https://blog.revistaderecenzii.com/

Netăgăduit că sunt multe lucruri la priceperea cărora nu-l ajunge capul pe-un membru gros de la primărie sau pe-un subcomisar de poliție — deși aceștia sunt în genere oamenii cari pricep tot. Cel puțin când e vorba de espropriarea unei găinării , de insuflarea de respect în cetățeanul măcelari cu măsuri false, oameni mai îndemânatici decât cei doi de sus nu cunosc. Totuși ni se pare — se ‘nțelege că nu impunem nimănui părerea — că, afară de cumpene strîmbe și găinării în fața uliții, mai există oarecari lucruri , de-o însămnătate secundară într-adevăr, de ex. filozofia, poezia, artele , tot lucruri cari scapă perspicacității numiților domni, dar a căror existență nu se poate nega. Se vede că autorul vrea să ‘nceapă de la az buchi . Într-adevăr, lumea cum o vedem nu există decât în crierul nostru. Nimeni nu va tăgădui că este deosebire între gânsac și câne . Privirea cânelui e inteligentă , el pricepe din lumea această o porție mult mai bună decât gânsacul ; cu toate acestea amândouă aceste ființe au ochi și crieri. Lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem; pentru gânsac, cum o vede el, pentru câne item , pentru membru de la primărie — pentru Kant item. Totuși câtă deosebire între ochii de porc a susînțelesului membru și privirea adâncă a înțeleptului de la Königsberg.

Care-i adevărul ? Cel văzut clar de un gânsac sau cel abia întrevăzut ca printr-o negură de Kant? Într-adevăr, iată un lucru ciudat. Cel dintâi deosebește lămurit grăuntele de porumb de prundul galbăn, el înoată cu siguranță pe apă, măsură, cu ochiul distanțele ce le poate ajunge și nu-i fără oarecare înduioșere în fața unei gâște în epoca virginității. Cel de-al doilea uită să mănânce , voind să sară peste o groapă cade-n mijlocul ei, iar frumusețile virgi – sau nevirginale trec pe lângă dânsul fără ca el să-și [fi] ridicat ochii. Cu toate acestea noi presupunem că filozoful e mai cuminte decât un gânsac , ba că în problemele aceluia e mai mult adevăr decât în siguranțele acestuia. Un semn că pentr-o minte mare totu-i problem, iar pentru 75 de dramuri de crier totu-i sigur.

E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor . Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este : că nu putem pricepe lumea în sine, și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește cîte – o rază slabă, cîte – o fulgerătură 11 pe care cugetătorul adânc o ‘ncremenește pe hârtie , pe 12 care, citind-o , se naște în păreții capului tău acea rezonanța lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis. Dar, cum am zis, toate acestea sunt fleacuri pentr-un membru de la primărie. Viața are pentru el însămnătate numai întrucât se percepe taxa pentru înscrierea în condicele stării civile , moartea întrucât se percepe o taxă pentru îngropăciune și întrucât se adaogă cu unul numărul născuților și al morților. Membrul de la primărie nu vede în acești oameni decât indivizi impozabili , subcomisarul — indivizi ce trebuiesc privegheați ca să nu [se] fure unii pe alții și să se ție în regulă. După această pătură de oameni urmează învățații cuvântului. Aceștia întreabă totdeauna quid novissimi ? Cartea cea mai nouă e pentru dânșii cea mai bună. Ei citesc mult și au în capul lor o mulțime de definiții , formule și cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. îi numesc ai cuvântului pentru că înțelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gândiri pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor, nu se ‘ntîmplă , pentru că mulțimea citirei și obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca niște coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeași formă.

Iar eu din parte-mi gândesc așa : orice-a gândit un om singur, fără s-o fi citit sau s-o fi auzit de la alții, cuprinde o sămânță de adevăr. De-aceea cărțile vechi, pe – cari oamenii nu le scriu numai iac-așa, numai ca să le scrie, ci pentru că gândise ceva ce le apăsa inima și voiau s-o spuie și altora; cărțile vechi eu unul le citesc și găsesc între lucruri absurde unele semințe de lumină pe cari apoi le țin minte. Așa în una din zile stam fluierând la fereasta deschisă, era zăpadă și frumos afară, când iată văd trecând un bătrân c-o manta lungă în spate și cu pălăria cu marginile foarte largi. Il văd intrând la Corabia lui Noe . Corabia aceasta este o crâșmă unde se găsește vin unguresc bun. Acolo aveam și eu masa mea de baștină și sara, când mi se ura cu cititul și scrisul, mă duceam la mesuța din colțul corăbiei și mi se părea că mă făceam iar copil, că eram în vremea lui Sim, Ham și Iafit . Când îl văd intrând pe bătrân zic ; „Ce drac ! pe acesta nu l-am văzut niciodată… hai să vedem cine-i?” . .. Iau pălăria din cui, cobor iute scările și la Corabie.

Întru ‘nlăuntru … moșneagul — la masa mea. Corabia era o odaie mare, boltită și întunecoasă în care și ziua ardea lampă. Bătrânul era interesant. Părul capului era alb, ras cu totul la față, ochii suri, mari și pătrunzători, apoi mirosea de departe a tabac și mie mi-a plăcut totdeauna oamenii cari mirosă a tabac . . I-am dat bună sară și m-am pus în fața lui , pentru că eram în dreptul meu să șed la masa mea. El răsări oleacă , dar nu spuse nimic. Apoi începu a ciocăni în masă cu degetele lui lungi și subțirele și fluiera pintre dinți… Era o necuviință … dar acuma eu tăceam ; căci, oricât de necuviincios ar fi fost, aria era de-o frumuseță rară .. . era subțire ca bâzâitul de albină, dar ți se părea că-n gura [lui] s-a așezat un virtuos de violină lung de [o] palmă și, pe o vioară cât cojița unei alune, cânta subțire și frumos, de stai îndrăgit de el… Apoi tăcu și iar începu a ciocăni cu degetelei lui lungi, încât mâna lui îmi părea un paingăn mare, care joacă tremblante .
— Iartă-mă, d-le Doctor, zisei eu încheindu-mi surtucul dinainte, dar mie-mi pare că aria aceasta care ai fluierat-o am mai auzit-o undeva… și aș voi să vă ‘ntreb …
— Aria asta ai auzit-o în capul d-tale, zise el, pe când ștergeai ciubotele lui Beethoven.
— Mă iartă, d-le, dar nici n-am avut onoarea de-a cunoaște pe Beethoven.
— Ce știi d-ta, dacă l-ai cunoscut sau nu. Eu îți zic că l-ai cunoscut… Eu îți zic că i-ai șters ciubotele, și basta.
„Ce dracul ! îi nebun moșneagul iesta, gândeam eu.”
— Ce dracul ! Îi nebun moșneagul iesta, zise el clipind din ochi și imitându-mi glasul întocmai. Apoi urmă : Kellner ! Vin de maghiarat de cinci ani, astupat bine … Iute. Ei, nepoate, urmă el, așa-i că cea dendâi gândire care ți-a venit în minte la răspunsul meu a fost : „Ce dracu ! îi nebun moșneagul iesta”. Vezi tu, asta voiam s-o știu ! … Omu-i ca o vioară . . . dacă pui degetul într-un loc pe coardă, sună ‘ntr-un fel, într-alt loc într-alt fel, dar o vioară samănă cu alta. Astăzi mă simt dispus să fac filozofie și bine că te-am găsit, nepoate, pentru că mie-mi pari un om neofenziv și care se miră, și mirarea este mama înțelepciunei.
Eu căscam gura. Bătrânul se uită la mine și ‘ncepe să râdă .

— Spune-mi nepoate — dacă poți — un lucru imposibil și o idee imposibilă.
— Un lucru imposibil e ca eu să fi șters ciubotele lui Beethoven, care-a murit înainte de atâția ani, iar o idee imposibilă este ca ceva să fie și să nu fie tot în aceeași vreme.
Kellnerul adusese vinul cerut, moșneagul împlu un păhar mie, unul lui, pe care-l și deșeartă pân-în fund.
— Ascultă-mă , nepoate, tu ești un prost, zise el. Ai auzit tu vrodată despre Archaeus ?
— Ba nu.
— Nu ? Ei bine, Archaeus este singura realitate pe lume, toate celelalte sunt fleacuri — Archaeus este tot.
— Ptiu ! bată-te vina, unchiule , cu tot Archaeusul tău… Cum văd, [vrei] să mă iei peste picior. Cine ți-i Archaeus ?
— șșut ! Taci, nepoate … Toate celea la vremea lor. Am 5 să-ți spun eu îndată cine-i Archaeus, numai mai întâi bea-ți păharul de vin și ascultă următoarele cuvinte a moșului. Cugetări imposibile nu există, căci, îndată ce o cugetare există, nu mai e imposibilă, și dac’ ar fi imposibilă, n-ar exista. Ce este imposibil? Am să-ți pun îndată o mulțime | de probleme. Condițiile a orice posibilitate sunt în capul nostru. Aicea sunt legile ciudate cărora natura trebuie să li se supuie. Aicea-i timpul cu regulele lui matematice , aicea spațiul cu legile geometrice, aicea cauzalitatea cu necesitatea ei absolută, si dacă le ștergi acestea … și un somn adânc le șterge pentru câteva oare … ce simțemânt ni rămâne pentru acest interval al ștergerei ? Nimic. Și cu toate acestea sosesc momente în viață în cari aceste trei elemente ale minții noastre, aceste sertare în cari băgăm o lume dispar pentr-o clipă … e drept, ca o fulgerare numai, dispar sau în parte sau în tot și stai ca înaintea unei minuni și te ‘ntrebi … așa ca omul care crezuse că tot ce vede e chiar așa cum este … că oare ce ‘nsemnează asta. Când privești o fizionomie ciudată, îți vine de sine întrebarea : oare cum dracu-o fi gândind acest om? Ba lipsa unuia din cele cinci simțuri, chiar venind mai târziu , modifică radical lumea cugetării.
— Cum așa? Apoi tocmai Beethoven a compus muzică pe când pierduse auzul.
— Știam c-ai să-mi obiectezi aceasta. Da, Beethoven compune opera Fidelio după ce uitase de mult natura vocii omenești … el scrie muzică pentru voci cum crede el c-ar trebui să fie și te trezești față c-o operă care ți se pare că fuge dinaintea ochilor …c-ai privi-o cu binoclul întors … ș-ai vedea departe, departe, în fundul cugetării unui om, ceva straniu ce pari a nu pricepe bine, până bagi de seamă că sunt închipuirile unui surd despre vocea omenească, a cărei natura normală el o uitase sau avea numai o reminiscență slabă despre ea. Dar închipuindu-ți cumcă toți oamenii ar avea în urechea lor numai o reminiscență de memorie ca aceea a lui Beethoven … toată opera s-apropie vădit, ca și când ai privi-o cu stecla așezată normal la ochi … ba s-apropie așa încât toată scena ți s’ așează ‘n cap ș’ auzi opera urlârdu-ți în cranul deșert, cu boschete, cu temnițe , cu actori, cu actrițe, cu tot. Cum va fi arătând capul unui om care are – o operă ori o dramă ‘n el, cu oamenii ei interesanți , cu lumina de lampe, cu pânzele zugrăvite, cu totului tot în capul lui … Un teatru întreg în care sufletul lui, ghemuit într-un colț al salei, e singurul spectator.
— Bine. Dar de ce să nu credem că făptura normală a omului este cea anume făcută ca să vadă adevărul?
— De ce? Pentru că tocmai această făptură normală nu este una ș’ aceeași totdeuna vor fi mici deosebiri ; unde însă deosebirile sunt mari, avem altă lume. Dar să urmez. Nu știu dacă cineva s-a visat vrodată elastic … că poate crește, se poate îmfla, se poate contrage … Dacă pe-un asemenea om nu l-ar trezi nimene din somn, el ar trăi o viață întreagă c-o lume reală și pipăită , căci în somn se pipăie așa de bine ca-n trezire … va să zică nu lipsește nici acest control , cel mai sigur, al realității … Și acest om s-ar contrage ‘ntr-o cartofă care – ar striga oamenilor de pe uliță să ia sama să nu-l calce, ori s-ar subția într-o prăjină cu barbă englezască și cu pălărie naltă, ori s-ar îngroșa ca un birtaș bavarez … ar trece printr-o mie de figuri el însuși și, dac’ ar dormi toată viața lui, nici în minte nu i-ar mai 1 veni să se îndoiască că aceasta este natura lui, că altfel nu poate fi și că toate trebuie să fie cum sunt …

Dacă s-ar trezi puțin înainte de-a muri, ar crede, din contra, c-a adormit și că visează. O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Există multe buruieni cari, aducând o mică modificare a organului vederii, crează înaintea omului o altă lume. O băutură preparată dintr-un burete mărește proporțiile lucrurilor. Un pai pare 2 mare cât o bârnă și omul, în reminiscența figurei ce o avuse înainte de asta, sare peste un fir de pai din drum. Un lan de grâu devine o pădure de aur, oamenii devin urieși și poate că povestea veche, că ‘nainte urieșii locuiau pământul , atârna de construcția ochilor de pe atunci și nu de mărimea lor obiectivă sau, mai exact , de mărimea în care reflectă ochiul nostru de astăzi făpturile omenești. Care este criteriul realității ? Despre ochi nu mai vorbim … Cine nu știe cu câtă realitate, cu cât adevăr se prezintă în vis chipuri cunoscute, grădini, case, strade ; urechea aude muzică plăcută și mintea și – aduce aminte cumc-a mai auzit odată această muzică … Un amic se arată … el a ‘mbătrânit ||, vro câțiva peri albi are pe cap … mintea-l compară cu reminiscența ce-o aveam despre dânsul , și închipuirea cum el a fost și vederea concretă cum este ni smulge părerea de rău : „Cum s-a schimbat omul acesta !” … În starea de nebunie toate ideile sunt de o cumplită realitate … Omul e torturat , e pus pe cruce, e bătut, fără ca cineva să-l atingă. Cele mai cumplite dureri fizice sfâșie sufletul și-i brazdează fața … din contra, dureri reale în senzul nostru îl găsesc nesimțitor … Nu avem criteriu … Nu știm dacă știm ceva … O credem, fiindc-o cred și alții, pentru că e o normă predomnitoare , și asta nu fiindcă lumea ar fi cum ne-o închipuim, ci pentru că om cu om samănă mai mult ori mai puțin … Poate-se zice însă că cutare om ciudat nu are drept când spune ceva? Cu ce-l combați ? … Cu aceea că și alții zic ca tine că nu-i așa? Cu ce drept ? Valoarea privirei lui este aceeași cu valoarea privirei noastre … numai c-a lui e izolată, pe când a noastră găsește și altele turnate pe-același calup . Dar e un visător? Bine. Cine? Noi ori el ? Asta e ‘ntrebarea . … Poate că noi nu facem alta decât visăm într-un fel și el într-altul…

— Dar bine… vedem lumea.
— Și el o vede.
— Dar o pipăim.
— Și el o pipăie. Cu ce drept modul nostru să fie cel adevărat și al lui cel fals ? Pentru ce nu viceversa ? Suntem noi nebuni ori el e nebun … asta-i întrebarea. Și de gândim numai cât de altfel a fost privirea oamenilor în alți secoli, că ceea ce ni pare nouă ciudat lor li părea firesc, că în orice lucru nepriceput n-avem decât o formă sub care o altă frunte de om vedea un lucru foarte priceput, atunci ni vine să ‘ntrebăm care-i criteriul minții sănătoase ? O minte care azi aprobă ceea ce-a dizaprobat ieri, care dizaprobă ce-a aprobat ; o minte care vedem că se hrănește secol cu secol din paradoxii? …
Da ! Căci spune-i numai un[ui ] om ieșit din coaja naturei cumcă soarele stă și pământul se ‘nvârtește … el va găsi-o irațional , paradox , contra minții sănătoase … Spune-i că stelele sunt tot atâtea lumi … el va găsi-o paradox.

— Dar cu toate acestea e adevărul.
— Adevărul ? Cum vrei … Cum dispar, cum devin pe ‘ncetul nepipăite chiar teoriile mișcării când presupunem ceea ce ni se impune de sine … că spațiul e nemărginit ! … Unde-i mișcarea când spațiul e nemărginit ? … Pământul a făcut o bucată … Bine … Deasupră-i și dedesuptu-i a rămas tot atâta spațiu, căci e nemărginit … va să zică ce a parcurs el, când n-a parcurs nimica, căci pretutindenea stă în același loc, în același centron , în nemărginire, și dac’ ar sta pe loc și dacă s-ar mișca, tot atâta ar fi … Care-i criteriul mișcării lui? Iar simțirile noastre, iar acest senzoriu vizionar, încât mișcarea lui nu-i de cugetat fără ca să punem totodată ființa noastră. Pământul îmblă cum îmblăm 4 noi în vis. Departe ajungem, și totuși pe loc suntem … În urmă și ‘nainte nici nu s-a mărit, nici n-a scăzut distanța — căci e nemărginită.
— Dar timpul ?
— O, acest blestemat de timp, care e când lung, când 5 scurt, fiind cu toate acestea același, cel puțin remontoriul o spune… Când așteaptă cineva iarna la portița vrunui zaplaz pe drăguța lui … și ea nu vine… și așteaptă… și ea tot nu vine… ce-i timpul ? O eternitate. Și când citește cineva o carte frumoasă… mii de tablouri se desfășură pe dinaintea ochilor… ce-i timpul? Un minut. Cine n-a avut vro dată un roman întreg în minte pentru a cărui realitate normală i-ar trebui o viață întreagă ori o tinereță întreagă? … În vis el poate avea într-o singură noapte viața întreagă a unui om. Și de ce a unui om? De 6 ce nu a tuturor celor ce se ‘nvârtesc împrejurul lui ? Și în câtă vreme ? în șapte ori opt oare. Dar ce-i o tragedie ori o comedie altceva ? Și, într-adevăr, dacă un asemenea op interesează, nici bagi de samă cât timp a trecut. De luăm criteriul normalității , am șters tot esclusivismul unei posibilități convenționale și de calup ș-am pus în locu-i o alta tot atît de îndreptățită . Atunci nu mai zicem : numai asta este posibil și numai așa e posibil, || ci zicem : După cât ne ajunge capul, așa e… dar dracul știe dacă n-ar putea fi și de o mie de ori altfel…

— Ce ciudată idee despre viață !
— Închipuiește-ți un manuscript vechi, cu filele unse, într-un colț de sertar … o comedie, de exemplu. Directorul de teatru, în încurcatură , dă de el, citește … citește … pocnește din degete … „Da știi că asta-i bună !” … Și iată că te pomenești deodată pe scenă c-o icoană vie a vieții … publicul râde , actorii se strâmbă și toate acestea ca ‘nainte … de o sută de ani. Atuncea-ți vine-a zice că ori publicul și teatrul sunt depărtați cu două sute de ani, ori că piesa este nouă. Unde este timpul ? Când întorci binoclul, [lucrurile] ți se par într-o abnormă depărtare … Un om născut cu binoclul pe nas ar alerga viața lui toată după nasul lui propriu, ca să-l ajungă, și ar fi foarte firesc asta … Unde este spațiul ? De aceea când auzim trâmbița marilor adevăruri, cari se prezintă cu atâta conștiință de sine, să zâmbim și să zicem : Vorbe ! vorbe ! vorbe ! S’ ascultăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândirile noastre cu ale lor … În ele trăiește Archaeus … || Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele … Auzit-ai tu vrodată povestea regelui Tlà ?
— Niciodată .. . Dar aș dori să știu mai întâi cine-i Archaeus ?
— Hm ! Cum dracu să ți-o spun dacă n-ai priceput pân – acuma . Măi băiete ! Cu toate schimbările ce le dorește un om în persoana sa, totuși ar vrea să rămâie el însuși … persoana sa. Am cunoscut oameni ce doreau a fi mai frumoși (cîte femei !), mai cuminți (câți oameni de stat!), mai geniali (câți scriitori !), am cunoscut unii cari aveau dorințe de Cezar, în cari se grămădeau visurile de glorie a lumii întregi . . .dar ei vroiau să fie tot ei. Cine și ce este acel el sau eu care-n toate schimbările din lume ar dori să rămâie tot el ? Acesta este poate tot misterul, toată enigma vieții. Nimic n-ar dori să aibă din cîte are. Un alt corp, altă minte, altă fizionomie, alți ochi, să fie altul … numai să fie el. Ar voi să se poată preface în mii de chipuri, ca un cameleon … dar să rămâie tot el. Abstrăgând de la dorința acestei reamintiri , fiecare ‘și are dorința împlinită, .. . căci este indiferent, pentru cel ce nu voiește memoria identității , dacă-i el sau nu-i el rege. El este regele, dacă nu face numai această pretenție să fie tot el . . .Iată alt corp, altă minte, altă poziție , numai că nu ești tu. Ei, ai priceput ce-i Archaeus ?
— Ba nu. Mai puțin decât oricând.
— Nici nu-i ușor de priceput — pentru că-i etern. Și etern este tot ce este întotdeuna de față .. . în acest moment. Nu ce au fost, căci au fost stări de lucruri, nu ce va fi, căci vor fi iarăși stări de lucruri. Ce este. Numai dacă vremea ar sta locului am putea vedea lămurit ce-i etern . .. Numai într-un punct în care s-ar naște un moratoriu între moarte și viață, căci lumea nu-i decât o vecinică plătire 2 cătră viață, o vecinică încasare din partea morții. Și această împrejurare este mama timpului. Fără de aceasta, suma celor ce există într-adevăr s-ar putea privi peste tot, am ști ce este netimporal.
— Ce-mi folosesc mie espunerile acestea când eu tot nu știu ce-i Archaeus?
— Hm ! Ești greu la cap. Când gândește cineva că neînsemnata mărime a corpului omenesc nu stă de fel în raport cu puterea, cu imensitatea voinței (gândește la Napoleon), cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru niște patimi cumplite, când gândești cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul și acelaș princip de viață încolțește în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puține rămân , și aceste puține au în sfârșit aceeași soarte, atuncea vezi cumcă ființa în om e nemuritoare. E unul și acelaș punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp și spațiu, întreg și nedespărțit, mișcă cojile, le mână una ‘nspre alta, le părăsește, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie ce pare vecinică.
— Și este într-adevăr vecinică.
— In fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opintește din nou, răsare ca o nouă rază din aceeași apă, oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne ‘n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerșitor. Dar ce-i și ajuta coaja cariului care-a ‘ncremenit în lemnul vieții? Asaltul e tinerețea, rămânerea ‘n drum ? decepțiunea, recăderea animalului pățit — bătrânețea si moartea. Oamenii sunt probleme ce și le pune spiritul universului, viețile lor —încercări de deslegare. Chinul îndelungat , vecinica goană după ceva necunoscut nu samănă 7 cu aviditatea de a afla răspunsul unei întrebări curioase?
— Dar mie mi se pare că unde-i un problem e totodată și deslegarea lui.
— Da. Kant. Cei mai mulți oameni însă rămân întrebări, uneori comice , alteori neroade, alteori pline de ‘nțeles , alteori deșerte. Când văd nas omenesc, totdeuna-mi vine să ‘ntreb ce caută nasul iesta ‘n lume ?