https://blog.revistaderecenzii.com/

Doctorului Hoenig

Să reînvii din nou ca pasărea Phoenix e desigur o problemă extraordinară. Dar, oricîte mizerii te-ar abate, oricîte dezastre ar fi să ți se întîmple, ești dator să păstrezi scînteia care mai arde în tine și s-o ațîți din nou, s-o faci flacără.

Dacă flacările mi-au luat tot ce-am avut pămîntesc, dacă a fost scris să mi se distrugă toate pioasele amintiri, dacă mi s-a fărîmat cuibul acela unde mă aciuiasem o clipă și unde am fost fericit, visînd și lucrînd, trebuie să fiu tot atît de fericit că viața a pus cu prisos puteri în mine ca să pot renaște.

Visurile, pe cari le-am visat și am încercat să le încheg, va trebui să renunț la ele, căci nu poți visa de două ori același lucru, precum nu te poți scălda de două ori în același fluviu, cum spune un vechi adagiu.

În cazul meu, acel scripta manent e o tristă ironie, și manuscrisele mele au dovedit-o îndeajuns.

Dacă am perdut atîtea însă, sufletul meu a avut și bucurii, căci numai în asemenea împrejurări se cunosc prietenii și simpatiile. Ele au urcat unanim înspre mine, și acum, că reîncep să cred în viață și să scriu, îmi simt o datorie sfîntă să mulțumesc celor de departe ori de aproape, cari au scris un cuvînt bun despre mine și s-au înduioșat de soarta mea, privind jocul capricios al flăcărilor, care nu ține seamă de nimic.

Viața e fatal făcută dintr-o înșirare de fapte care se succed : amintirile sunt o temelie pe care poți zidi însemnările pe cari le-ai cules de-a lungul drumurilor și al întîmplărilor, sunt frînturi prețioase, cu care poți întregi tot. O simplă urmă de grafit pe zid îți amintește o epocă, o coloană trunchiată sau un capitel fărîmat îți spune de splendoarea unui templu, toate, în sfîrșit, contribuiesc ca să alcătuiască comoara aceea ce e absolut necesară unui suflet de artist. Viziunea, oricît de puternică ar fi, doarme dacă nu e deșteptată prin întîmplare de un lucru de nimic, care a concretizat-o ; și, cînd nu le mai ai toate acestea, e greu să te regăsești.

Ca într-o subterană obscură trebuie să te cobori în sufletul tău și să proiectezi lumini, ca să mai poți afla ceva. Ca atunci cînd pui urechea la pămînt, ca să auzi de departe cum vine surd un zgomot, așa trebuie să te pleci asupra inimei tale și să asculți, încetinel, cum bate în ea trecutul.

Și eu acuma așa sunt, dibuiesc prin întunerec și mă recaut, visez la cărțile mele dragi adunate de pretutindeni pe unde am fost, la poemele iubite unde se deschidea volumul singur, la însemnările făcute, la florile presate ce dormeau în ele adunate întîmplător, ici dintr-o luncă, dincolo dintr-o dumbravă, gîndesc la Sfinxul lui Stuck, spre care îmi ridicam de atîtea ori ochii, la floarea albastră din farfuria de porcelan ce o purtasem cu mine pretutindeni de zece ani, ca simbolul lui Novalis, la vazele mele dragi pe cari o mînă iubită avea grijă să mi le împodobească în fiecare săptămînă, la scrisorile scumpe, la foile acestea, pe cari le scutura copacul dragostei, și la cîte nu visez în nopțile mele de nesomn…

Inima bate însă ; mintea cîte le-a adunat nu le poate uita ; sunete, culori și forme, auzul și văzul urmează să le păstreze, și scînteia aceea ce a dormit o clipă sub cenușă, scînteia aceea mică, care se cheamă energie, o dată cu primăvara și cu vîntul care bate, simt că va renaște și va alcătui din ele din nou viața.

Zidurile înnegrite de fum, decorurile acestea triste împresurate de schele, toată clădirea aceea de piatră și de fier, în care am trăit laolaltă, alături, atîtea vieți, pentru mine poate să dispară. În norii de praf pe care-i ridică târnăcopul lucrătorului, piatră cu piatră poate să se dărîme.

Vîntul de ici-colo poate să plimbe cenușa răscolită, căci altă clădire se va ridica la loc. Și precum mîni harnice vor veni mîine grăbite ca ridicînd piatră peste piatră și înălțînd schelele să ridice un alt palat, așa voi încerca să fac și eu, căci schela mea e clădită pînă la un loc, și de aci, pentru a urca mai sus, nu trebuie decît energie.

Cînd n-ai ambițiile lui Solness, nici orgoliul celor ce sfidau cerul ca să înalțe turnul lui Babei, poți spera și nu ești încă perdut.

Și eu sper, căci afară e iarăși primăvară, crenguțele zvelte de liliac au început să înverzească, cornii, pretutindeni după zaplazuri, par împodobiți cu mimoză și cine trăiește încă nu poate rămîne străin și cu brațele încrucișate, cînd o viață nouă izbucnește și reîncepe triumfătoare pretutindeni…

Sanatoriul Elisabeta, 24 martie 1911

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Triumful_vie%C8%9Bii