Gligori îl cunoaște, să-l întrebi. Comedie mare conașule, a fost o comedie la trebunal; panaramă nu alta.

Mai bău un pahar de must și începu:

— Acu grecu ista, de unde pănă unde, se oploșește în Crâng, or hi acu vre-o cincisprezece ani. Grecu, cu bani, cumpără ici, peste deal, o vie și o prinde numai cu viță de asta. Noi câți eram pe-aici l-am primit bucuroși; ce, el nu era om? Ce socotiți însă că de la o vreme, noi cei vechi, rămăsesem, ce — unde-i vorbă — în urmă de tot cu viișoarele noastre. Toți cumpărătorii de poamă și de vin la grecu. Că doar avea viță de ast’străină ! Să calicim și mai multe nu. Așa, mă socotesc eu, și mă duc odată la el și-i spun: „Sărut mâna coane Panaite, uite ce te-ași ruga: noi am rămas tare în urmă cu viișoarele noastre, dă-ne și nouă câteva cârlige din vița cea străină, că ai destulă, să putem prinde și noi un gologan doui.” Tii! când a auzit grecu să mă omoare! «Să deie el vița, vița lui? poama lui?” Și m-a dat, scurt, afară. L-am tot așteptat eu să-l scarmăn puțintel, dar la urmă m-am gândit altmintreli. Ce-am făcut, ce-am dres, că am pus mâna pe vre-o zece cârlige: am plătit un drac de băetan, și pentru cinci gologani mi le-o pus în palmă. Așa! Parcă-mi suflase duhul sfânt să fac asta; peste un an dă o molimă în viea grecului și nu mai rămâne cu nimică. Da peste vre-o șase ani (moșneagul se opri, mai bău un păhărel și urmă cu-n zâmbet șiret), peste vre-o șase ani, ici în spatele casei, Vasile Arvinte avea numai poamă grecească. Sireacu Vasile Arvinte (și iar se opri să deie de dușcă un păhăruț). Grecul află și hai la judecată. Hai! La trebunal lume de pe lume. Dă-i în sus, dă-i în jos, grecu — nu, că i-am furat vița. Colo la răspunsuri, baba, care știa, să se deie de gol — femee slabă de minte — eu de colo hăț îi iau înainte.

— Apoi domnule judecător ce mai la deal la vale, vița asta eu am adus-o de prin străinătăți. Grecu de colo: — „din care strainatățile mă rogu” (moșneagul își prefăcu vorba ca grecu) „din care strainatățile?” Aici-i-aici! din care străinătăți? O cam sfeclisem să vă spun drept. Dar bietul conul Gligori, tatăl dumisale, (făcu moșneagul uitându-se la mine) care mă apăra, pe loc o chitește: — „d-le judecător vița e adusă dela Ațină de către un băcan grec, din oraș”. Procestul se amână ca să aducem pe grec. Am dat grecului patru galbeni, și ce crezi d-ta? Grec și Grec, creștin, — Grecul jură că mi-o adus vița de la Atina! Ei îți place? Ptiu! bătu-l-ar Dumnezeu de proclit, să jure mincinos pentru patru galbeni! Auzit-ați una ca asta?

— Păi dacă nu jura ce te făceai moș Vasile ?

— De asta așa-i, făcu moșneagul. De atunci să nu mai văd pe Greci în ochi!

Apoi făcu ochii mici, ridică iar un strugure pănă în dreptul lor, și zise cu zâmbetul lui șiret:

— Da ce să-ți spun vița lor mi-i dragă.

Și de-acolo ne-am pornit pe râs, și-am râs și vorbit pănă spre seară. Când să plecăm moșneagul haț, dintr-un cotlon, o scripcă hodorogită și-un arcuș sdrențuit, și-am suit potica în cântecul lui:

De-am ajunge păn’ la toamnă
Leliță Ioană,
Să bem vin să frig pastramă
Leliță loană!…

În deal ne-am oprit în dreptul unui stejar bătrân.

Moșneagul lăsă scripca în jos și ne zise: Vedeți-l? stejarul ista l-am sămănat eu. Îmi era hotar la început. Poate să aibă vre-o cincizeci de ani. Pe urmă mi-a trecut hotarul la nucul cela, pe urmă la celălalt nuc, și acum mi-i tocmai, hăt, la cei doi plopi. Toată valea pănă’acolo îi a mea.

Apoi iar ne strânse mâna și ne spuse:

— Să știți că vă aștept la anul. Auzit-ați? Cine știe, poate că la anul oi trece și de cei doi plopi.

Ne uitarăm la moșneag. Să fi avut peste optzeci de ani; sta drept, cu ochii tineri și strălucitori.

— O să venim atunci și la anul, moșule, răspunserăm după ce-l privisem și ne încredințasem că o să-l găsim și atunci.

— Și la anul, și peste doi ani tot aici-s. V-aștept, zău v-aștept: cu casă, cu masă și vin vechiu.

Mai dădurăm mâna odată dar el nu se mulțumi.

— Ia stați feților, să vă sărute moșneagul pe frunte.

Își șterse mustățile și barba cu mâneca, și ne-a sărutat pe rând.

Apoi se uită bine-bine în ochii noștri, și ne bătu cu palma peste obraz.

Când să ne despărțim hop și baba. Se repezi jăluindu-se, la prietenul meu:

— Stai coane Tănăsică, stai, să te sărut și eu. Că cine știe de te-oi mai vedea. Ca mâine mă fac oale și ulcele, că-s bolnavă, și beteagă. Vai de capul meu!

Moșneagul o dădu la o parte:

— Lasă fetișcana tatei că nu mori tu cu una cu două. Am eu țidulă la mână, de la S-tul Petre, că o să trăești cât lumea. Haide puiule, că mai am eu să-mi măcin viața cu tine. E! hei!

Și cum o luă mai cu de-a sila, în jos, pe cărare, se întoarse și ne făcu, așa, cu mâna, adică: „Lăsați-o în plata Domnului, că-i femeie slabă de minte”.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Vierul