https://blog.revistaderecenzii.com/

De multe ori am călătorit pe mare și de câte ori m-am depărtat de marginea pământului am simțit în inima mea deșteptându-se un dor fierbinte de familie și de patrie. În cele dintâi momente ale plecării, mă cuprinde o jale adâncă ce îmi aduce descurajare în suflet și o presimțire dureroasă ce mă face a crede că nu voi mai vedea țărmurile și ființele iubite mie, dar în curând vântul răcoritor al mării, legănarea molatică a corăbiei și întinderea orizontului îmi schimbă șirul ideilor și îmi insuflă o mulțumire nespusă. Atunci îmi pare că mă prefac într-o nouă ființă, că toate puterile-mi sufletești se măresc și că mă aflu în adevăratul element al naturii mele.

Nemărginirile cerului și ale mării între care mă găsesc dau aripi închipuirii mele și o îndeamnă să se rătăcească în spațiile lor.

Atunci, ca o pasăre voioasă, ea se înalță în seninul cerului, zboară peste hotarele orizontului, se cufundă în noianul mărilor și cearcă a descoperi în depărtare plaiuri necunoscute și a pătrunde tainele ascunse în sânul valurilor.

Rare mulțumiri în lume pot fi de măsura acelei neprețuite mulțumiri ce gust la începutul călătoriilor pe mare, când mă simt aruncat afară din calea obișnuită a vieții!

Vaporul se înaintează cu repejune spre apus și în urmă-i țărmurile Franței, orașul Marsilia și castelul de If, ce se ridică pe o înălțime aproape de el, par a se cufunda treptat în mare. Nu se mai zărește în fundul orizontului decât un nor lung și îngust, care se face nevăzut. Soarele se culcă ca o bombă înflăcărată, ce ar cădea și s-ar stinge în valuri; razele lui lunecă pe fața apei și se retrag, lăsând lumea în stăpânirea nopții. În curând stelele se arată ca o ninsoare de diamanturi, și marea, pierdută în întuneric, ia o privire îngrozitoare.

Mii de gânduri mă împresoară în timpul amurgului, când natura-ntreagă se acoperă cu o haină fantastică; mii de visuri vin de mă îngână cu-ale lor poetice ademeniri, și, printre gânduri și printre visuri, țara mea se arată mie ca o mamă iubitoare ce mă cheamă la sânul ei.O! țară iubită, o! raiul meu drag,Oriunde voi merge, prin lume pribeag,De scumpa-ți icoană eu sunt însoțit,De glasul tău dulce sunt gingaș uimit.

Mă primblu singur pe podul vaporului, cumpănindu-mi pasurile după legănarea lui și petrecând în minte-mi toate scenele interesante ale vieții mele de călător: scene vesele din Franța, scene poetice din Italia, scene pitorești din Orient, care alcătuiesc albumul suvenirelor mele. Și acea primblare singuratică s-ar prelungi poate pân-în zori, dacă glasul lui sir Angel, tovarășul meu de drum, nu m-ar deștepta din vis.

Mă cobor în salon, unde căpitanul mă așteaptă cu un vas de punci înflăcărat pe masă.

– Vină lângă mine, îmi zice sir Campbel; vină, domnul meu, să bem împreună în fericirea voiajului nostru. Domnul Angel mi-a istorisit cum ați făcut cunoștință bând apă sărată… Eu doresc să legăm cunoștință bând punci.

– Acest chip de a face cunoștință este mult mai plăcut decât celălalt, domnule căpitan, și vreau să-ți probez că știu a-l prețui. Zicând acestea, mă pun pe un scaun lângă căpitanul, care, înarmat cu o lingură de argint, ațâță para romului cu un talent de om foarte ispitit în asemine îndeletnicire. Angel se așează în față cu mine și aruncă din vreme în vreme galeșe căutături asupra băuturii ce se pregătește.

– Știți – ne întreabă el – care ar fi cea mai minunată și mai măreață priveliște din lume?

– Care?

– Priveliștea oceanului întreg schimbat într-un vas nemărginit de punci înflăcărat.

– Cu adevărat! răspunde Campbel. Ideea d-tale îmi aduce aminte de serbarea unei nunți din India, în orașul Singapur. Lordul E…, care este avut cât șapte milionari, se însurase cu fata unui nabab și, în noaptea nunții lui, el prefăcuse toate bazinurile din grădina palatului său în vase de punci. Cine n-a văzut acea luminație fantastică, n-a văzut nimică! Toți locuitorii din Singapur au închinat în noaptea aceea pentru fericirea tinerilor căsătoriți, și nici unul nu s-a putut întoarce acasă teafăr.

– Îmi aduc și eu aminte de o luminație fantastică în soiul acelei de care vorbești, domnule căpitan. Am văzut-o în Italia, pe vârful munților Apenini; însă asta-i o istorie lungă, și punciul d-tale nu ne iartă de a pierde vremea în povestiri.

– Din contra; punciul se îmbunătățește prin farmecul conversației. Spune dar istoria d-tale, domnule, căci nouă, marinarilor, nimic nu ne face mai mare plăcere decât povestirea întâmplărilor de călătorii, începe, și vă promit că voi povesti și eu o întâmplare foarte comică ce a avut o mare înrâurire asupra vieții mele și a fost chiar cauza ce m-a îndemnat a îmbrățișa cariera de marinar.

– Iată dar că încep: