https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniței se desemna în fâșii crucișate gratiile de fier din fereasta înaltă și boltită, luna ‘nota pe nouri fugitori cari purtau corpul ei de aur. Un singur stâlp alb purta boltirea înaltă a temniței și, răzimată de stâlp , se vedea o figură naltă de femeie, albă ca varul, cu ochii turbați și fixi — ea-și frângea mânile ei în lanțuri și din când în când își netezea părul ei desfăcut, ce cădea pînă la șolduri în vițe și ‘ncovoituri cumplite. La picioarele ei era cadavrul ca de var al unui copil gol pus pe paie — un cadavru slab pe care bătea luna, legat la gât cu o cordeluță roșie. Femeia răzimată de stâlp era atît de albă încât părea o statuă și una cu stâlpul.

Apoi deodată șezu. Luă copilul în poală și buzele ei vinete surâseră — ea [îi] vorbea lin cu glasul încet, uimit și nebun :

— O, steaua mea, îngerulmeu, frumosul meu înger, ascultă, ascultă. Pentru templul Sionului căzut în ruină, pentru zidirile 11 Ierusalimului p[e] 12 cari le-au dărâmat , pentru mărirea poporului lui Israil , pentru regii lui pe cari – i desprețuiră —stau în singurătate și plâng . Dară veni-va ziua în care se va ridica un erou care-a aduce nouă mărire și nouă putere. Și tu ești acel erou. Tu ești Messia , îngerul meu! Tatăl tău poartă coroană, mama ta e sclavă. Copil de sclavă—copil de rege să te ‘ncoron . Ea-și desprinse de la gât un cerc de aur și-l apăsă pe fruntea copilului.

— Unde este acum tatăl tău, acel om palid, frumos , o, prea frumos, nalt, în haina lui neagră, cu coroana scumpă pe frunte, să te vadă pe tine în leagăn — Împărat al lumei întregi. Surâzi , surâzi cu gura ta cea mică… îngerii vorbesc cu tine ? îngerii îți arată mantia, tronul, sceptrul tău… Visezi! visezi ce ai să fii… dulcele meu Domn!

Deodată ea se ridică. Umbra ei se – aruncă pe părete. Ea-și întinse mâna slabă și fină spre umbră, cu cealaltă își răsfoi părul de pe frunte și zise cu bucurie:

— Tu ești… Ștefane… Ce frumos ești tu, Doamne! Dulce Doamne! Adu – ți aminte de acea noapte …O! Tu știi acea noapte, când în patul tău te-am cuprins pentru întâia oară în brațele mele… când mi-am mlădiat corpul de corpul tău ― ***!… Și vezi-o! floarea amorului nostru… Doamne!… Dormi, dormi, amorul meu, floarea amorului meu!

Luna se strecura încet și umbrele zăbrelelor și a stâlpului se mutau din ce în ce pe podeaua umedă și pe murul sur.

2[modifică]

Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta ulița jidovească a Sucevei în lună. Șiruri de case sărace, peticite, când uniforme ca legile Pentateuchului, când pestriți și mestecate ca hainele rupte și lucrurile vechi din desacul unui jidov. În ferești, bucăți de sticlă colorată, lipite cu hârtii sfâșiate din Gemara, pe care se coc colacii de sărbătoare. Perdele de atlaz roș înșirate pe-un fir de ață și singurul spectator, luna, privea când într-o casă, când într-alta, în toate deodată și pe rând. El văzu cărți vechi, în dulapuri vechi, sfeșnice de alamă, copii ce dormeau la pământ, caftane de atlas și caftane sărace. Astfel lumina le revedea pe rând aceste odăi de-o pestriță diferență, deși casele păreau uniforme. În mijlocul mahalalei adormite, templul sur ― Sionul ruinat ― de jur împrejur proptit de bârne de stejar și, înaintea casei cahalului, un bou junghiat ca spre jertfă. Era un aspect trist ca o viziune a lui Isaia, ca o tânguire a lui Iezechil. Sur era templul pe dinafar ă, tăcut înăuntru, legea pe balustrada de mijloc, hainele albe pe bănci. Grilajul de la corul femeilor zugrăvea în perete o mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scriși cu stele… Nu era aceasta cu bolți mândre nalțate, cu icoane luminoase pe ele, cu șiruri de stâlpi sfințiți de cântări melodioase ― era o arhitectură țapănă, rece, goală ― era atât de pustiu de frumusețe ca pieptul unui om mort…

Sub murii acelei havre se strecura încet, c-un sac în spinare, un evreu tânăr. Trecuse miază-noapte. Luna poleia pietrișul uliței ce-l puteai număra, și umbra evreului, lipită pe pereți, îl urma parecă… Într-o căsuță mică se vedea prin fereasta colbăită și afumată arzând un muc. El s-apropie și bătu încet. Un bătrân cu barba sură și lungă apăru în prag. Erau Ruben și Levy.

― Le-ai adus, zise el încet, și ce face Hagar a mea, ginere? zise el încet, Hagar cea frumoasă!

― Hagar? Mă numești ginere și-ntrebi ce face Hagar? întrebă cel tânăr oțărât.

― Și de ce nu, ginere? Pentru c-am vândut pe Hagar creștinului? Ți-oi plăti pentru c-am vândut femeia ta ― și nu este Hagar a mea în turn? Sărmana Hagar!

― Și de ce nu mi-a trimis-o înapoi creștinul? zise cel tânăr și o lacrimă îi udă ochii, aș fi primit-o înapoi… N-aș fi fost supărat. Eu sunt un evreu sărac și mi-era dragă… Ce-mi pasă mie că ea câștigă bani și altfel, numai să fie și a mea… Să mi-o [fi] vândut pe jumătate preț, ca o haină veche, aș fi cumpărat-o napoi… De ce s-o închidă…

― Pentru că-i a lui… a cumpărat-o, îi sătul de ea… a închis-o… I-o ții de rău, Ruben? Sărmana fată, cum va fi plângând ea-n pustiu și mă va fi blăstemând, căci eu am jertfit-o pe Hagar a mea ca Iepth sin Gibud… Dar taci… să tăcem, zise bătrânul netezindu-și barba, să-mpărțim aurul ce mi l-a dat creștinul, treizeci galbeni venetici, să-i împărțim ca rude de sânge.

El își ridică poala caftanului și scoase o pungă veche de piele, o puse pe masă, trase un scaun și șezu.

― Mi-au dat treizeci… capeți tu cincisprezece. ― Dă-ncoace, zise Ruben pe jumătate îngenuncheat și cu capul între mâini.

Bătrânul numără pân-în cincisprezece. Ruben îi cumpăni o vreme în palmă. Apoi zise apăsat:

— Cincisprezece capăt numai ? Oare fata nu era întreagă a mea ? Levy băgă încet punga cu restul în buzunar.

— Nu-ți las banii ceilalți . . . dă-mi cei cincisprezece, căci sunt ai mei. Levy nu răspunse un cuvânt . El se uită la mucul de lumânare fix și neclintit, apoi trase saltarul de la masa veche, neagră și negeluită , se uită la lumină, pe care-n vremea număratului o împinsese2 – ntr-o parte . . .

— Nu-ți las banii, zise Ruben cu glas mai tare 3. Destul am stat ș-am plâns nopți întregi, mi-am întors picioarele la căp[ătâi *] pentru Hagar — ș’ acum nu vrei să-mi dai prețul întreg ? Bătrânul se uita ciudat. Lampa era pe stinse.

— Lumina se stinge, zise Ruben, pîn’ a nu se stinge lumina, numără-mi banii.. . Levy scoase un cuțit din sertar și juca cu ascuțișul lui în lumina lampei. Lumina pâlpâia mai tare.

— Ți-o jur pe D-zeul Sionului, noaptea aceasta nu va trece fără să am banii toți. Ești surd, bătrânule , n’ auzi ?

— Lumina încă arde, zise Levy.

— Am spus, lumina între tine și mine — iată, zise, Ruben, ș-o răsturnă la pământ . Se stinse, numai sfeștila mai licărea.

El își ‘ntinse mânile peste masă și-l apucă pe bătrân de barbă. Bătrânul nu zise nimic. C-o mână-și strânse brâul, cu cealaltă lovi cu cuțitul pe contrariul lui și-i străpunse gâtul, încât sângele-i împroșcă obrazul. Tânărul se răsturnă cu scaun cu tot și sângele-i curgea șiroi pe podeaua acoperită înadins cu mult năsip. Aurul lui căzuse la pământ și se ‘mprăștiase prin balta de sânge . Nepreocupat de cel tânăr, Levy culegea galben cu galben, îi curățea de sânge și năsip și-i punea în punga lui veche… Apoi stătu mult în tăcere, părea a socoti ceva.

Apoi sări de pe scaun și luă sacul pe care Ruben l-adusese, îl dezlegă la gură, scoase și distinse pe masă ce era în el… erau straie purtate de Domn, cari odată de mare preț or fi fost. Levy murmură 11 în barba pe care și-o ridica[se] cu mâna la buze.

Pe uliță nu era nimeni. Luna apusese, părea că inima nopții își scursese sângele luminos, căci era întuneric .. . Cercă dacă ușa-i bine închisă, întinse o cergă veche peste mort și se culcă. Dar numai ațipea și nu putea dormi. El se zvârcolea în pat și din când în când își bătea cu pumnul în cap. Începu să ofteze și să geamă, se sculă din pat, lung și slab, și pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese 15 hainele de Domn.

— Trebuie să mă duc la Hagar în turn, șopti el monoton, Hagar ! Hagar ! Și nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniței, căci dușmanii ei au săcat apa din urcior. Începu să se schimbe în hainele de Domn. Hainele atârnau pe corpul lui slab, curelele de sabie și le ‘nchiasă pe dos și în teacă băgă un *** vechi. Arăta ciudat acest Domn. Își puse o cucă veche pe cap și se uită în oglindă. El se sperie.

„M-am făcut Domn, unsul goimilor, el căruia * i-am vândut fata, D-zeu mă ierte. Îmi trebuiau banii ca să mă duc la Ierușalaim , căci sunt bătrân și Rabbin . Acuma m-am făcut singur Domn, mi-am spurcat copilul meu ca Lot în beție. Și m-am făcut Domn ! M-ai uns, Doamne, cu untdelemnul l7 tronului din Sion. Și Hagar a mea în turn, m-oi duce la ea ș-oi cânta un psalm al pruncilor lui Assaph si o voi bucura cu cântecul arfei Sionului”.

El era nebun. Luă un urcior plin cu apă în mână și merse pe ulițele strâmte ale mahalalei jidovilor . Dar drumul nu și-l greși . Ajunse la un loc gol, între murii cetății Sucevei și murii închisorii. În acest loc nu puteai ajunge decât prin cărăruși strâmte și treceri printre case, de puțini cunoscute.

3[modifică]

Luna apusese și tânăra evreică ședea în fereastă și se uita în noaptea neagră, umbra urieșas [c]ă a închisorii ei dispăruse și lumina de stele era slabă. Fața ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestei 2 închisorii. Veni bătrânul în ornatul lui… El era și mai ciudat și mai fantastic ca mai înainte. Bonetul îi sta strâmb pe cap, părul lui lung și sur flutura în vânt. Când evreica-l văzu începu să râdă cu chicot de bucurie.

— Ai sfârșit palatul tău cel nou ? întrebă ea. Cu odăi frumoase îmbracate ‘n mătase roșie, cu oglinzi nalte de șapte coți în care să mă văd goală din creștet pân-în călcâie . . . Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ștefane? Ea-i întinse mâna slabă, mică, fină pin gratii.

— Ștefane! Vezi tu regele evreilor ! Gătitu-i-ai scaun împărătesc și schiptru pentru mânile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul ? Dar ai slăbit, tânărul meu amic, zise ea întristată privindu-1 din nou, și pare c-ai îmbătrânit tare … de ce postești, să nu postești , făt-frumos ce ești. Dar deodată ea păru a-l recunoaște.

— Nu ești tu cumva Levy Canaan? esclamă ea. Halila! departe de mine. Ea-și smulse mâna -[ n]dărăt , pe care bătrânul o apăsase pe mâna lui.

— Sunt Levy Canaan ! zise bătrânul sughițând. Păgânii au lăsat să sece izvorul de apă. Eu am adus un urcior plin și am venit la Hagar a mea în turn.

— Vai, Ștefane, zise ea încet, te-ai făcut urât acum. Ai lipsit multă vreme de la mine și de la copilul meu, ți-ai lăsat barbă de supărare, n-ai tuns-o, de mult lucru ce-ai avut la palatul nostru cel nou . . . Și erai așa de frumos, Ștefane, și sărutarea gurei tale era ca vinul de Chipru , și ochii tăi — ca ochii de hulub .

— Hagar, Hagar a mea . . . Eu sunt Levy Canaan, evreul cel bogat.

— Tu ești Levy Canaan, evreul cel bogat ? Halila ! Departe de mine ! . . . Dar vezi tu, scumpe Ștefane, copilul amorului tău  ? Mi-ai dat să beau vin dulce și-ai lăsat să afume cu smirnă și miresme în palatul tău și mi-ai sărutat buzele mele. Dar ia-mă, ia-mă numai, palatul cel nou va fi și mai frumos decât cel vechi. Bătrânul îi întinse urciorul.

— Halila ! departe de mine. Ley scăpă urciorul pe pietre de se facu hârburi . Ochii lui se cascară — el se uita țintă la fereastă și scutura cu mânile grilagiul. Bonetul îi căzu de pe cap și el alături.

— Ai adormit, frumosul meu mire, zise Hagar, ai adormit în palatul tău, în perini de purpură, în polog aurit. Ea-și întinse mâna cu dorință la bătrânul căzut, apoi îngână încet, ca și când ar fi vrut s-adoarmă copilu-i :

— Dormi dulce, amorul meu, dormi dulce !

După această întâmplare minunată…[modifică]

… După această întâmplare minunată, Cavalerul meu își grăbi calul spre măgura unui deal departat, ca să treacă bălțile și mlaștinele periculoase ale Bugeagului . Dar abia isprăvise jumătatea drumului și drumuri multe veneau în cruce și oriîncotro se ‘ntorcea nu vedea în zare decât ponor , ponor pustiu și sur îl înconjura și nici mai știa încotro s-o apuce.Îl apucă noaptea. Era una din acele nopți negre în care luna plutește ca o pată abia văzută pe cer. Numai din când în când ea reînvia deodată în toată puterea ei, pentru a lumina șesul sur și pustiu, pentru a dispărea iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hârtopuri și gropi, calul era obosit, lui însuși îi venea să cadă din șea. Se dădu jos de pe cal și-și puse urechea la pământ . Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot . . . el tresări. Își în toarse ochii de unde i se păru c’ auzise sunet și văzu o lumină turbure și pâlpâitoare pare că. Apucă atunci calul de frâu și ‘ncepu să meargă în pas iuțit * — deși abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un șanț pe care 9 -l împluse trestia și buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina — și, când luna ieși pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche și mare, cu cîte un turn la fie care colț și cu o poartă uriașă în mijlocul zidului . Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe – alocurea, murii păreau a se înclina neproptiți , ferestele sparte, lemnăria putredă și năruită . Un podeț mișcător, mai mult putregăit, ducea peste șanț la curtea castelului. El merse ‘năuntru . Lumina apăru în fereasta unuia din turnuri, apoi trecu, parecă purtată pin tot castelul, pe lângă toate ferestele și dispăru. În aceeași vreme luna se cufundă după un nour negru, nelăsând nici o urmă de pală măcar și era un întuneric cum nu mai fusese. Tăcere mortală . . . Cavalerul își legă calul de stîlpul unui fel de șură, s-apropie de casă și merse ‘n față-i cu pași lini și abia auziți . Era liniște 15 ca-n mormânt . El se uita pin fereștile de jos, dar își fixa ochii într-un 16 întuneric nepătruns și nu putu cunoaște nimica. După un scurt monolog || merse la poartă, de-a cărei ușcior era atârnat , de-un lanț, un ciocan greu. El îl ridică, se răzgândi, apoi bătu o dată tare. Toată vizuina răsună a deșert, apoi iar tăcere. El repetă bătaia—iar un ecou surd și adânc , apoi iar tăcere mortală. Bătu a treia oară, nici o mișcare de ființă vie. Se dete câțiva pași îndărăt, ca să vadă de n-a zări cumva lumină în vro parte a castelului . . . Lumina apăru tot în locul unde apăruse și mai înainte, dar dispăru tot atît de iute. Totodată căzu o lovitură tâmpă și adâncă din turn. Inima cavalerului făcu o pauză cumplită . . . Stătu mai multă vreme neclintit, apoi voi să facă câțiva pași spre cal, dar rușinea că i-ar fi frică-l reținu ; onoarea și o irezistibilă dorință de-a duce 21 aventura la un sfârșit îl readuse la poartă. Prinse inimă, se ‘mbărbătă , scoase sabia cu o mână , cu cealaltă ridică clanța de la poartă. Ușa grea trăsnea în țâțâne și se da cu greu împinsă, el sili din răsputeri, deodată îi scăpă din mâni, el se opinti înăuntru și poarta recăzu în urmă-i închisă. Un fior rece îl trecu din creștet pân-în tălpi, se ‘ntoarse să găsească ușa și trecu mult pân-o găsi, pipăind , dar cu toată opintirea puterilor n-o mai putu deschide. După mai multe încercări zadarnice, el începu să privească împrejuru-i și văzu în fund pe o scară, încolăcită asemenea coajei unui culbeci, o pară palid – albăstrie , ca o lumină de candelă, a cărei zare tremura pe murii negri de piatră … era cât un sâmbure de mac. El se ‘ntremă înc’ o dată, merse pe pipăite spre pară, dar ea fugea dinainte-i. El veni pân jos la scară și dup-o clipă de răzgândire începu s-o urce ‘ncet răzimându-se c-o mână de părete. El văzu flacăra tot depărtându-se dinainte-i pân’ ce ajunse într-un coridor larg și lung … Flacăra parcă plutea în aer departe în coridor , purtată ca de o mână nevăzută . . . el o urmă tiptil numai în vârful picioarelor, căci se spăimânta de zgomotul pașilor lui proprii. Flama-l conduse pân-la suișul unei alte scări, aici dispăru. În acelaș moment răsună iar clopotul din turn … ca un gemet ***. Îi trecu prin oase și măduvă acest sunet răgușit, evlavios, plângător . Era în întuneric total . Își întinse mânile și începu să suie și această scară … O mână rece ca a unui mort îi apucă stânga și-l trase după sine . . . cercă a o smulge, dar nu putu, dete cu spada dinainte-și , auzi un țipet cumplit și mâna rece rămase fără putere într-a lui … El o lăsă să cadă la pământ și merse c-o hotărîre desperată înainte. Scara scundă , încolăcită, strâmtă era plină de năruituri și găuri. Treptele erau tot mai înguste și mai înguste, pân’ ce dădu de un grilagiu de fier. || El îl lovi cu piciorul și-l deschise. Ducea într-un coridor întortocheat și în unghiuri, abia destul de larg pentru ca un om să poată trece cu mânile și picioarele pin el. O lucire abia, a cărei izvor nu se știa * îl lumina într-atât încât îl puteai vedea. Cavalerul îndrăzni înainte. O văietare adâncă , deșartă s’ auzi pin bolțile coridorului , din depărtare. El merse mereu înainte și zări iar flacăra albastră care-i luminase mai nainte. Coridorul boltit se deschise deodată într-o galerie mare și spațioasă în mijlocul căreia el zări un om îmbrăcat în fier și armat pe deplin care, cu fața sinistră și cumplită, ridica cu o mână sabia și-și arata cealaltă, truncheată și sângerândă. Cavalerul sări cu curagiu la ea, dar ea dispăru deodată, lăsând să-i cadă o cheie grea de fier. Flacăra rămase suspendată asupra aripelor unei uși mari la sfârșitul galeriei. Cavalerul înaintă spre ea, băgă cheia în broasca cea grea de fier, o întoarse cu putere, aripele ușii săriră în amândouă părțile și [se] arătă o sală mare și largă în a cărei adâncime era un sicriu înălțat pe un catafalc și de jur împrejur ardeau în sfeșnice nalte făclii de ceară albă. De-a lungul murilor salei stăteau, în șiruri lungi, statui urieșești de marmură neagră, îmbrăcați ca mauri * și cu săbii mari în mâni . Când cavalerul înaintă, toți ridicară sabiile și-și puseră un picior înainte. Flacăra mică plutea mereu nainte-i, el o urma mereu, până ce mai era șase pași departe de sicriu ; în momentul acela capacul sări de pe sicriu, clopotul sună a alarmă . . . o damă în giulgiu a[l]b și lung, de moartă, cu un văl negru pe față, se ridică încet din sicriu și-și întinse brațele spre el. în acelaș moment statuele sunară din săbii și se porniră asupră-i. Cavalerul năvăli ca fulgerul asupra femeii și s ‘anina de gâtul ei, ea-și dădu vălul într-o parte și-l sărută pe gură. Deodată toată zidirea veche se cutremură și se nărui în jur împrejur parecă. Pe cavaler 18 îl apucă un leșin la inimă parecă și el căzu la pământ . . . Când își reveni în fire, el se găsi culcat pe un pat de catifea într-o odaie, cea mai splendidă și bogată ce o văzuse în viața lui, luminată de lumini așezate în candelabre de cristal. O masă încărcată 21 cu fel de fel de bunătăți era în mijlocul odăiei … O muzică lină își zugrăvea armonia în aer, ușile se dădură ‘n laturi și o femeie de o nespusă frumusețe, încărcată 22 de haine strălucite și podoabe scumpe, intră în ea, urmată de alte femei, tot frumoase, dar departe de ea. Ea veni lângă cavaler, îngenunche lângă el și-i sărută mânile . Fetele cele tinere aduseră o cunună de laur și i-o așezară pe frunte, ea-1 luă de mâni și-l duse în capul mesei, unde șezu de-a stânga lui.

— Angela ! murmură el uimit. Oricât de ‘ncet ar fi spus-o, ea auzi, își plecă ochii cuvioși și surâse .

Servitorii intrară spre a servi la masă — o muzică fermecătoare le mângâia auzul. El era mut de mirare și răspundea prin înclinări * și mine politicoase . După ce se ridicară toți de la masă, toate fetele se-mprăștiară 1 , afară de Angela, care-l duse iar la sofa, i se puse în brațe, i ‘nconjură gâtul cu brațul ei gol, fin, marmoreu, își apropie buzele de gura lui și-cepu să-i vorbească, gură ‘n gură, într-astfel…….

Fondalul acestei scenerii sălbatece[modifică]

Fondalul acestei scenerii sălbatece încărcate de codri și ponoară o forma ruinele unui castel înăsprit în arătare-i de lumina palidă a cornului lunei. Chipuri înfășurate în măntale lungi și negre se furișau pe lângă ziduri și se adunau în grupe. Fețele lor erau mascate. Deodată s’ auzi un corn sunând și trezind văile. Unul s-apropie fugind în vârful picioarelor. Princesa e aici . . . în depărtare s’ apropiau câțiva oameni cu făclii de rășină, în mijlocul lor o femeie voalată . .. Ei s’ apropiară . . . se născu o pauză lungă, toți făcură cu respect loc femeiei — deodată ea dădu vălul într-o parte și arăta divina sa frumusețe . . . Toți și ‘ndreptară ochii spre ea.

Noaptea era întunecoasă

Noaptea era întunecoasă de tot și câmpia se ‘ngâna doar a alb în tăcerea întunericului și cavalerul își mai da zor calul [ului ] pe câmpia ce trăsnea ca gheața, pieptarul de oțel îi părea greu și mantia neagră era aruncată cu ușurință și volnicie peste umărul stâng, de-l înfășa, lăsându-i liber[ă ] numai partea de sus a pieptului. Coiful strălucea slab și calul se poticnea din când în când din genunchii lui subțiri. Hi! și parecă rabla se opintea din șele, cu urechile pleoștite îndărăt, să-și grăbească pașii, iar picioarele cavalerului atârnau afară de scări, ostenite, de-a lu [n]gul pântecelui calului său. „ Dracu să te ia, gândi el [în] sine, nu mai ajungem în astănoapte și m-a apucat întunericul în mijlocul drumului, sub cerul gol”. Câmpia era cu desăvârșire șeasă, cam lunecoasă și ninsoarea se ‘ntindea netedă. El îi da mereu înainte. Vrînd nevrînd trebuia s-ajungă undeva și ar fi deschiat din curele îmbrăcămintea de fier, dar ce știa unde va ajunge. Îi era și de cal. El trosni * cu palma peste frunte, parec’ ar fi vrut să-și aducă aminte sau ș-ar fi adus de ceva. Astfel a mers într-una fără popas, obosit, pe un plai ce părea a nu mai avea sfârșit . „Ce pustiu, gândi el, își bate drumul joc de mine ! || Eu am mai fost pe locurile astea, dar nu mi s-a părut niciodată astfel. Afară de-aceea* trebuie să fie pe la cântători și eu încă tot nu văd nici sat, nici casă, nici zare de foc, nimic, phiu*” Hi ! cal . . . Deodată dădu ca d-un vad, calul se opinti și-l trecu, apoi i păru că vede o pată alburie de departe . . . El merse spre ea, se dete jos de pe cal ca să-și mai încălzească picioarele amorțite și, trăgând după el calul de căpăstru , mergea mereu spre pată, care i se zugrăvea dinaintea ochilor. Deodată dădu cu nasul de ceva rece ca oțelul. Aceasta era pata de lumină : era o fereastă brumată, da de la ce nici știa ; el suflă ‘n geam până făcu o roată rotundă și se uită. Văzu o masă în întuneric, c-o hârtie albă parcă și niște degete subțiri întinse pe-un condei și condeiul *** ; alta nu văzu nimic, căci întuneric era afară și încă * pe atâta înăuntru. El bătu cu degetul în fereastă. Mâna stătu din scris*, condeiul rămase|| ridicat deasupra hârtiei , dar nici un sunet. El bătu încă o dată. Mâna dispăru. El simți că cineva-i smulge frâul calului din mâni, se uită ‘napoi, nu era nime. Dar nici calul nu mai era. Apoi simți o mână mică și dulce punându-se într-a lui. El voi să vorbească. șșt* ! Tăcu. Se lăsă dus. Intră într-o odaie în care era un fel de semiîntuneric sau întuneric mai de tot, cu toate astea vedeai de jur împrejur. Parcă era lumină de lună în casă, fără ca această lumină să intre pe fereastă. Din contra, în fereastă întuneric [ul] e[r]a crunt. Într-un colț al casei mari *, de jur împrejur pe lângă pereți cu laițe , el văzu aceeași mână umblând pe masă peste o hârtie și acum distinse un bătrân cu capul aplecat peste masă, a cărui barbă sură atingea hârtia . El simți cum mânile mici îi îmblă peste trup și descheie toate curelele de la armura lui, îi iau casca din cap, îi scot încălțămintele — dar era foarte înghețat. În sfârșit , fără greutatea armelor și dezbrăcat, el căzu pe patul alb pe care ședea, o căldură dulce-l cuprinse și adormi. || Dar dormi puțin. Trezit, el observă că era acoperit bine, că-i era cald și bine; își deschise [ochii], se uită * : în casă [era] o lumină mai clară. Bătrânul îmbla prin casă. El era îmbrăcat în negru, avea o față mare și o frunte, naltă și o barbă pân-în brâu . El îmbla prin casă, dar nu i se auzeau pașii și ochii-i păreau închiși. El voi să vorbească, dar își simți gura astupată. Atunci simți abia că este cineva lângă el. Tăcu, își întinse numai brațul stâng și cuprinse corpul mlădiosului său companion de pat. Era un corp fin și dulce. El pipăi două glo [b ]uri cu mânile și nu se mai îndoi că e o femeie, ….