Când tot se-nveselește, când toți aci se-ncântă, Când toți își au plăcerea și zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L-a patriei dulci plaiuri, la cîmpii-i râzători.
Și inima aceea, ce geme de durere, Și sufletul acela, ce cântă amorțit, E inima mea tristă, ce n-are mângîiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
Cum mîngîie dulce, alină ușor Speranța pe toți muritorii! Tristeță, durere și lacrimi, amor Azilul își află în sînu-i de dor Și pier, cum de boare pier norii.
Precum călătorul, prin munți rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vînt Din noaptea pădurii de iese:
Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi Zăvor voi pune minții-mi, simțirei mele lacăt, Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt Prin ușile gândirei, cămara tristei inemi.
Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug Al gândurilor sânge și sufletu-n cântare-mi; Și nu voiam a vieții iluzie s-o sfaremi Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleșug.
