https://blog.revistaderecenzii.com/

Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2023

Sub semnul melancoliei își va fi scris Alex Gregora volumul, sugestiv intitulat mi-e toamnă, mă văd înger (Editura PIM, 2023). Peisajul pe care-l vizualizează, mai mult cu sufletul, este presărat de zborul păsărilor înspre țările calde (acolo unde își vor construi noile cuiburi). Rememorând evenimentele propriei vieți, poetul descoperă și urma păsărilor preistorice, dintre care unele, precum Phoenix, au intrat în mitologie, datorită fascinației pe care au exercitat-o asupra imaginației fecunde a oamenilor. Într-un mediu natural, mereu în expansiune și relevant prin legătura cu trecutul îndepărtat, principalul obiectiv devine, totuși, regăsirea iubitei: „foșnetele unor urme / se transformau în copaci africani, / în păduri lepădate de odihnă, // nu întrebam de unde atâtea jivine pietrificate / a trebuit să am o lumină / din lumina / trupului tău zidit cu lumină” (Am început). Ultimele versuri insinuează eventualitatea unui sacrificiu anterior (a contribuit la sublimarea în lumină a femeii iubite, renunțând la unele plăceri personale), însă în date platonice, mai puțin tragice decât în balada populară, Meșterul Manole. Ipostaza pe care poetul și-o asumă este asemănătoare aceleia lui Dante din Infernul (când, însoțit de umbra lui Vergilius, bardul florentin nu contenește a o căuta pe Beatrice).

Poemul central este, evident, acela care dă o parte din titlul volumului, mi-e toamnă. Ambianța duală (realist – religioasă a versurilor) confirmă dezlegarea eului de tot ceea ce și-a propus să înfăptuiască (să devină lumină, pentru a se alătura iubitei de altădată, zidită ea însăși în lumină), întrucât nu-și poate înfrânge limitele corporale. Autorul se vede a fi numai jumătate din Iisus. Dacă ar fi supus crucificării, lui numai un braț i s-ar bate în piroane, iar pentru intrarea în rai, nu se admit jumătăți de măsură. Pentru a scăpa de ciuntirea morală (este conștient că a păcătuit, fără să fi vrut) în fața Sf. Petru, deținătorul cheilor raiului, se va mântui prin fapte bune și spovedanie. Față de Dante, care spera la dobândirea grației divine, prin smerenie, pentru a o reîntâlni pe Beatrice în lumea umbrelor, Alex Gregora, inspirat de opera lui Publius Ovidius Naso, se gândește (și) la un subterfugiu: se va deghiza în pasăre. Astfel, sufletul lui va avea acces la paradis, nemaifiind recunoscut și dojenit de către îngerii adunați în ceată (într-un spațiu, intermediar cerului și pământului). Între timp, decât să nutrească speranțe deșarte, precum aceea de a putea ajunge, vreodată, la statura morală a lui Iisus, poetul preferă a experimenta ceva ce îi este la îndemână, ascetismul, coborând în sine, în propria lume interioară, asemenea lui Homer, care, lipsit de văz, vehicula în minte un adevărat cosmos: „de lumină mă lepăd și devin orb, / mă răstignesc în întuneric / având un braț mai puțin / într-o adunare de îngeri / încep zborul de pace și mă schimb în pasăre / însă caut cerul până la capăt, / mândru și frate unui val de umbră (mi-e toamnă). În cele din urmă, precum Lucian Blaga mărturisea în Gorunul (o ars poetica expresionistă), integrarea în natură va fi sigură și trebuie privită ca un dat firesc, aproape ca un joc (variantă propusă de Tudor Arghezi, în De-a v-ați ascunselea). Spaima de moarte este evitată printr-o listă lungă de preocupări, pe care Alex Gregora o întocmește în spirit ludic, visând (cu ochii deschiși) că li se va dedica sub pământ: „deodată ajung ogor verde și apoi spic / de veghe unor maci roșii / și mușuroiului de cârtiță din același timp / mi-e toamnă și aud roua”.

Totuși, Alex Gregora are o teamă, aceea de a dispărea cu totul de pe suprafața pământului. De aceea, își continuă periplul fictiv. Indiferent de ceea ce va întâmpina în lumea de apoi, măcar aici, pe ogorul pe care, astăzi, îl străbate cu energie, va rămâne o urmă, o parte din ființa lui, fiind sigur de propria abilitate de a renaște, chiar dacă numai sub formă vegetală. Această posibilitate devine mângâierea lui intimă, pe care o cântă, liberat de angoase, în mijlocul grădinii. Atitudinea nu este departe de aceea pe care o regăsim în elegiile semnate de Rumi: „O urmă de-a mea se va strecura în existența plantelor / ca un alergător al jocurilor adorației / și-i va răsări Dumnezeu rod asemenea ei / și va crește / și se va înmulți / și-i va însămânța / adâncul și toate deslușirile pământului, // într-o brazdă de ogor / urma mea va deveni grâu sălbatic / într-o poiană de lângă râu” (O urmă).

            Maniera de scriere, deși tema este gravă, relația dintre viață și moarte, încorporează, deopotrivă, elemente biblice și ale universului mărunt. Cu acest volum (dedicat „nepotului nostru, Sebastian – Gabriel”), Alex Gregora își exprimă viziunea asupra vieții. Ritmul delicat al versurilor vine dintr-o anume stare, deprinsă în timp, de a privi în urmă fără mânie.