https://blog.revistaderecenzii.com/

­ Ce privești în jos smerită,
Că te mânii te prefaci,
Când îți zic că el îți place
Și că tu demult îi placi.

Voi jucați în comedie
Rolul vostru de-nțelept,
Dar de ce unul la altul
Vă uitați atât de drept?

De ce, când pe neașteptate
El sosește uneori,
Rumenirea face locul
Unei gingașe palori;

Și privești cu ochi nesiguri,
Sânul crește făr să vrei?
Dar vă stingeți dupăolaltă…
Comedie, dragii mei…

Parcă-l văd cum vine ice,
Șade-n veci pe-același jeț
Și la tine își îndreaptă
Ochii negri și șireți.

Și când credeți cum că nime
Dimprejur nu vă ia sama,
Numa-atunci vă dați în petic
Și vă arătați arama.

Eu vă văd de pe sub gene:
Ochi-n ochi priviți fierbinte
Și de dragi unul altuia
Conversați fără cuvinte.

Cine nu v-ar ști, copilă,
Da, v-ar crede neam de sfinți.
Și să stați numai l-atâta…
Bine? Sunteți voi cuminți?…

­ Taci, mătușă, tu mă superi,
De-i vorbi mai mult eu fug.
Ce se pare că-i iubire
Nu-i decât prieteșug.

­ De prieteni, se-nțelege,
Vă-nșelați cu mult sistem.
Și de dânsul nu pe-atâta,
Dar de tine mai mă tem.

Pân-acum pornirea voastră
Ați știut să o mascați
Și în sufletele voastre
Cu durere vă iubeați.

Promițând unul altuia
Cum că nu veți mai iubi.
Voi gândeați c-o să rămâie
Astfel până veți muri.

Și-n această mângâiere,
De pe-o zi pe alta, voi
Trăgăniți o fericire
Dureroasă, amândoi.

Fiind siguri unul de-altul,
Să promiteți fu ușor
Cum că nu o să mai faceți
Alianțe de amor.

Dară azi pui capăt tragic
Astei stranie povești…
­ Doamne, Doamne, mătușico,
Nu ți-i greu să mai vorbești?

­ Nu mi-i greu, căci ești în stare
Să sfărâmi ca un… copil
Jucăria-ncântătoare
A frumosului idil.

Când vă văd mergând alături,
Vă zâmbiți și vă privesc
Și când credeți câte spuneți,
Eu fac haz și-ntineresc.

Voi, gurmanzi ai drăgostirii,
Cu rețeta cea mai bună
Învăliți amoru-n vorbe,
Clevetindu-l împreună.

Și feriți de ochii lumii,
Între rariștea de brazi,
Voi mergeți când vine sara,
Tu ești rumănă-n obraz.

Și atâta bucurie
Văd în ochii tăi cei mari…
Nu lipsește decât nunta
C-un taraf de lăutari.

În zădar oare Teodor
Scrie-a codrului poveste?
Și atât de rău îi pare
Că băiet el nu mai este?

Că nu vreți a da pe față
Dulcea taină înțeleg,
Căci cu-atâta e mai dulce ­
Dar un capăt nu aleg.

Și ce bine ați petrece
Azi, când viața vă zâmbește,
Cum în vremea mea Konaki
O spunea pe bătrânește:

„Prin pustii și munți sălbateci,
Prin prăpastii, râpi, ponoară,
Unde-n albia de stâncă
Sună blândele izvoară;

Acolo unde natura
Cu puterea ei măreață
Răspândit-au pretutindeni
Bucurie și viață;

Unde brazii cei de fală
Se înalță cu trufie,
Unde zmeura și mura
Au a lor împărăție;

Unde toate împreună
Strigă: «Vino, te oprește!»
Acolo amorul cheamă,
Acolo vin- de iubește.

Acolo ochiul zavistnic
Nu mai are vo putere:
Nu-i jignire în iubire,
Ci noroc și mângâiere.”

Ție-ți trebuie vecinul;
Teodor e pentru tine:
Liniștit, cam mizantropic
Ș-apoi îl iubești, știu bine.

Ție-ți place poezia,
El lucrează versuri bune.
Toate versurile sale
Tu pe muzică le-i pune.

De-i cânta veți face duo,
Glasul vostru se combină;
De te-ai pune la piano
Te-a-nsoți din violină.

Ție-ți place moșioara,
Pe a ta vrei s-o lucrezi,
Iar el știe plugăria ­
Gospodar e, precum vezi.

Moșioara lui altdată
Era tot părăduită,
Vezi acuma ce-i aduce,
Cât de bine-i rânduită.

Așadar, nu sta la gânduri,
Prea ușor alegi din două,
Eu îți zic să-ți iei vecinul,
Ie-l cu mânile-amândouă.

­ Toată ziua se închide
Prin autori mâncați de molii
Și îl vezi întotdeuna
Cumu-i plin de colbul școlii.

­ Dar nu vine-n toată sara?
­ Vine. Poate i-i urât.
Ș-apoi nu știi cum că fusta
Femeiască-o au… urât?…

­ Pentru?
­ Știu eu care-i cauza?

­ Pentru că în lumea toată
Numai una-i este dragă.
Vezi așa, așa e, fată.

­ Ș-acea una?
­ Acea una

Stă naintea mea și coase
Și de-i spun că este astfel
Se preface mânioasă.

­ Frumuseți să spariu lumea,
Precum însăși vezi, nu am,
Deci în cumpănă pun toate
Și le măsor dram cu dram.

Ș-am văzut că-i mult mai bine
C-un moșneag să mă cunun
Decât iar să-mi risc eu sama
C-un bărbat ori c-un nebun.

Eu susțin că orice casă
Din convenție se face:
E mai multă fericirea
Căci într-însa este pace.

­ Pace? Da cunoști moșnegii?
Scârțâiesc neîncetat.
Ba-i bolnav, ba n-are vreme
Să te ducă la primblat.

De faci muzică el cască,
Dacă râzi el e ursuz,
Să vorbești de vrei ai voie,
Da nici glasul nu-i auzi.

Când s-apropie, drăguță
Fată! ­ funia de par,
Atunci chin! Moșneagu-ntr-una
Scârțiește ca un car.

Nu doresc, nepoată dragă,
Să ajungi la așa hal…
Știi ce pace e aceea?
E tăcerea din spital.

Alta-i pacea sufletească
Care e rodul iubirii ­
Și acolo e tăcere,
Dar tăcerea fericirii.

Tu lucrezi iar el acasă
Poate sta, poate lucra,
Dar din când în când aruncă
Ochii lui asupra ta.

Și se uită lung la tine.
Doamne! limpede mai știe
Cum că fără tine lumea
I-ar fi chiar ca o pustie.

Vii la spate, vezi ce scrie,
Peste șiruri tu alergi,
Îi iei pana chiar din mână,
Singură vo vorbă ștergi.

Și să crezi că ștears-o lasă
Dacă tu vei zice: nu.
Te aprobă căci în minte-i
Și în inima-i ești tu.

II[modifică]

Îi zic: mă lese-n pace,
Nu voi să mă cuprindă;
Iar el râzând răspunde:
­ O, uită-te-n oglindă

Și spune-mi dacă omul
Găsind în a lui viață
Odor așa de dulce
Nu l-a cuprinde-n brațe?

Îi zic: mă lese-n pace,
Ce are cu-a mea gură,
Cu ochii mei ce are,
De-a merge nu se-ndură?

Iar el râzând răspunde
Că nu cunoaște mila;
De nu-i voi da de voie
Mi-o ia el cu de-a sila.

Îi zic: mă lese-n pace,
Căci inima mă doare,
Fiorul mă sfârșește
Și cad de pe picioare.

Iar el răspunde… ­ vorba-i
De lacrimi pare plină ­:
­ De vrei un leac, iubită,
La inima-mi tu vină.

III[modifică]

ANA

Povestește chiar din capăt să te văd dacă o știi…

MUȚI

E! Achil și Agamemnon își spunea grobienii.
Și atunci bătrânul Nestor prinde-a spune la povești,
Pe-amândoi îi probozește cu cuvinte bătrânești.
Împrejur sta toți elinii, steteau preoții și regii
Iară Nestor ține una… știi mata cumu-s moșnegii.
Iar Achil pe Agamemnon suduindu-l zice: „Câne!
Mi-i lua tu pe Brizeis, dar uitată nu-ți rămâne.
Las- tu, lasă, măi jupâne, știu eu bine ce-am să-ți fac,
Să-mi cazi tu odată-n labe, ș-apoi las-, că-ți viu de hac.”

ANA

Bun, frumos! Dă-i înainte! suduie ca un muscal.

MUȚI

Singură ai spus, mamaie, că Homer îi natural,
Și ne-ai zis să spunem toate, ia așa cum se grăiește,
Ș-apoi tot eu îs de vină?

ANA

Natural, nu mojicește.

Spune tu, Bibi…

BIBI

Mamaie, eu știu tocmai cum e-n carte.

ANA

Și așa se și cuvine, spune, Bibi, mai departe.

BIBI

Cum Achil și Agamemnon înde ei se tot sfădéu,
Vine Nestor ș-amânduror le ținu apoi de rău:
Pe-Agamemnon îl împacă, pe Achil îl îmblânzește,
Ca acesta pe Brizeis să o dea se învoiește,
Dar îi spune dinainte să nu cerce de cumva
Preste Brizeis, din avere-i să s-atingă de ceva…
Iar Ulis luă pe Chriseis, și-n corabie suind,
Merge la preotul Chrise, fata-n mânile lui dând,
I-a adus tauri de jertfă, și convoi iar la ahei
Cu preotul lui Apolo să-i împace iar pe ei.

ANA

Vezi, măi badeo, cum se spune? Limpede, frumos, cu șir.

MUȚI

Ce mai treabă; a-nvățat-o pe de rost din păr în fir.

ANA

Tu nu știi să-nveți tot astfel… Te oprește cineva!
Dară nu vrea cuconașul, asta-i… Spune, fata mea.

BIBI

Crainicii lui Agamemnon, ei asemeni se luară
Pe Brizeis s-o aducă… dar Achil stătea afară,
Lângă cort, și să i-o ceară frică li-i și nu le vine.
Ci Achil nu-i mai încearcă și cu ea de mână vine.
Și le-o dă în seamă…

MUȚI

Prostul! Numai gura îi de el.
De-o iubește pe Brizeis, de ce-o dă ca un mișel?
I-aș fi dat eu lui mireasă… ­ să fi fost eu acolo ­
Îi umpleam de bodaproste, de nu știau încotro,
Îi făceam pe toți tocană, rupeam gâtu ca la vrăbii
Și-mi duceam apoi acasă mirmidonii pe corăbii.

ANA

Foarte rău și fără cale, dragul meu… Și nu-ți ascunz
Chiar nesuferit ești astăzi, îndărătnic și ­ răspunzi.
Povestești prost… Din franceză mai că n-ai știut nici bechi,
Doamne, cum nu ai un dascăl, să te tragă de urechi.
Mergi, Bibi, la Marioara ca să-ți dea ție plăcinte,
Iară leneșului celui chiar nimic, să ție minte.

MUȚI

Dar de ce-a dat pe Brizeis, spune, mamă, îi cu drept?
Să fi fost a mea, mămuță, eu cu toții dedeam piept.
Ai spus singură că dânsul pe Brizeis o iubea…
Câtu-i lumea și pământul n-o luau din mâna mea.

ANA

Eu ți-am spus-o, și-o spun încă și ți-oi spune vreme multă
Cum că omul cel de treabă urmă mintea ș-o ascultă,
Judecă întotdeuna, nu se îndărătnicește…

MUȚI

Minte, minte! să i-o deie dacă-atâta o iubește…

BIBI

„Judecata totdeuna decât dragostea-i mai sus:”
Ast-ai zis-o mai deunăzi… vezi, țin minte ce mi-ai spus.

ANA

(o sărută)

Draga mamei… Ești de treabă… și înveți așa frumos!
Nu ca cela, ca jupânul îndărătnic și lenos.

MUȚI

Spune, mamă, câte-i spune și eu totuși ți-oi răspunde:
Mintea, nu zic ba, frumoasă-i numai că eu nu știu unde-i.
Dară vezi tu, mămucuță, eu vin iar la vorba mea:
De eram Achil, pe Brizeis nimeni nu mi-o mai lua.

ANA

(amenințând)

Mimi!

MUȚI

Mânie-te, mamă, zi ce-i vrea… zi la femeie

Nu numai plăcinte, dară, nici mâncare să nu-mi deie
Și să mor de foame, totuși, de-ar veni vro unu-aice
Să te ia cu sila… iară mintea ceea de mi-ar zice
Dă-o, dă-o pe mamaia… nu te dau să știu că mor.

ANA

(îl bate pe obraz)

Îndărătnicule!

MUȚI

Vezi tu, pentru tine, un odor,

Dau război cu toată lumea ca Bogdan-vodă cel chior.

ANA

Aide, mergi, iubire chioară, mergi la Maria, dă-mi pace.
Astăzi încă treacă-meargă! Dar alt’dată nu mai face.

MUȚI

Nu mă duc…

ANA

Nu vrei plăcinte?

MUȚI

Nu acum, să-ți spun ceva…

Da’ așa-i că nu te superi?… Zi că nu te-i supăra.

ANA

Spune, de!…

MUȚI

Cum aș începe… Doamne? Doamne-ah, mămucuță,
Tare ești tu frumușică, nu știu cum, și ești drăguță
Decât cum nu se mai poate, cum nu e altă mămiță…

ANA

Ce vrei, Mimi, spune-odată…

MUȚI

Să spun? Da? Dă-mi o guriță.

ANA

Atât?

MUȚI

Da. Și încă una, și-ncă una, nu știu cum

Da-mi ești dragă fără samă…

ANA

Haide, Mimi. Pleac-acum,

Dă-ne pace…

MUȚI

Tu nu crede că-s așa de rău copil,

Știu poveste mai frumoasă decât cea a lui Achil,

Eu știu una de la moșu: a pădurilor poveste

Și frumoasă, și frumoasă, cum n-au fost și nu mai este.

ANA

Așadar, moșu Teodor; spune-o, spune, dragul meu.

MUȚI

Ceva nou, n-ai auzit-o pân-acuma, numai eu.

ANA

Aide, Mimi, mergi acuma… să veniți când v-oi chema.

MĂTUȘA

Mie nu-mi dai o guriță?

MUȚI

Nu-mi ești dragă ca mama…

IV

­ Ce copil vioi e Mimi, ce drăguțu-i…

­Mătușică,

E-ndărătnic, fără minte, tocmai d-asta îmi e frică.
­ De n-ar fi ca al tău tată, care ­ Dumnezeu să-l ierte ­
Mi-a făcut viața amară cu-ndărătnicele-i certe…
­ Ce cuminte este Bibi…

­ Da, cuminte! ca și tine.

Ca și tată-său maiorul… Ține minte foarte bine
Tot ce-i spuneți…

­ C-ar aduce așa mult cu dânsul? Nu,

Nu găsesc asemănare așa mare.

­ Da, da! Vezi tu,

Nu îi seamănă-n afară. Înlăuntru. Numai minte-i.
Nu vezi tu cum momițica repetează la cuvinte
Ce le-aude de la dânsul, de la tine: „Mai prejos
E iubirea decât mintea…” Izbutit-ai ca pe dos
Să o crești, nepoată dragă…

­ Iară vii la vorba veche.

­ Și de ce nu? Să știu, dragă, că-i surzi de o ureche,
Totuși cred de datorie, ca să-ți spun a mea părere,
Căci te văd de mult schimbată…

Mai cu samă ­ o plăcere ­

De-o bucat- de vreme-ncoace… de când fuși la București…
Cât erai tu de cuminte, azi pe zece părți tu ești.
Cine știi cu cine-acolo tu te vei fi întâlnit,
Ce desemnuri înțelepte cu-nvățații ai croit,
Mai ales cu al tău frate, prea iubitul meu nepot,
Dar destul că de atunce a pricepe nu te pot.
Și destul că pot prepune, că nepotul meu stricat
În aceste conferențe rolu-ntâi l-a fi jucat…
­ Drept c-așa-i, dar numa-n jocul rezonabil ce-am avut;
Rolu-ntâi îl joacă altul.

­ Altul? Poate c-am știut.

Jocul vostru rezonabil să nu iasă, de, cumva
Joc copilăresc și ție și la altul careva.
­ Bine-mi pare cum că vorba chiar la asta ai adus.
Căci și eu păstrez o taină cam demult și ți-am mai spus
C-atingând pe mai mulți oameni n-am putut-o da pe față.
Dar cum tu ai apucat-o mă scutește de prefață.
­ Un secret? Însă secretul eu demult l-am priceput.
­ Cum? ai observat?

­ Da, doară nu mă crezi că sunt de lut.

Deci te rog, fii așa bună, nu lăsa să mai aștept
Și să văd de au pătruns-o taina ochiu-mi înțelept.
Așadar, fără prefață, spune-mi iute…

­ Mă mărit.

­ Te măriți, mă rog, cu cine, draga mea?

­ Ai auzit,

Cred, de d. Stelineanu?

­ Căpitan d-infanterie…

­ Așa; unchiu-său…

­ Ministrul ! Bine, fată, ce ți-i ție…

Doamne, iartă-mă! Dar bine, serios vorbești tu, fată?
Nu zic… înțeleg prea bine cum îi treaba asta toată.
Ai avut proces la curte, petițiuni ai scris ades

Într-un stil plin de sentențe, prea cuminte și ales
Și bătrâna escelență s-a-ndrăgit de-al tău condei,
Iară frate-tău, ce-n mintea ta a pus atât temei,
I-au și spus desigur cum că tu ești văduvă și bine
Ți-ar părea ca escelența să te ieie chiar pe tine.
­ Până astăzi nu ți-am spus-o, căci i-am fost făgăduit
Și frăține-meu și altui să țin lucrul tăinuit.
­ Și când vine escelența?

­ Astăzi vine, înspre sară.

­ Potrivite sunt acestea? Bine faci tu? Bine dară.
­ Să-ți spun, dragă mătușică. Când întâi m-am măritat,
Am făcut-o din iubire. Bine oare mi-a îmblat?
Și maiorul se-nsurase din iubire-ntâia dată.
Cum i-a mers lui poate bine… așa-i lumea asta toată
Și fiindcă am nevoie de un sprijin, de-un azil
Și fiindcă n-am pe nimeni decât numai pe copil,
Mă mărit, să pot cu tine a trăi în București
Și să-mi cresc copilul bine.

­ Altfel nu-ți închipuiești

Cum că poate fi. Ascultă, dar maiorul ce va zice?
­ El? Dar bine, ce-i cu dânsul? El rămâne tot aice.
Iară vii la vorba veche?

­ Viu și voi veni, vezi bine.

Tu-l iubești, el te iubește, ce-o să facă fără tine?
­ Doamne, Doamne, mătușică, hai să zicem că-l iubesc.
Nu ți-am spus că din iubire nu mă mai căsătoresc?
Judecata, mătușică, judecata este tot.

Hotărât-o-am odată, d-a mă-ntoarce nu mai pot.
Câte-am tras în astă lume nu voiesc să le mai trag,
La iubire nu mai caut, fie-mi orișicât de drag.
Dară nu-l iubesc… În urmă și maioru-i juruit
Cum că de a doua oară nu se-nsoară din iubit.
­ Lasă-mă cu juruință, judecată, hotărâre,
Căci acestea nu-s nimică contra gingașei iubire.
Voi, în crudă tinereță, amândoi nenorociți,
Voi cu inimi simțitoare, ce atât vă potriviți,
Amândoi amici cu codrii nebunii v-ați pus în cap

Încât ochii-a vă deschide eu, mătușa, nu am cap.
Dară fost-au din iubire cea dentâi căsătorie?
Înclinare, simpatie ­ mai știu ce-a vrut să fie? ­
Dar destul c-acea simțire voi amor o botezarăți
Și să vă feriți de dânsul de a pururi vă jurarăți.
Eu am visat, nepoțică, multe și mai multe poate
Decât tine, decât dânsul, dară vezi cu-aceste toate
Eu îți spun că acel tânăr, ce-n junie mi-a jurat
Un amor fără de capăt, jurământul n-au călcat
Și atuncea când bătrânul pe vecie-au adormit,
Eu numai știam în mine cât de mult m-au fost iubit.
­ O escepție, mătușă…

­ O escepție? Dar voi

Poate nu sunteți tot astfel, tot escepții amândoi?
Rațiune întrupată, tu… Ascultă, fată hăi,
Ce sunteți copii… Sau altfel; fiți copii însă nu răi,
Nu copilăroși, nu astfel, urmați inimelor voastre:
Numai inima-i izvorul fericirii vieții noastre.
­ Lasă inima, mătușă… Cum gândești să mă abați
De l-a mea făgăduință?

­ Bine, fată, nu vă dați,

Dar ți-oi spune încă una… Escelența e bătrână
Și e plină de podagră, îmblă tot cu cârja-n mână.