https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost uă dată ca nicĭ uă dată; că de n’ar fi nu s’ar maĭ povesti, etc.

A fost un unchiaș și uă mătușe. Eĭ ajunseseră la sărăcie, cheltuind tot ce aveau după sufletul lor, spre a dobândi un fiŭ, dară în deșert.

Acum, la vreme de bătrânețe, se hotărîră și eĭ să iasă pe câmpie, și orĭ ce va găsi, să’l ia să’l créscă ca pe fiul lor. Decĭ într’uă diminéță, porniră amândoi pentru acest sfârșit: atît de mare era dorul lor să aibă un copil.

Găsiră un puiŭ micuț de șérpe, îl luară, îl aduseră acasă, îl puseră într’uă țévă de trestie și îl culcară între dênșiĭ.

Tot ce puteaŭ, bĭet, agonisi și dênșiĭ, cheltuiaŭ pentru hrana fiuluĭ lor. Șérpele crescu până ce într’uă ḑi crepă țéva. Îlŭ puseră într’un mosor. Îngrijirea și hrana cea bună ce’ĭ da făcură pe șérpe să créscă repede, și plesni și mosorul.

Îl puseră într’un putineiŭ, și așa nu lipseaŭ a’l culca între dênșii.

După ce mai trecu cât-va timp, într’uă diminéță audiră crepând și putineiul. Atunci unde eși din el șérpele și le dise:

– Vĕ mulțumesc, tată și mamă, de îngrijirea cea bună ce ‘mi ață dat. Fără voi, póte, așă fi perit. A cum să faceți bunătate să mĕ duceți de unde m’ață luat.

Bătrânii nu se cam îndura de el. Se făcuse un șérpe așa de frumos cum nu mai vĕḑuseră ei. Soldiĭ lui erau ca de aur. Ochii strălucéŭ în capul lui ca nisce pietre de rubină, îl sărutară și pe uă parte și pe alta, și îi respunseră:

– Dar bine, dragul nostru fiŭ, tocmai când cre deam să avem și noi uă mângâere la bătrânețele nó stre, tocmai atunci ne părăsesci? Noi credeam că nu maĭ mórtea ne va despărți de tine.

– De aceea vĕ dic să mĕ duceți de unde m’ați luat, ca să vă pot fi de folos. Ședênd aică cu voi viața mea este în joc.

Cuvintele lui eraŭ așa de mieróse în cât nu se pu tură opri de a nu’l asculta.

Îl duseră, deci, de unde l’aŭ luat, mogul țiindu’l de cap și baba de códă.

Cum îl puseră jos, se ridică în códă, flueră uă data cu așa putere în cât rĕsuna câmpiile, apoi plesni din códă. Și întorcându-se către unchiaș și babă, le dise: Să nu vĕ speriați de ce veți vedea.

N’apucă să sfârșéscă bine vorba, și unde se por niră din tóte părțile șerpii ca frunda și ca iarba car veniaŭ la chemarea împăratului lor și i se închinară Daca vĕdu însă că moșul și baba se cam perdă cu firea, făcu un semn și toți șerpii porniră de pe unde veniseră.

Atunci el dise bĕtrânilor: Luați ogarul acesta, care venise uă dată cu șerpii, și’l culcați între voi, și în grijiți’l, tocmai cum mi-ați făcut mie. Până acasă să nu’i diceți: Ogar, fă tréba a mare. Și când veți fi în vre-uă nevoe, veniți aici, fluerați și îndată voiŭ veni să vĕ daŭ ori ce ajutorŭ.

După ce se mai sărutară și plănseră, se despărțiră. Bătrâniĭ se bucurară óre-cum, daca vĕḑu că a să aibă cu ce să se mai mângâe.

Pe drum când se întorceau, nu se putu ține de a nu încerca ce putere va avea asupra ogarului vorbele ce li le spusese șérpele. Se opriră și diseră:

– Ogar! fă tréba cea mare.

Unde mi’ți începu ogarul a lăsa dintr’ênsul la gal benĭ, de nu mai sciaŭ unde să’ĭ pue. Luară cât putură și ce nu mai putură lua, lăsară acolo, și plecară acasă plină de bucurie pentru darul ce căpătaseră.

Daca ajunseră acasă, îl îngrijiră și’l culcară între ei în pat cum le disese șérpele. Apoi a doa di, se du seră la un argintar, și se tocmiră să îmbrace pe ogar în argint. Diseră și eĭ argintarului cum le spusese și lor șérpele.

Argintarul vru să cerce și el, ca și dênșii, ce în semna vorbele alea. Și daca vĕdu minunea cea mai nepomenită, se duse de cumpără un alt ogar pe care îl îmbrăcă în argint și la dioa otărîtă l’il dete. Un chiașul plăti ca un om de trébă aduse ogarul acasă, și’l culcă între dênșii cu dragostea cu care culcase și pe șérpe.

După ce sfârșiră banii și îi dise și ogarului ăstuia cum disese celui-lalt, el nici nu se tulbură. Îi mai dise uă data, nimic. Atunci se hotărîră a se duce. la șérpe să’i spue că ogarul nu’ĭ mai ascultă.

Sérpele cum audi de una ca asta, le dete uă puĭcă, și le dise să o îngrijéscă ca și pe ogar și să o culce cu dênșii.

Se întórseră acasă, și a doa di când se sculară, gă siră în așternut un ou de aur. Găina oase. Se bucu rară ei și de acest dar; apoi vêndură oul cu preț, și își târguiră cele trebnincióse.

În tótă diminéța, când se sculaŭ găséŭ câte un oŭ de aur în asternut. După câte-va dile se duseră ia rășă la argintar ca să le îmbrace găina în argint. Du pă ce se tocmiră, îi disese să nu o culce între ei.

Argintarul daca vĕḑu că găina face ouă de aur, fiind că el o culcase în pat, tocmai cum disese mo șul și baba să nu facă, cumpără uă altă găină, la fel cu aceea, și le-o dete îmbrăcată în argint.

Unchiașul și de astă dată plăti asemenea, luă găi na ce’i dete argintarul și o duse acasă. A duoa di, în loc de oŭ de aur, găsiră alt-ceva.

Se duseră eară la șérpe. Îi spuseră cum că de ma rea dragoste ce aveau pentru darurile lui, se dusese și cu ogarul și cu găina la un argintar să le îmbrace în argint, și cum că, după ce le-a îmbrăcat, ogarul nu’Ĭ mai ascultă și găină nu mai facu oă de aur!

Sérpele pricepu ce drăcie se jóacă ci. Le dete un reteveiaș și le dise:

– Na, acéstă bâtă mică, să o duceți să o îmbrace și pe acesta în argint. Dar să nu’i diceți: Sări mă crucă, dă, borbolino. Însă dacă la vre-uă întêmplare de’i veți dice și veți voi să nu să mai simță de dênsa, să’i strigați: oprea nebuno!

Unchiașul și mătușa n’avură răbdare până acasă, ci chiar pe drum vrură să încerce ca ce minune va face și măciuchița când i-o dice cum i-a învățat șér pele. N’apucară să sfârșéscă bine vorbele și unde în cepu să’I croiască cum se cuvine. Atunci ei în dată o domoliră prin cele-lalte vorbe ce îi învățase șérpele și tocmai atunci cam începură a pricepe și ei că cu argintarul nu e lucru curat.

Ajungênd acasă și odihninduse puțin, se duseră în dată la argintar să le îmbrace reteveiul în argintă. După ce se tocmiră ca și de alte dăță, îî diseră:

– Noi îți plătim cât ne-ai cerut, jupâne argintar, dară ne rugăm să nu’i dică: Sări, măciucă, dă bor bolino!

– Vai de mine! cât despre asta n’aveți grije. Noi ne cunoscem musteriii. N’avem noi a face pentru ân têia óre cu D-vóstră.

N’apucară să facă nici dece pași după ce eșiră, și argintarul, nerăbdător să vadă ce minune o mai face și bâta, îĭ dise: Sări, măciucă; dă, borbolino!

Abia sfârși de dis, și unde începu reteveiul a le ‘nmuia ale óse de’i băgă în năbădăi. Sărea pe spi nările tutulor câță se aflaŭ în casă ca uă altă aia nă sdrăvană. Da într’ênșii ca la fasole. Îĭ pisăgea și îĭ cotonogea de nu sciaŭ unde se mai aflaŭ. Chilomane, tipete, de voe, și reteveiul să stea, ba. Îi resbise în bătăi. Dau să easă din casă să alerge după unchiaș; dară unde putea cine-va să pue mâna pe clanța ușeĭ, căci în vipia amețelei uitaseră că ferestrele sunt des chise. În cele după urmă, un ucenic d’abia isbuti a eși pe feréstră, dete fuga după unchiaș și mătușe pe care îi ajunse după urmă, le spuse șiritenia și tot ce pă țiră, și îî rugară să se întórcă înapoi și să’ă mântuia scă din nevoie.

Cum îĭ vĕdu argintariul, le dise:

– Veniți mai iute, ómeni buni, de ne scăpăță de pacostea asta, care ne-a dăulat în bătăi, că vă vom da ce ne’ță cere.

– Noi nu’ți cerem alta de cât ceea ce ne-ați luat cu nedrept.

– Vĕ daŭ, vĕ daŭ, săracul de mine, numai scă paține de urgia asta ce cĕdu pe capul nostru.

Atunci unchiașul dise încet: Oprea, nebuno!

Îndată măciuchița se opri și veni de se puse în mâna bĕtrănului. Iar argintariul, bătut făcut mĕr, îĭ dete ogarul și puĭca.

Unchiașul plăti și de astă dată omenesce, cât toc mise ca să’i îmbrace reteveiul în argint. Dar o luă acasă împreună cu ogar și cu găină.

Măciuchita rămase însă neîmbrăcată, căci nu maĭ voi mogul să o dea; iar el îi întórse ogarul și găina ce i le dase argintariul schimbate.

A mai trăit multă vreme unchiașul și baba în fe ricire, și mai în tóte dilele se duceau în câmp de vedeaŭ pe șérpe. Nui se mai întâmplă însă nimic.

Încălecaiŭ p’uă șea, etc.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8Emp%C4%83ratul_%C8%99erpilor