https://blog.revistaderecenzii.com/

Era pe vremuri un împărat căruia așa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat și să aibă mereu haine noi încât își dădea toți banii numai pe îmbrăcăminte.

Nu se îngrijea deloc de oștire, la teatru nu se ducea și nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-și arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei și așa cum se spune despre un rege că se sfătuiește cu miniștrii, despre el mereu se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.

Orașul era plin de viață. Veneau o mulțime de străini și odată au venit și doi pehlivani care se dădeau drept țesători și spuneau că știu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile și desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau și o însușire minunată, și anume că toți cei care nu erau potriviți pentru slujba pe care o îndeplineau și toți cei care erau proști de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.

– Strașnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aș face niște haine de acestea aș putea să aflu care din slujbașii împărăției nu-s buni pentru slujbele pe care le au și aș putea să aflu care din supușii mei sunt proști și care sunt deștepți. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Și a dat pehlivanilor o mulțime de parale să înceapă să lucreze.

Cei doi șoltici au înjghebat două războaie de țesut, s-au așezat și s-au prefăcut că țes, dar nu țeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subțire și fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea și aurul în buzunar și lucrau la stativele goale până noaptea târziu.

„Oare unde or fi ajuns cu lucrul?”, s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toți cei care-s proști sau nu-s pricepuți în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l privește pe el, n-avea nici o teamă, totuși voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toți în oraș știau ce putere ciudată are stofa și fiecare era curios să știe cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.

– Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit și de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înțelept și nimeni nu-și îndeplinește slujba mai bine ca el.

Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.

– Doamne ferește, ce-o mai fi și asta? s-a gândit sfetnicul și a deschis ochii mari. Nu văd nimic!

Dar n-a spus că nu vede.

Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape și l-au întrebat dacă-i plac culoarea și desenul stofei. Și tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. „Oi fi eu prost? se gândi el. N-aș fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa.”

– Ei, ce spuneți? a întrebat un țesător.

– Foarte frumos! a răspuns sfetnicul și și-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Niște culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.

– Ne pare bine, au zis țesătorii și au început să spună ce culori sunt și ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot așa, și chiar i-a și spus.

Pehlivanii au cerut și mai mulți bani, și mai multă mătase, și fir de aur, și mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de ață, dar ei lucrau ca și până acum la stativele goale.

Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot așa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu țesutul și dacă mai este mult până e gata stofa. Dar și lui i s-a întâmplat ca și celuilalt: s-a uitat și iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.

– Ce ziceți? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani și i-au arătat și i-au spus cum și ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. „Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat și asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni.”

– E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.

Tot orașul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă și el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul și unul, printre care și cei doi sfetnici care mai fuseseră, și s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de ață în războiul de țesut.

– Ia uitați-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Și arătau stativele goale, fiindcă credeau că toți ceilalți văd stofa și ei nu. „Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?”

– Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!

Și împăratul dădea din cap mulțumit și se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toți curtenii care erau cu dânsul se uitau și ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca și împăratul: „O, ce frumos!”. Și toți l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. „Minunat, frumos, măreț!”, spuneau toți și se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decorație, ca să și-o atârne la piept, și titlul de maestru țesător al curții imperiale.

În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins șaisprezece lămpi și lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără ață și după aceea au spus: „Hainele sunt gata”.

Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat brațele în sus, ca și cum ar fi ținut ceva în mână, și au spus: „Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!” și așa mai departe. „Hainele sunt ușoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simți, dar tocmai asta e frumusețea.”

– Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.

– Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în fața oglinzii.

Împăratul s-a dezbrăcat și pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata și împăratul se întorcea și se sucea în fața oglinzii.

– Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toți cei care erau de față. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos!

– E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curții.

– Sunt gata și eu, a spus împăratul și s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că își vede hainele.

Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca și cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că țin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.

Împăratul mergea acum sub baldachin și toți oamenii de pe străzi și de la ferestre spuneau: „Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă strașnică! Ce bine îi vin!” Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.

– Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.

– Asta-i vocea nevinovăției! a zis tatăl copilului și a spus în șoaptă altora ce vorbise copilul.

– E dezbrăcat! a strigat tot poporul.

Împăratul a auzit și i s-a părut și lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: „Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o țin întruna așa cum am început”. Și curtenii au mers înainte și au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nici o trenă.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Hainele_cele_noi_ale_%C3%AEmp%C4%83ratului