https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin fereastra murdară, îngustă cât palma, de-abia pătrunde în odaie lumina sură, bolnavă, a zilei întunecoase de toamnă. Doi oțetari își frământă, mai încolo, smocurile de flori uscate, și arareori vântul rătăcește câte o picătură de ploaie în geamuri — picături mari, smulse din norii groși, îmbibați de apă, ca niște bureți. Pe ulița pustie sună, când și când, pe pietrele colturate ale trotuarului, călcâiele vreunui trecător grăbit.

În odaie de-abia se zărește. Bagdadia plecată într-o parte apasă deasupra ușei ce s-a scufundat, lăsându-și un colț mai sus. Soba goală, în harul căreia vântul se zbate ca o pasere prinsă, împrăștie parcă frig. În mijloc o masă și un scaun. În fund, lângă perete, un pat, în care Ion Rujniță, fostul paracliser la biserica Vulpe, zace de două luni. Bătrânul stă ghemuit supt cergă, cu capul înfundat în pernă. Are înfățișarea stinsă a bolnavilor, obrazul învelit de barba mare, netunsă; buzele subțiri, albicioase; ochii înfundați sticlesc ca două lumini de candelă.

Bolnavul ațipise; deodată clanța se mișcă, ușa se deschise încet, din tindă flutură o toană de vânt și o femeie înfășurată într-un șal intră și se apropie de pat.

— Domnule Ioane, am venit, zise dânsa.

Bătrânul deschise ochii, se uită puțin, parcă i s-ar fi împăinjenit vederea, apoi șopti:

— N-am!

— Atunci când o să ai?… Ți-am adus lapte o lună de zile și n-am luat de la dumneata nici cinci bani…

Bolnavul începu să tușească, pierzându-și răsufletul. Lăptăreasa tăcu; văzând că bătrânul se înăbușe, alergă afară; aducând tinicheaua cu lapte, turnă puțin în ulcica de pe masă și-i dădu să bea.

— Bea puțin!

Bolnavul luă, tremurând, ulcica, bău și se liniști. Apoi ridică ochii și zise din nou, ca și cum ar fi plâns:

— N-am… vezi bine că n-am!

Lăptăreasa îl mai privi câtva, își înnodă șalul mai bine la spate și plecă zicându-i:

— Să te găsesc sănătos!

Ion Rujniță rămase iarăși singur. Un fior de frig îi trecu prin trup. Alături, în cameră, se auzi un vuiet de tinichele. Poate vreo mâță. Nu, guzganii! Bătrânul făcu ochii mari și se uită primprejur cu spaimă. Adormi.

Ușa se deschise din nou, scârțâind, și o altă femeie, îmbrăcată în negru, intră. Mai întâi se opri, să se deprindă cu întunerecul. Apoi, când zări patul, calcă în vârful degetelor și veni de se așeză la capătul lui. Să fi avut șaizeci de ani; de supt barijul negru, șuvițile albe ieșeau până peste obrazul galben, încrețit. În mână ținea o basma cu care începu a-și șterge lacrămile ce-i izvorâră una câte una, când privi pe bătrân. Apoi căzu pe gânduri și rămase așa.

Într-un târziu bătrânul se deșteptă, deschise ochii și, văzând pe femeia din fața lui, crezu că-i tot lăptăreasa și-i spuse, din nou, cu glas stins:

— N-am!

Dar femeia se sculă, se duse lângă dânsul și-l luă de mână:

— Ioane, Ioane, eu sunt; eu, Ileana — soră-ta.

Bătrânul se învioră, întoarse bine capul, rămase așa o clipă, apoi o lumină trecătoare, de bucurie, îi însenină fața. Adaogă cu glasul sfârșit:

— Mă duc!

Femeia își smulse barijul și începu să-i vorbească, repede, ca apucată:

— Iaca, acum am picat aici. Am venit cu trenul. N-am știut. Pălădoaia mi-a spus că ai căzut la pat. Doamne ferește! Am adus și pe Măria. Are să vie, are să vie.

Și iar începu să plângă:

— Că aș fi venit și la îngroparea lui Gligore. Da unde am putut! Te știam pe mata aici. Știam c-o să faci tot ce-o fi de trebuință, ca pentru un frate ce ne era. Iacă a trecut două luni. Și te găsesc bolnav, Ionică dragă!

Vorbele surorii lui, bocetele parcă-l mai dezmorți pe bătrân. Răspunse:

— De trei luni zac de piept. De mâncare îmi aduce popa Gavrilă… O dată pe zi… supă… Eu n-am nici un bănuț…

Doctorul a venit numai o dată…

Soră-sa îl dezmierdă pe frunte:

— Te-am ajuta și noi… că Măria, dă! știi, trăiește cu un ofițer. Eu, ce-am putut. Tată n-are! Eu, ca mamă, am închis ochii… Îs femeie! Ș-apoi nu muream altfel de foame?

Și se plecă peste fața bătrânului:

— De la cine poți lua astăzi un ban? Nu-i așa? Gligore nu ne-a lăsat nimic. Și a trăit ca un câne, dumnezeu să-l ierte, și să mă ierte că vorbesc așa. Dar ce-a făcut? A postit, a dormit în frig, și de pe urma lui iaca ce-a rămas: bojdeuca asta care ți-a scurtat zilele — mai bine nu te mai mutai în ea. Rujniță îngână:

— Hruba asta m-a omorât!

Femeia rămase tăcută, apoi se apropie și mai tare de bolnav, începu iar:

— Doamne, Ioane, toată lumea vorbește că Gligore a strîns bani. Și eu l-am văzut odată cu trei galbeni. Când am intrat ședea colo, la fereastră, și se uita la ei. Când m-a văzut, a vrut să-i ascundă și i-a scăpat jos; unul s-a oprit ici, lângă ușorul ușii. Cine știe unde i-a găbjit el! Ai căutat?

Bătrânul vroi să se ridice într-un cot, dar nu putu:

— Unde să cauți? Aici în odaia asta, e ce vezi… Dincolo, hârburi, peteci… Prin păreți să cotrobăiesc? Ș-apoi cum am venit, am căzut, după o săptămână, la pat. Poate-s vorbe. Câțiva bani i-a dăruit fetei popii… când s-a măritat… Am stat lângă el până și-a dat sufletul: nu mi-a spus nimic… N-ar fi lăsat el să moară ca un câne — că n-a avut nici de-o datorie! Așa vorbește lumea!…

Pe bătrân îl cuprinse frigul; își strânse cămașa la piept:

—Tare-i frig; vine iarna.

— Să-ți fac puțin foc?

— N-am lemne.

Sora lui se îmbrobodi iar cu barijul, își scoase batista și desfăcu un nod.

— Am doi lei. Mă duc să cumpăr lemne. Apoi ieși.

Rujniță trase cerga mai jos. Tușea îl cuprinse din nou. Și deodată se simți sleit: parcă cineva i-ar fi tăiat dintr-o dată toate vinele de i se scursese sângele. Bucuria îl înviorase, dar în urmă îl doborî. Un frig strașnic îl cuprinse, parcă stătea întins pe un sloi de gheață.

Când se întoarse soră-sa, îl găsi vânăt. Se sperie:

— Hai să-ți fac repede focul, să alerg la un doctor!

În soba rece, fără pic de cenușă, focul prinse flacără încet, apoi izbucni cu putere, tremurând hornul. Odaia se lumină. Dar Ion Rujniță tremura grozav:

— Mi-e frig la picioare!

Soră-sa se apropie de pat:

Bolnavul se gândi puțin, apoi își aduse aminte:

— Mi se pare c-am văzut, dincolo, niște vechituri. Sora lui se uită primprejur și se îndreptă spre ușa cămăruței. O deschise. Dinăuntru se împrăștie, deodată, un miros de mucegai. Femeia rămase în prag ca zăpăcită, apoi aprinse lumânarea de pe masă și intră cu ea înăuntru.

După câteva clipe, se întoarse cu un maldăr de haine vechi, ferfenițite.

Bătrânul se strânse ghem și-o rugă de-abia suflând:

— Pune-le… peste picioare.

Femeia se uită la frate-său și se cutremură când îl văzu în starea aceea; puse hainele așa, grămadă, peste cergă, și plecă în fugă după doctor.

Bolnavul ațipi. Într-un târziu i se păru că cineva îi apasă pe piept un bolovan de gheață: răsuflarea i se curmă; gheața parcă se topea și apa rece îi străbătea prin toate părțile din trup. Cu cea din urmă putere încercă să zvârle bolovanul, se încordă, dădu din mâni, din picioare, și se ridică în sus. Se uită primprejur și nu văzu pe nimeni. Focul ardea liniștit; dar în casă parcă era și mai rece.

Atunci zări la picioare maldărul de haine; clănțănindu-i dinții, de-abia se întinse, prinse mâneca unui palton și-l trase mai peste el; din faldurile paltonului răsări poala unui surtuc; bătrânul vru să-l întindă deasupra, dar, rupt de oboseală, căzu din nou în perne.

Ațipi și se văzu deodată într-o prăpastie în care ningea. Dar de jur împrejur copacii erau în floare, iarba verde. Iarnă era numai deasupra lui. Fulgii îi acopereau trupul, peste care omătul se înălța ca un turn. Iarăși se încorda să se scoale, izbi în patul de lemn; turnul parcă se dărâmă cu un sunet de parale ce zurnuiau. Se ridică din nou; se ținu într-un cot. Era înghețat, își strânse toate puterile, întinse mâna, apucă surtucul, îl smuci să-l tragă până peste gât, să se încălzească. Surtucul se ținu mai întâi greu, apoi, ca și când ar fi scăpat dintr-un ac în care se prinsese, rămase ușor, ca o cârpă. În aceeași clipă, un val de aur se răspândi pe pat și, lunecând jos, pe podeală, galbenii se împrăștiară peste tot, rostogolindu-se, lovindu-se apoi unii de alții, sunând ca o muzică, îngânând un cântec care smulgea parcă răsunete, clinchete de supt pământ.

Bătrânul deschise ochii mari, spăimântători de mirați, întinse mâna după aurul ce fugea, apoi ceva parcă i se rupse în dreptul inimei, căzu pe spate și rămase mort.