https://blog.revistaderecenzii.com/

  Vulpea fără-ncetare
        Striga în gura mare
Că de cînd elefantul peste păduri domnește
Trebile merg la vale și lumea pătimește.
        Că este nedreptate
        Că va să cheltuiască
        Veniturile toate
        Pentru masa crăiască.
D-acestea elefantul, cît a luat de știre,
Temîndu-se, cu dreptul, de vreo răsvrătire,
Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise,
O invită la curte, o-mbrățișe și-i zise:
„Am aflat, jupîneasă, că ai mare talent.
        Voi să te pui în pîine;
        Și începînd de mîine
        Îți dăm cu mulțumire,
        Ca un semn de cinstire,
Al găinelor noastre întins departament:
        Caută-ți bine treaba.“
— „Pe seama measa ve
Răspunse oratorul și, sărutîndu-i laba,
        Se întoarse acasă.
        În ziua viitoare,
Vulpea ca totdeauna veni la adunare;
Dar însă oblojită, pe subt barbă legată,
„Ce ai, de ești asfel?“ o întrebară toate.
„Îmi e rău de aseară, îmi e rău cît se poate,
Și cu trebile țării să mă lăsați în pace.
        Craiul știe ce face;
El ne-ncetat gîndește la al obștii folos.
Adio! sunt bolnavă: m-am înecat c-un os.“

Cunosc mulți liberali, la vorbe ei se-ntrec,
Dar pînă în sfîrșit cu oase se înec.

(Ed. 1842)