https://blog.revistaderecenzii.com/

Când, sub stresul diurn, nu-mi mai rămâne suflu să supraviețuiesc, mă duc la scris, fapt care devine, astfel, pentru mine, rezerva mea de viață.

Astăzi…

Am sau nu* motive de a mă considera sub vremi…

Plictisul erodează bucuria de a trăi. Este nevoie de o punte, pentru suflet, cu alt orizont. Deschid laptopul sau o carte și mintea se duce, pe cărarea vremii, oriunde mi se pare că au fost raze de lumină, precum aici: https://historia.ro/sectiune/general/distractiile-bucurestiului-interbelic-o-zi-de-2281758.html

Evocarea acelor timpuri (pe un site de istorie) îmi readuce dispoziția de a scrie, după ce, în interiorul meu sufletesc, am împrumutat, cu forța imaginației, modalitatea de a trăi atunci*, în perioada interbelică. Mă prevăd într-o casă dintr-un cartier central: forfota străzii mă anunță despre fervoarea oamenilor obișnuiți, ieșiți la plimbare, în „repaosul duminical”.

Sau trebuie să fi fost plăcut să-mi fi dus traiul și într-un cartier mărginaș: aș fi pășit, cu îndrăzneala eroului (din La țigănci de Mircea Eliade) de a sonda zone crepusculare, dar urbane, în vagonul tramvaiului electric. Până la destinație, probabil Calea Victoriei, arteră care l-a încântat și pe Cezar Petrescu (autorul unei cărți fix cu acest titlu: Calea Victoriei) aș fi agreat călătoria cu tramvaiul, pe a cărei durată, îmi făceam un plan ce magazine să colind sau care dintre comercianți deține bragă mai rece.

(Va urma)