https://blog.revistaderecenzii.com/
E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde.
Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însîngerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul pînă aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrîne.
Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pămînt, ca o arătare, a început să plîngă un cîntec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vîntului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorînduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decît celălalt, își tremură arcușul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cînte un cîntec vechi, o romanță duioasă auzită în copilărie.
Cîntă fantoma, și deodată, de pe poarta de la intrarea tăpșanului, un șir nesfîrșit de echipajuri cu cai frumoși în clinchet de alămuri, cu roțile strălucitoare, cu vizitiii în livrele bogate, se ivește și umple parcă platoul. Roată lîngă roată apoi se învecinează și rîsete clare încep să sune. Plecate peste marginea trăsurilor deschise, capete tinere se apropie și în bătaia evantaliurilor frumoasele zilei își împărtășesc taine, își destăinuie amorurile, pun la cale zavistiile. Călăreții își joacă bidiviii, strecurîndu-se printre trăsuri, spun o vorbă ici, aruncă un zîmbet colo, fac frumos la cucoane. Un parfum dulce se răspîndește, și parcă toate aceste se petrec într-o lumină de lună, într-o atmosferă misterioasă…
Fantoma de adineaori are un taraf acuma, o giubea nouă o îmbracă, ochii îi sclipesc și mîna nu-i mai tremură, tînguirea singuratecă se face orchestră, o ghitară parcă s-a adăogat, și iată și un flaut, și sunt mai multe viori parcă, și vocea care cîntă ai spune acuma că e tînără, vibrătoare, sonoră… Și tot alte trăsuri vin. Și iată-le acum pe largul tăpșanului ocolind, se țin șir una după alta, merg domol îndrumate spre poartă și dispar una după alta sub umbrarele aleelor de tei ce împrejmuiesc drumul în defileu pînă de vale. Dar cîntecul a tăcut și amintirea aceasta adusă de cîntec a dispărut cu el. Pe tăpșanul pustiu se face întuneric și devale lașul și-aprinde luminile sfioase tremurînd în ceața albăstrie. Arunc un ban fantomei de lăutar și cobor la vale, cătînd să-mi întregesc amintirile.
Da, viziunea aceasta era adevărată în vremea copilăriei mele. Era bogăție, și nu era seară cu lună să nu urce trăsurile pe dealul Copoului. lașul era un ostrov fericit, o oază de verdeață împrejmuită de vii roditoare, cu grădini fermecate, în care cîntecele priveghetorilor se amestecau cu ale viorilor ascunse prin boschete. Era ostrovul binecuvîntat, în care se aciuiase boierii noștri mari, ultimii păstrători ai unei lumi ce nu mai este.
Cobor la vale trist, sub teii cari au îmbătrînit și murmură, mișcîndu-și umbrele.
Și iată, parcă văd trăsurile iar cum se opresc la ronduri, unde alți lăutari cîntă. Parcă le văd acuma în plină bătaie de lumină, cu alte haine, ca pe vremea noastră, cu crenoline mari și învoalte, cu mijlocul subțire, cu pălării cu streșine mari pe sub cari scapătă zulufii pînă pe umeri. Toți se cunosc și figurile lor toate parcă-mi sunt cunoscute și mie, și mi-e jale de dînsele, ca de o lume de morți.
Luna urcată sus, deasupra copacilor, ca o mască lividă de clovn, privește și ea și rîde ironic, mișcînd umbrele…
Paveaua acuma se face sonoră, lespezile sună sub copitele cailor, fanarele fulgeră în treacăt. Case vechi boierești, de o parte și de alta, strălucesc prietenos cu geamurile lor aprinse și o mireasmă puternică de flori se ridică din grădini și umple aerul nopții.
Trăsurile s-au oprit din nou pe două rînduri și-au umplut strada, în fața cofetăriei celebrei M-me Alexandre… Evantaliurile iar prind să bată, cavalerii slujitori se întrec care de care și băieții din prăvălie vin legănînd tablalele cu dulcețuri și cu înghețate, slujind în trăsuri cucoanele, care săturate de luciu de lună și cîntec de lăutar și înviorate de aer curat, mănîncă cu poftă, ținînd cu mănușatele lor mîini grațioase farfurioarele cu bunătățuri. Cavalerii își servesc favoritele, iau farfurioarele, întind un pahar cu apă, și strecoară glume dulci printre zaharicale. Singuri vizitii și lacheii de pe capre stau gravi, făcînd zîmbre, neexistînd parcă, neauzind, neștiind nimic.
Și cînd au isprăvit acest ultim popas, un ultim gest de mînă, o înclinare grațioasă din cap, și alaiul de fantome pleacă din nou în lumea lui de fantome.
Da, alaiul e plecat din nou, și iată-mă singur cu umbra mea în Iașul mohorît al zilelor noastre, în Iașul lepros și vulgar, unde străinii s-au mutat și au pus mîna pe vechile case boierești, pe parfumatele grădini de altădată.
Ostrovul fericit, ascuns între umbrare și împrejmuit de vii, adăpostește astăzi o altă lume, care nu mai e aceea a copilăriei mele și unde eu mă simt un străin, aproape o fantomă.