https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată

Ca niciodată;

Dacă n-ar fi

Nu s-ar povesti

pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau să se facă domni și boieri aci pe pământ…, a fost un pui de leu, mândru și frumos, carele, fiind el din viță de domni, fiarele și lighioanele îl aleseră pe dânsul ca să fie peste ele mai mare, și de aceea îi și ziseră Leonilă împărat.

Aflând însă Leonilă împărat că dobitoacele nu trăiesc în bună pace și că cele mai tari jefuiesc pe cele mai slabe, fără măcar să ceară voie de la dânsul, el hotărî într-o zi să adune la sfat pe toți supușii săi, ca să le dea de știre cum că voiește cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă într-altfel pe viitor. De aceea, îndată trămise preste tot locul porunci strașnice ca toți de acum înainte să aibă a trăi în cea mai bună înțelegere și ca să nu mai fie voie a se face cuiva vreo nedreptate, fără de știrea și de învoirea împărăției. Totdeodată, porunci să se cheme la curtea domnească tot neamul dobitocesc. Atunci veniră din toate părțile păsări, lighioane și fiare, animale de tot felul, care mai mari, care mai mici și toate se închinară împăratului și îi mulțumiră din băierile inimei pentru porunca înțeleaptă ce dedese. Dar pe când toate căpeteniile dobitocești se adunase la curtea împărătească ca să ție sfat, deodată se lăți vestea cum că unul numai dintre fruntași lipsea și că acela cu nici un preț nu dorește să vină. Acesta era chiar jupân Rănică Vulpoiul, lighioană vicleană și pricepută. Lesne înțeleseră toți pentru ce nu cuteza să-și arate fața dinaintea împăratului; căci pretutindeni erau cunoscute multele mișelii ce el făcuse, călcând și puind pe tot minutul la uitare poruncile date de stăpânire. Și adevărul era că toate dobitoacele veniseră cu câte o plângere împotriva lui, afară numai de buna lui rudă, vătaful Bursucel.

Mai întâi ieși cu jalbă vornicul Lupu Falcă-Lată, cerând să i se facă dreptate pentru toate necuviințele cu care jupân Rănică Vulpoiul îndrăznise a se purta către soția și către copiii d-sale. Apoi se arătă cu plângere tot împotriva lui, aprodul Potaie Dulău și medelnicerul Urechilă Iepuraș; dar cel care din toți zbiera mai tare și mai fără de șir era chiar Măgărilă vechilul, pe care îl alesese de avocat dobitoacele cele mai puține la minte. Îndată însă ce toți aceștia își sfârșiră pârile și jeluirile lor, vătaful Bursucel, ca o rudă bună, începu să apere cu vorba pe verișorul său Vulpoiul și p-aci p-aci era să-l scape de orice osândă, când deodată se repezi în mijlocul adunării, cu penile și cu creasta zbârlite, vestitul logofăt Cucurigu Cocoș, carele, în gura mare, declară tuturor că jupânul Rănică i-a fost ucis pe pruncii și pe pruncele d-sale:

– Împărate! – strigă bietul Cucurigu – fă dreptate celui mai nefericit dintre Cocoși. Cocoana Cloșcă, soția mea, scosese o spuză, o mândrețe de puișori și cu toții împreună trăiam noi norociți, sub paza câtorva dulăi din cei mai voinici. Dar într-o zi, mișelul acela de Rănică veni în bătătură la noi, îmbrăcat cu o rasă călugărească și prefăcându-se că învață pe dinafară porunca măriei-tale, ca s-o aibă în veci aminte. Noi, biet, amăgindu-ne de haina lui cea mincinoasă, nu ne-am temut de dânsul, ci am urmat a colinda răsipiți d-a lungul gardului, ba chiar și de a rătăci prin bălării, departe de paznicii noștri. Atunci, vai! Vicleanul, îndată ce ne simți fără de apărare, dete năvală printre sărmanii puișorii mei și pe câți dintr-înșii apucă, pe toți îi sugrumă. Iată, privește: puica mea cea mai iubită zace aci moartă dinaintea măriei-tale, și eu, mărite împărate, cu lacrimile în ochi cer să mi se facă dreptate!

Leonilă împărat se supără foarte și se întristă adânc de acestea: deci nu voi să mai dea crezământ spuselor și apărărilor vătafului Bursucel. Îndată porni pe banul Martin Ursul, unul din cei mai de frunte boieri ai curții, pentru ca, cu voie, fără voie, să-i aducă pe vinovatul Rănică. Acesta însă, ocolind primejdia, făcu bună primire banului Ursul și-i făgădui că va merge cu dânsul; dar mai nainte de plecare, îl pofti ca să-i arate un loc unde el zicea că se pot găsi mulți faguri de miere, de cei ce plac așa de mult urșilor. Când ajunseră însă la un loc cunoscut de Rănică, el dete brânci Ursului, și acesta căzu, biet, cu piciorul prins într-o cursă; iar Vulpoiul fugi p-aci ți-e drumul, râzând cu hohote și strigând mereu:– Joacă bine, moș Martine!Să-ți dau miere de albine.

Abia scăpă sărmanul Urs din cursă, lăsând în mâinile sătenilor vecini, care umblau să-l ucidă de bătăi, jumătate blana de pe dânsul și mai ales coada întreagă. Vezi de aceea nici nu mai are ursul coadă! Așa jumulit, beteag și rușinat, el se întoarse înapoi la curtea lui Leonilă.

Împăratul, mânios tare, trămise atunci pe postelnicul Motan Cotoiul, carele era vestit prin iscusința lui, cu poruncă să aducă cu orice preț pe Rănică; dar nici p-acesta nu-l lăsă Vulpoiul nepăcălit. El îl tot mână cu vorba, îl lăudă că e vânătorul cel mai minunat și, puindu-i mândria în joc, îl îndemnă în sfârșit să se cerce a vâna șoareci și chițcani într-un hambar întunecos, unde știa bine că sunt întinse lațuri pentru ca să se prinză într-însele dihorii și alte lighioane stricăcioase. Bietul Motan, picând și el în capcană, miorlăia de durere și de frică dinlăuntru; iar Rănică, bătând cu laba în păreții hambarului, îi striga de afară râzând:– Tprruț, pisică! Tprruț, motan!Prins-ai șoarec ori chițcan?

Postelnicul Cotoi mâncă și el o bătaie bună ca văru-său banul Ursul și se întoarse la curte, plouat ca vai de dânsul și cu coada între picioare. Atunci, toți într-o unire, osândiră la moarte pe jupân Rănică Vulpoiul, pentru că nu ținuse în seamă poruncile împărătești și își bătuse joc de trimișii stăpânirii.

Cu toate acestea, vătaful Bursucel tot se mai rugă să se facă rudei sale o a treia chemare și se însărcină chiar dânsul a-l aduce. Când Vulpoiul văzu viind pe credinciosul său prieten Bursucel și înțelese de la dânsul că nu mai este loc de joc, se gândi și el că ar fi mai bine să se ducă însuși la împărăție. Dar cu cât mai mult se apropia de curte, cu atât i se făcea mai multă grijă, văzând mai ales cum se grămădea gloata ca să-l vadă trecând. Cu toate acestea, Rănică merse de se închină smerit și cu supunere la împăratul, carele nici gând n-avea să-i dea iertare. El povesti foarte lămurit neajunsurile ce pățise la dânsul banul Martin și postelnicul Motan și se arătă gata a răbda orice asprime a soartei. Atunci pârâtorii lui ieșiră la lumină, având în capul lor tot pe vestitul vechil Măgărilă; dar ei erau așa de numeroși, avocatul zbiera așa de urât și Rănică se apăra cu așa multă iscusință, încât mulți din adunare începură a dori să-l vază scăpat. Însă tocmai atunci se deteră pe față cele mai groaznice mișelii ale lui, și judecătorii, toți într-o unire, îl osândiră ca vinovat bun de spânzurătoare. Îndată atunci, rudele lui toate părăsiră curtea, și împăratului nu-i păru bine de aceasta, căci acele rude și rubedenii erau multe la număr și tot dobitoace cu putere și cu dare de mână. Boierii Lupu Falcă-Lată, Martin Ursul și Motan Cotoiul, zău, nu prea știau cum o vor scoate la căpătâi cu îndeplinirea pedepsei; iar Rănică, simțind toate aceste greutăți, își bătea joc pe ascuns de dânșii și începuse a se chibzui cum să facă ca să scape nevătămat. Când i se puse ștreangul de gât ca să-l spânzure, el se rugă să fie îngăduit a-și mărturisi în fața lumii păcatele, mai nainte de a muri. I se dete voie; și el, numai atât aștepta. După ce povesti nemerniciile tinerețelor sale, prin cuvinte meșteșugite, dete să înțeleagă că, în viața lui furase o mare comoară de bani și de scule, cu scop de a opri și de a nimici un complot ce se urzise împotriva lui Leonilă împărat. Auzind aceste cuvinte, împărăteasa prinse mare dorință de a ști cum și ce fel se petrecuse lucrurile și ea înduplecă pe soțul său ca să dea voie lui Rănică să spuie toate mai pre larg. Acesta, prefăcându-se că ar fi adânc pătruns de mustrare și de grijă, istorisi îndată o lungă poveste despre un complot care s-ar fi urzit mai de mult între banul Martin Ursul, vornicul Lupu Falcă-Lată ș postelnicul Motan Cotoiul, ca să dea jos de pe tron pe Leonilă împărat și să rădice pre Martin Ursul la scaunul domniei. Ca să nu lase nici o bănuială asupra adevărului scornirilor sale, el amestecă în acel închipuit complot pe răposatul tatăl său, care murise de mult, și chiar pe prietenul și ruda lui vătaful, Bursucel. De pre spusele lui, toată acea urzeală era întemeiată pe o bogată comoară de bani, cu care răzvrătitorii aveau de gând să cumpere pe ostașii, pe paznicii și pe slujitorii împăratului; iar el, Rănică, furând acea comoară și ascunzând-o, scăpase zilele lui Leonilă împărat.

Aflând acum mai întâi despre toate acestea, împăratul și împărăteasa începură a cam dori să capete pe seama lor acea vestită comoară și cercetară pe Rănică despre locul unde ea se află ascunsă; dar Vulpoiul șiret găsi atunci vremea numai bună ca să intre la tocmeală asupra iertării sale. Împăratul cam sta la îndoială, dar împărăteasa ceru cu tot dinadinsul ca jupân Rănică să fie iertat. Acesta spuse atunci că comoara se află pitită în preajma unei fântâni, în mijlocul unei păduri, departe, foarte departe; iar fiindcă împăratul nu prea voia să dea crezământ la o istorie așa de neauzită, vulpoiul chemă drept dovadă pe bietul medelnicerul Urechilă Iepuraș, carele tremura de frică, spre a mărturisi și el dacă nu e adevărat că se află, departe, foarte departe, o pădure tocmai astfel dupe cum el zisese.

Ciudat lucru se pare, dar împăratul se mulțumi cu această mărturie. El bucuros ar fi mers însuși cu Rănică până la acea pădure, dar Vulpoiul, rumegând în mintea lui alte năzdrăvănii, îl rugă să-i dea voie a se duce mai întâi la o mănăstire de precum se legase cu sufletul, ca să se roage pentru iertarea păcatelor sale. Împăratul nu făcu nici o împotrivire. Pe banul Martin și pe vornicul Falcă-Lată îi bagă la închisoare; iar kir Behehe Berbecilă, care era și țârcovnicul palatului, citi lui Rănică o molitvă ca să-i fie drumul norocos. Se luă tot atunci hotărâre ca toată curtea împărătească să-l aștepte în cale, nu departe de locul unde avea să meargă, și astfel el se porni. Dar ca să nu-i fie urât singur la drum, el rugă pe Behehe Berbecilă și pe medelnicerul Iepuraș ca să-l însoțească amândoi măcar o bucată.

Când se văzu aproape de casă, făcu ce făcu și despărți pe tovarășii lui unul de altul și îndată înghesui pe bietul Iepuraș la o strâmtoare și-i suci gâtul. Apucase, el și ai lui, de și mâncase carnea sărmanului dobitoc, când sosi Berbecilă ca să caute pe soțul său de drum. Rănică îi spuse că medelnicerul Urechilă, simțindu-se cam ostenit, se închisese într-un cuptor ca să doarmă mai liniștit, dar totdeodată el adăugă:

– Știi, frate Berbecilă, că trebuie îndată să pleci înapoi ca să duci împăratului o scrisoare foarte însemnată, din care negreșit că și domniei tale ți se vor trage mari foloase și vei căpăta multă trecere pe lângă împăratul, dacă-i vei duce cât mai curând darurile care sunt în această desagă.

Cum auzi una ca asta, gugumanul de Behehe începu a sălta și a se gudura de bucurie, pe când Vulpoiul cu Vulpoaica și cu Vulpișorii lor ședeau lungiți pe pat și se uitau cu mirare la dânsul cât de poznaș juca el de veselie. Rănică îi atârnă atunci o desagă, în care el ghemuise pielea Iepurașului jupuit și mâncat, și îi făcu vânt să plece.

Puteți să vă închipuiți ce supărare coprinse pe împărat când, deschizând desaga cea cu știrile și cu darurile, în loc de acestea, pică dintr-însa pielea sărmanului Urechilă! Atunci pricepu că chiar și pe dânsul îl înșelase mișelul de Rănică. Banului Martin și vornicului Falcă-Lată le dete drumul de la închisoare, iar pe kir Behehe, împăratul, nemaivoind să-l vază în ochi, îl lăsă pe seama Lupului ca dânsul să-l procopsească cum va ști, și să-i găsească leac la toate neajunsurile câte suferise. De atunci s-a și făcut ruptoare ca berbecii și oile să fie jăfuite de lupi. Dar nici cu atâta nu se mulțumi împăratul, ci dete și o sărbare mare, numai pentru ca să aducă mângâiere lui Falcă-Lată și lui Martin Ursul, pe care îi nedreptățise. Tocmai în mijlocul veseliilor acelei sărbători sosiră și alte știri despre mișelii mai proaspete ale jupânului Rănică Vulpoiul. Mâniindu-se atunci împăratul peste măsură, hotărî să trămiță toată ordia sa ca să prăpădească cu totul pe acel îndrăzneț înșelător. Dar vătaful Bursucel, tot mereu credincios verișorului său, se grăbi a-i da de știre și-l îndemnă ca să vie cât mai neîntârziat la curte și să răspunză însuși la învinovățirile ce i se aduceau. El se înduplecă și veni.

Bursucel se duse la împărat ca să-l roage să primească pe ruda sa, jupânul Rănică; iar acesta, când se văzu dinaintea lui Leonilă, se apropie cu îndrăzneală de tron și dete în genunchi, în fața tuturor lighioanelor adunate. Împăratul, cu glas aspru, îi impută că ar fi ucis mișelește pe sluga lui cea credincioasă medelnicerul Iepuraș și că el a pricinuit moartea țârcovnicului său, kir Behehe, carele cânta așa de frumos în strană. La acestea, Rănică, cu fățărnice cuvinte, se prefăcu pare că ar fi adânc mâhnit de cele ce s-au întâmplat; dar totdeodată, el arătă o mare mirare de câte auzea și stărui fără de rușine a zice că Berbecilă, iar nu el a ucis pe Iepuraș, ca să ia de la dânsul niște bogate daruri pe care chiar el, Rănică le dase mai credinciosului medelnicer ca să le aducă mai iute măriei-sale. Dar împăratului i se făcu acru de atâtea încurcături, neștiind ce să mai aleagă din așa multe minciuni, și de multă supărare se sculă și plecă la vânătoare, lăsând pe boierii săi să facă cum vor ști.

Rănică însă nu-și pierdu cumpătul și pe loc îi dete în gând să ceară ajutor de la o veche prietină a lui, bătrâna jupâneasă Albina, care era de casă la împărăteasa, îi făcea dulcețuri și îi descânta de deochi. Dânsa puse pe fiecare zi la împărăteasa câte o vorbă bună pentru Rănică, astfel încât nu i se făcu nici un rău. Mai pe urmă ea se ispiti a aduce aminte despre sculele pe care Vulpoiul zicea că le ascunsese, le lăudă precum se pricepu mai bine și încredință pe stăpână-sa că Rănică singur ar fi în stare să le găsească și să i le aducă, dacă i s-ar da drumul de la închisoare. Pe de altă parte, jupân Vulpoiul mijloci ca să se șoptească la urechea împăratului despre multele slujbe pe care le făcuse Statului răposatul tată-său, pe când trăia; mai pe urmă el ceru ca cei ce l-au pârât să dea cel puțin dovezi și în sfârșit, ca să curme mai iute toate greutățile propuse ca neînțelegerea între dânsul și dușmanii lui să se stingă printr-o luptă dreaptă. Pe vremea de atunci era obicei și lege ca orice sfadă, orice ceartă și orice judicată să se spargă cu bătaie; părțile potrivnice se apucau la trântă și care din doi biruia, aceluia îi rămâneau toate dreptățile.

Propunerea lui jupân Rănică se ținu în seamă și vornicul Falcă-Lată ceru numaidecât ca el, și nu altul, să intre în luptă cu Vulpoiul. Acesta însă, știind bine că lupul e mai vârtos la vână decât dânsul, se cam codea și căuta prilej să scape; dar toate fură de prisos, căci Lupul era foarte îndârjit din pricina tuturor răutăților pe care Rănică cu drept și cu nedrept le aruncase asupra lui. Se hotărî dar lupta fără de cruțare și se alese ca loc de bătaie țarcul rotund al târlei împărătești.

A doua zi, dupe ce trase un somn bun toată noaptea și mâncă ca un voinic dimineața, Rănică intră în cercul luptei cu părul de pre dânsul lins și prelins, cu trupul uns peste tot cu ulei. Așa îl învățase jupâneasa Albina, care se pricepea la tot felul de farmece băbești; ba ea îi făcuse și descântece ca să poată birui pe dușmanul său. Lupul și Vulpoiul se puseră drept în față unul cu altul; iar toate celelalte dobitoace, de la împărat până la pârcălab, și de la vlădică până la opincă, stau rânduite jur împrejurul țarcului și priveau cu ochii sticliți la lupta voinicilor. Vulpoiul începu îndată să-și învârtească coada cea stufoasă, ca o apărătoare, și prefăcându-se că vrea să fugă, aruncă cu țărână în ochii Lupului, de-i luă vederile; îndată sări iute pe dânsul și se cercă din toate răsputerile, ca să-l sfâșie și să-l sugrume. Dar vornicul Falcă-Lată, opintindu-se și dânsul, printr-o suceală puternică, culcă jos pe Rănică, îl propti sub picioare și-și înfipse colții în laba lui. Vulpoiul însă nu-și pierdu sărita într-o primejdie așa de mare, ci întorcându-și pe furiș ochii în partea staulului, unde se închisese pentru acea zi turma de oi a împăratului, începu să strige:

– Sai, jupân vornice, c-au scăpat mieii din staul și-i mănâncă cânii!

Lupul, lacom și prost, se răpezi să apuce și el un cârlan; dar în vremea aceasta, Vupoiul sprinten îi sări în chică și-l doborî jos. L-ar fi ucis pe loc dacă însuși Leonilă împărat nu i-ar fi zis să-l ierte cu zile.

Din minutul acela, jupân Rănică Vulpoiul rămase tare și mare, și fără de vătămare. Împăratul puse de-l îmbrăcă cu caftan de catifea roșie îmblănit și îl făcu mare vistier. Toți de toate părțile veniră de se închinară la dânsul cu smerenie și supunere, ba încă și la cocoana Vulpoaica și la coconașii Vulpișori, care sosiră îndată la curtea împărătească.

Trecu astfel cât trecu; dar fiindcă năravul din fire nu are lecuire, jupân Rănică Vulpoiul nu se lăsă de mâncătorii și de vicleșuguri, nici când ajunse om de frunte. Mișeliile lui se deteră din nou pe față; dar în rândul acesta, nu-l mai ajută nici un meșteșug, ci fu silit să fugă și de la curtea împărătească și de la casa lui; hoinar și pribeag, el de atunci înainte își petrecu viața furișându-se prin tufe și prin vizuini, huiduit și batjocorit de toți, până ce într-o zi, umblând, după năravul său cel vechi, să se vâre într-un coteț cu găini, copoii din bătătură îl ulmară, îl zăriră, îl luară în goană prin pădure, îl prinseră și-l făcură mici-fărămici. Să-i fie țărâna ușoară!Încălecai p-o coadă de vulpeși spusei cui vru s-ascultebasmul lui Rănică Vulpoiul,pe care l-a răpus copoiul.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Jup%C3%A2n_R%C4%83nic%C4%83_Vulpoiul