https://blog.revistaderecenzii.com/

Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El își vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gîndea cum că poate i să pare.
Supușii și alții, carii întrebase,
Că îi șade bine îl încredințase.
Căci cine-ndrăznește la unul mai mare
Să-i spuie de față cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ș-în acea cetate
Era ș-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintîie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ș-a se ținea zînă o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine avînd judecată,
Și văzînd că craiul hatîr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpînd cuvîntul, zise cu mirare:
— Va—a—ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părîndu-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul și aceasta o-nghiți cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Și mai zise iarăși: — Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!

Se înăspri craiul și zise: — Cocoană!
Știi că ești cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Și nu-ți vezi cocoașa ce-o porți în spinare?
Cusurul cel mare nu ți-l simți din spate
Și judeci p-al altui, el ț-e greutate.
Plecînd ea să meargă și ieșind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
— Nu a fost minciună ce a zis neștine
Că greu se cunoaște cineva pe sine!

. Despre pedanți sau copilăroși[modifică]

Despre pedanți sau copilăroși[modifică]

Pomul se cunoaște din roadă
Și omul din mintea neroadă.
Că el
Nici în cap ce nu-ți pocnește
A vorbi se pomenește.
Și trîntește vorba,
Hodorog-tronc! ca o roată
De la o moară stricată.
Și
Tot înșiră la gogoși,
Spuind despre moși păroși.
Și
Vorbește neisprăvite,
La-nșiră-te mărgărite.
Adică:
Să ni se arate va
Că ar fi știind ceva.
Dar se cunoaște
Omul prost din vorbuliță
Și nuca din ușurință.
Pentru că
Judecata-i e oloagă,
Că-i lipsește-n cap o doagă.
Om în trup destul de mare
Și minte de copil are.
Știe vorbe să îndruge
Parcă tot la țîță suge.
Știe ca calul prost
Să ia hamul de rost.
E bătut la cap
Tocma ca un țap.
Știe sfătuiri să dea
Cît știe și baba mea.
Ar vrea să facă și el,
Dar nu știe în ce fel.
Și el rosti de să plăti.
Povestea ăluia:
Zile înșirate, fire încurcate,
Pînză rău țesută și vreme pierdută
S-o lovi, nu s-o lovi,
Na-ț-o frîntă că ț-am dres-o.
Unde chiorăște și unde lovește.
Cel copilăros totdauna.
Gîndește-n mintea-i adîncă
Numai el pîine mănîncă,
Și alții mănîncă paie
Ca vitele din copaie.
Dar însă
Vorba-n colțuri și rotundă
Fără cercuri se înfundă.

Povestea vorbii[modifică]

Doi precupeți tineri se-ntovărășiră
Și după negoțu-și prin țară ieșiră.
Colindînd prin sate în lunga lor cale,
Odată-nserară la un sat p-o vale,
Și să mîie noapte au tras impreună
La o casă care le-au părut mai bună,
Unde-n bătătură le ieși-nainte
Un bătrîn de treabă și foarte de cinste.
Îi priimi bine, îi băgă în casă,
Și ei îi cerură întîi și-ntîi masă.
Zicîndu-i: — Tătuță! sîntem flămînzi tare,
Fă bine,-ngrijește de ceva mîncare.
Bătrînul le zise: — Ședeți, fiți în pace,
Că despre mîncare vom face ce-om face.
Pînă cînd dar masa moșul să le puie,
De vro veste nouă întrebă să-i spuie.
Vorbind una-alta cu toții-mpreună,
Ca și unii-alții cîndva cînd s-adună,
Ieșind din ei unul afară la treabă,
Moșul găsind vreme pe cellalt întreabă
Zicîndu-i: — Jupîne! voi frați sînteți poate,
Că vă văz prea bine semănînd la toate?
Tovarășu-i zise cu scîrbă într-însul:
— Aș! n-aș mai vrea frate să am și ca dînsul,
Că atît doar are, chip și trup ca omul,
Dar poți să-i dai paie ca și la tot boul.
Vorbind ei, sosește cel ieșit afară
Și îndată vorba între ei schimbară.
Puțin daca trece și acestlalt iese,
Moșul iarăși, care curios fusese,
Asemeni ș-acestui face întrebare:
— Jupîne! — zicîndu-i — frați sînteți îmi pare?
Că semănați, uite, la chip cu-ntregime,
Potriviți întocma și la înălțime.
Ș-acest iar răspune: — Ai greșală, tată,
Să-mi fie el frate n-aș vrea niciodată,
Că e măgar mare, care nu mai simte,
Să-i pui să mănînce tărîțe-nainte.

Auzind bătrînul aceste cuvinte,
Către unul-altul nedîndu-și ei cinste,
Se scoală îndată, caută copaie,
Merge și o umple pînă sus cu paie,
Mai ia încă ună, se duce cu dînsa,
Apucă și pune tărîțe într-însa,
Și cu amîndouă intrînd el în casă
Le puse-nainte pe pat fără masă.
Ei, văzînd aceasta, îl întreb dodată:
— De ce ne pui aste înainte, tată?
— Poftiți, — el răspunse — că vă dau eu încă,
Boul și măgarul de aste mănîncă.
Iar ei începură-n ochi să se privească
Și unul de altul fața să-și roșască.

Bătrînul atuncea gura-și întremează
Și învățătura astfel își urmează,
Zicînd: — Copii tineri! rău să nu vă pară
De această glumă ce-o fac astă-seară,
Că, cît are omul în lume viață,
Tot mereu învață și nu se învață;
Și voi de aceasta aveți trebuință,
Numai d-ați lua-o cu bunăvoință.
Deși nu-s atîtă înțelept, cuminte,
Dar tot poci a zice două-trei cuvinte.
De sînteți tovaroși or frați, eu n-am treabă
Cum vreți puteți zice la cine vă-ntreabă.
Decît zic, e bine că omul vrodată
P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,
Și mai mult p-acela care-l însoțește
Sau altfel cu dînsu-mpreună trăiește.
Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,
Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.
Cine își defaimă contovaroșia
Își arată însuși necuvioșia.
Ca el prin urmare lumea-l prețuiește.
A umbla pe sine mai bun să se facă,
Defăimînd pe altul nu poate să placă.
Că e o zicală mai de toți vorbită:
„Omul la om trage și vita la vită.“
Atunci luînd moșul copăile date,
Le puse-nainte pîine și bucate
Și îi cinsti bine după cuviință,
Făcîndu-i el astfel greșala să-și simtă.
Carii cît trăiră tot îl pomeniră
Și aceasta însuși ei o povestiră.

. Despre vorbire

Despre vorbire[modifică]

Îmbucătura mare să-nghiți
Și vorba mare să nu o zici.
Deși
Îmbucătura cea mare
Se înghite cu-necare.
Căci
Vorbele celor mari sînt ca zmochinele de dulci,
Iar vorbele celor mici sună ca niște nuci.
Zice un înțelept:
Sau taci, sau zi ceva mai bun decît tăcerea!
Și
Dacă vei să trăiești liniștit, să nu vezi, să n-auzi, să taci.
Vorba-și are și ea vremea ei,
Iar nu să o trîntești cînd vei.
După proverbul turcesc:
Sioileiesem sioz olur, sioilemeiesem dert olur,
Adică:
De voi zice, vorbă să face, de nu voi zice, venin să face.
Și cum zice românul:
Limba vacii este lungă,
Dar la coada-și tot n-ajungă.
Și iarăși,
Sarea-i bună la hiertură,
Însă nu peste măsură.
Că
Unde este vorbă multă,
Acolo e treabă scurtă (puțină).
Totdeauna
Cine are limbuția,
E mai rea decît beția.
Unul ca acela
Parcă se pune la cioarbă
Una-ntr-altă tot să soarbă,
Asfel nu-ți dă pas de vorbă.
Pînă-și găsește să-i zică:
Stăi, că nu ț-e gura chioară,
Ține rîndul ca la moară.
Aici la rîșniță nu e,
Care cînd o vrea să puie.
Limbutul
N-are cine să-l asculte
Și el spune,-ndrugă multe.
Și
Silă de vorbă își face,
Tot să troncănească-i place.
Parcă
A mîncat picioare de găină
Ș-îl tot răcăie la inimă.
De aceea
Săracul n-are nici haină,
Nici la inimă vro taină.
Totdauna
Vorbele cele ferite
În piață șî-n moară-s vorbite.