https://blog.revistaderecenzii.com/

Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment când s-a procedat la o lărgire a cadrelor
academice, lărgire cerută, dacă nu mă înșel, de sporul spiritual al ţării.

Ales fără înaintaș, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum
aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea
aceasta mă stânjenește puţin, deoarece îmi răpește posibilitatea și norocul, date până acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrând sub
această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupește, dar care n-a
încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuși, potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe, care n-a ocupat niciun
scaun în această nobilă incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer
nu e legată de niciun nume, nu râvnește la nicio laudă și e răspândită
în spaţiul din preajma noastră, cât ţine întinderea împărătească a ţării.
Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deși nemuritoare,
nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără
de nume, despre satul românesc.
N-aș putea rosti cuvântul că aș fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice și cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc.
Satul trăiește în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt
fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douăzeci și atâţia ani le-am petrecut,
cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al școlarului, la sat sau
în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul naLucian BLAGA
Elogiu satului românesc
Elogiul satului românesc a fost tradus în germană (1943), franceză și italiană (1989),
fiind considerat testamentul filozofic al lui Blaga.Versiunea italiană și franceză au circulat în Occident sub formă de manifest, susținând, în anul căderii comunismului,
mișcarea ce se opunea demolării așezărilor urbane din România.
146 ROMÂNĂ
tal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci
sub înrâurirea acelor puteri anonime, pe care cu un termen cam pedant
m-am obișnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce școala românească sau străină au adăugat cred că n-a putut
să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după niște tipare
cu atât mai efective, cu cât se impuneau mai inconștient și mai neîntrerupt. Școala felurită, a noastră și uneori mai puţin a noastră, mi-a
înlesnit doar distanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc
cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului și despre
tiparele ei. Voi vorbi, prin urmare, despre satul românesc, nu ca un specialist, care și-a potrivit în prealabil metodele în laborator și pornește
pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită și făcând oarecum parte din fenomen.
Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul știe
despre sat și despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi
se pare singura mare copilărie. Cine nu privește în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze
tuturor citadinilor de faţă pentru această afirmaţie!). Copilăria și satul
se întregesc reciproc, alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi
chiar despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză datorită căreLucian Blaga a fost primit în Academia Română la 5 iunie 1937
RECUR S L A PATRIMONIU 147
ia fiecare din părţi se alege cu un câștig. Căci, pe cât de adevărat e că
mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atât de
adevărat e că și satul, la rândul lui, își găsește suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit și baroc, al copilăriei,
care nu poate fi atins decât în lumea satului, și există, de altă parte, aspecte tainice, orizonturi și structuri secrete ale satului, care nu pot fi
sezisate decât în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa
satului și despre prelungirile ei cosmice, e greșit să iscodești sufletul
ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile și de
cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre plenitudinea
vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel
vârsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Și satul, ca zariște integrală, are nevoie de această sensibilitate, pentru a fi cuprins în ceea ce
cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie și firească, în același timp, metafizică,
vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperișurile de paie și oglindită
în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer.
Mi-aduc aminte: vedeam satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morţilor. Această împrejurare, care numai târziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea
oarecum isonul întregii vieţi, ce se desfășura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adânc, ce împrumuta totului o nuanţă de
necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam
o tranșantă deosebire între „povestea poveste” și „povestea adevărată”.
Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare
pas perspectivele se adânceau și se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna
foarte întunecoasă, era, fără doar și poate, un loc în care, cel puţin din
când în când, și mai ales Duminica, se refugia diavolul. Nu am încercat
într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunși de fiorii unui sfânt război, să-l izgonim, stârnind cu fel și fel de unelte niște zgomote ca de trib
african? Undeva lângă sat era un sorb; convingerea noastră era că acel
noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad, de unde ieșeau și clăbucii.
Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea
sorbului și-și imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghicești ce
poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în râpa roșie, pră-
148 ROMÂNĂ
păstioasă, din dealul viilor, sălășluia aievea un căpcăun. Satul era astfel
situat în centrul existenţei și se prelungea prin geografia sa de-a dreptul
în mitologie și în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural și de la
sine înţeles al satului. Satul există în conștiinţa copilului ca o lume, ca
unica lume mult mai complex alcătuită și cu alte zări, mai vaste decât
le poate avea un mare oraș, sau metropolă, pentru copiii săi. Atingem
cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” și „oraș”. Satul nu este situat
într-o geografie pur materială și în reţeaua determinantelor mecanice
ale spaţiului ca orașul; pentru propria sa conștiinţă satul este situat în
centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează într-un destin
cosmic, într-un mers de viaţă totalitar, dincolo de al cărei orizont nu
mai există nimic. Aceasta este conștiinţa latentă a satului despre sine
însuși. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă așa e înţeles și trăit satul, în
apogeul copilăriei, vârsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului.
Să privim, în schimb, orașul. Copilul se pierde aici, părăsit de orice
siguranţă. La oraș conștiinţa copilului e precoce molipsită de valorile
relative ale civilizaţiei, cu care el se obișnuiește fără de a avea însă și posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunând că la oraș copilăria n-are apogeu; orașul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei
ca atare, dând sufletelor degrabă o îndrumare bătrâncioasă. La oraș copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vârstele
seci! La sat copilăria e o vârsta autonomă, care înflorește pentru sine.
Omul crescut la oraș parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege
cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective
dincolo de imediat și de sensibil. A trăi la oraș înseamnă a trăi în cadru
fragmentar și în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei.
A trăi la sat înseamnă a trăi în zariște cosmică și în conștiinţa unui destin emanat din veșnicie.
Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru
a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul
de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de șapte ani.
Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeași vârsta; stăm în cerc, calmi,
în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai știu în ce legătură s-a întâmplat
ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi când ești mort?”. Unul dintre
RECUR S L A PATRIMONIU 149
noi a răspuns neîntârziat, ca iluminat : „Mort trebuie să fie ca și viu. E
așa că nici nu știi că ești mort. Noi, bunăoară, stăm aici în cerc și vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o
dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu niciun detaliu imaginar. Mi-aduc desăvârșit de bine aminte și de fiorul încercat în
faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era
acel cutremur ce-l încerci în copilărie, ca și mai târziu, când calci prin
preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii
cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea, sărind, că vrea să vadă ce
„gust au morţii”, și încerca prunele. Când mușca dintr-o prună amară,
spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Când nimerea în
alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost
om bun. Iată concepţii, viziuni, presimţiri care cresc în chip firesc, chiar
în imaginaţia copiilor, în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum
ieșeam câteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea
Laptelui și stelele, ca ciorchinii grei și mari, coborâte până aproape de
acoperișurile de paie. Priveliștea era copleșitoare; sub impresia ei trăiam în credinţa că, într-adevăr, noaptea stelele coboară până aproape în
sat, participând într-un fel la viaţa oamenilor și ascultându-le răsuflarea
în somn. Sunt aici în joc sentimente și vedenii nealterate de niciun act
al raţiunii și de nicio cosmologie învăţată și acceptată de-a gata. Iată
experienţe vii, care leagă cerul de pământ, care fac o punte între viaţă
și moarte și amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te
poţi sustrage și care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decât în mediul înţeles și trăit ca o „lume”, a satului.
Fiecare sat se simte, în conștiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al
lumii, cum, optic, fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul
lumii. Numai așa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în
poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa
fără greș a creaţiei, belșugul de subînţelesuri și de nuanţe, implicaţiile
de infinită rezonanţă și însăși spontaneitatea neistovită. Omul satului,
întrucât izbutește să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăiește din întregul unei lumi – pentru acest întreg; el se găsește în
raport de supremă intimitate cu totalul și într-un neîntrerupt schimb
reciproc de taine și revelări cu acesta. Omul orașului, mai ales al orașului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăiește în dimensiuni
și stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic,
150 ROMÂNĂ
într-o trează tristeţe și într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului
de la oraș, puse pe cântar de precizie, îngheaţă, devenind mărimi de
calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobândesc proporţii și nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului
de la sat.
Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers,
petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mânat de fobiile și nostalgiile
boalei, un câine turbat, venit de aiurea, intrase în sat, mușcând pe uliţi
și prin ogrăzi copiii întâlniţi. Faptul a luat numaidecât, nu numai în
sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţișare apocaliptică, stârnind
o panică de sfârșit de veac. Niște babe spălau rana unui copil mușcat,
la o fântână, și parcă mai aud și astăzi pe o babă zicând: „Vezi căţeii în
rană?”. Nu, nu m-am înșelat; baba vorbea despre niște mici căţei văzuţi
în rana copilului. Am asistat astfel la nașterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea niște căţei în rana copilului, căţei care aveau
să crească în copil și de care acesta urma să turbeze mai târziu. Nu este
această imagine a câinelui, care contaminează cu căţei pe cel mușcat,
cel puţin tot atât de impresionantă ca a fiarei apocaliptice? Experienţa
inevitabilului și toată panica primară a omului care se vede pierdut și-a
găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele și întâmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decât reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii liminare și, prin aceasta, o
raportare la întregul unei lumi.
Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardelenești) se poate
în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează, ca
structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că, până mai acum vreo sută și ceva
de ani, satele românești să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că, pe urma contactului diformant, direct și indirect, cu civilizaţia
timpului, satul românesc s-a depărtat și el, câteodată chiar destul de
penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin
adevărat însă că în toate ţinuturile românești mai poţi să găsești și astăzi sate care amintesc ca structură sufletească „satul-idee”. „Satul-idee”
este satul care se socotește pe sine însuși „centrul lumii” și care trăiește
RECUR S L A PATRIMONIU 151
în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee” cred că s-ar putea cita, de exemplu, așezările mărunte, cu
înfăţișare ca de sate, din America de Nord, acele sumbre și uniforme
așezări de lucrători și fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar
niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în
preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele așezări
americane biserica e mai puţin un sălaș al lui Dumnezeu, cât un fel de
întreprindere și bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine
predici cu invitaţii ca la cinematograf și cu preţuri de intrare. Nu vom
pune numaidecât și întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni
(se spune chiar că unii sunt foarte credincioși), dar credinţa lor e integrată ca un șurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată
succesului practic ca atare. Să mi se îngăduie mândria de a afirma că,
din punct de vedere uman, săteanul nostru reprezintă un tip mult superior, mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru
reprezintă o așezare situată și crescută organic într-o lume totală, care
e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă și determinantă. Fermierul american, simţindu-se alungat la periferia existenţei,
e veșnic abătut de nostalgia orașului; cu gândul la bogăţie, cu frica de
mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el
nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze
un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa când fragmentul nu
mai rentează.
Am încercat în studiile mele de filosofia culturii să pun în relief aspectele
sau categoriile stilistice ale vieţii și ale duhului nostru popular. Nu voi
repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii
noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu câteva
noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei și a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învrednicește
în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate românești găsim atâtea și atâtea așezări care realizează ca
structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca așezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale
unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi și are caracterul unui
centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o
152 ROMÂNĂ
supremă rodnică naivitate. Fiecare sat își are sub acest unghi mândria sa,
care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rânduielile unuia singur.
În port, în obiceiuri, în cântec, fiecare sat ţine la autonomia și la aureola
sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol
cu totul exagerat în viaţa umană, nu depășește decât foarte diminuat
și foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să
se compare odată această neostentativ mândră comportare cu aceea a
orășenilor, care se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă
foarte profundă de psihologie. Orășenii trăiesc în altfel de orizonturi și
sufăr aproape întotdeauna de conștiinţa și teama periferialităţii. Între
marile orașe e o adevărată întrecere de a preface și de a proclama pe
toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie
un vast și grav complex de inferioritate. Să se observe însă că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolă – provincie” nu se
pun deloc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca atare
există pentru sine în centrul unei lumi și are frumoasa mândrie de a fi
puţin mai altfel decât toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămână el însuși, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare.
Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar câtuși de puţin afișată ca atare, între sat și sat. Acest mod de a-și înţelege existenţa aduce
cu sine și stârnește acea varietate de aspecte în cadrul unuia și aceluiași
stil, vast răspândit pe câte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează
așa de minunat diversele „ţări românești”.
Din modul cum satul își înţelege existenţa mai rezultă însă și un al doilea aspect și alte consecinţe, care merită să fie reţinute. Satul, situat în
inima unei lumi, își e oarecum sieși suficient. El n-are nevoie de altceva
decât de pământul și de sufletul său și de un pic de ajutor de sus, pentru
a-și suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut, bunăoară, ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat
de marile procese ale „istoriei”. Satul e atemporal. Conștiinţa surdă,
mocnind sub spuza grijilor și a încercărilor de tot soiul, conștiinţa de
a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mișcate, acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă
nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv
se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma
RECUR S L A PATRIMONIU 153
noastră. Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin
ne-a menţinut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul
nu s-a lăsat ispitit și atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru.
El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei și a mitologiei
sale, pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii românești.
Fac elogiul satului românesc, creatorul și păstrătorul culturii populare,
purtătorul matricei noastre stilistice. Să nu se creadă însă că, dând grai
unei încântări, aș dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine
pentru întotdeauna în cadrul realizărilor sătești, îmi refuz asemenea
sugestii sau îndemnuri. De o sută de ani și mai bine ne străduim toţi
intelectualii, pe o linie mereu înălţată să creăm, într-o epocă de tragice răspântii, o cultura româneasca majoră. Strădaniile merg paralel cu
procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului și al
întregirii neamului.
Care sunt însă condiţiile ce trebuie să fie în prealabil date, pentru ca un
popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru
aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii și talente. Teoria
ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai
din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai
are nevoie și de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna
matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem privirile spre
trecut. Una dintre cele dintâi culturi majore care au apărut pe globul
terestru este cea egipteană. Până la un moment dat, urmând aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţâșnit dintr-o dată în
dimensiuni majore, aproape gata, cu scut și cu lance, ca știuta zeiţă din
capul știutului zeu. Pentru a-și lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării.
S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda și un mit
platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze
de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor. Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor
mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în
sfârșit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius și-a încoronat uriașa operă de
154 ROMÂNĂ
cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu știu să se fi făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră. Frobenius a făcut
cercetări în deșerturi africane, la o depărtare de aproximativ o sută de
kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie
a acestui fluviu, astăzi complet seacă și bătută de vânturile celor cinci
sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius
a avut norocul să dea de rămășiţele multor așezări umane de altă dată.
S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore,
care izbește luarea aminte prin similitudinea motivelor și a stilului ei
cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit
cu aceasta, și nu avem nicio pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţișare minoră.
Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice. S-ar putea
afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice și posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră și date
ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi
minore. S-ar mai putea cita, de altfel, încă multe exemple de preformaţiuni stilistice.
Mult timp s-a crezut, bunăoară, că arta, cultura gotică s-a înălţat la un
moment dat, monumentală, spre cer, ca un havuz, irezistibil și prin
nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a
premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme și motive similare, răspândite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de
cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile și creaţiile unei culturi minore, cred
că nu s-a ivit până azi, nicăieri și niciodată, o cultură majoră. Un popor
lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare,
nu va crea niciodată o cultură majoră, oricâte genii și talente ar avea
la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire. Geniul creator rămâne geniu
pustiu, dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potenţial stilistic.
Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad
mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămâne însă fără
întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfâșiată și împărţită pe
la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei
matrici stilistice. Să însemnăm și un alt fenomen destul de paradoxal,
RECUR S L A PATRIMONIU 155
care ni se pare explicabil întrucâtva prin nivelul, complexitatea și posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem
aluzie, e următorul: se știe că cele mai importante și cele mai înalte
creaţii de cultură, poetice, artistice sau filosofice din Europa apuseană
nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu
al său singular Shakespeare e sigur că nu pot fi puse, ca medie generală
a aptitudinilor spirituale, la același nivel cu poporul francez sau italian.
O comparaţie sub unghiul mediei spirituale firești este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii precum a
lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă,
se lămurește, poate, în perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să
admitem însă că nivelul, complexitatea și posibilităţile stilistice, proprii
sufletului german și englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la
rândul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă și talent sau chiar
ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul și complexitatea ei ni se par că atârnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci și de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice
colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre
populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen
depinde, nici mai mult nici mai puţin, decât credinţa în destinul nostru
spiritual. În studiile mele de filosofia culturii, intitulate Orizont şi stil și
Spaţiul mioritic, am ajuns la unele concluzii care îndreptăţesc cel mai
robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină și în cântecele noastre, și nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al
destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul
nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm
fată de rânduielile firii și rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică”
a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc își are
la noi și ea specificul ei, întrucât apare solidară cu un deosebit simţ al
măsurii și atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui
asupra tuturor acestor structuri și categorii ale inconștientului nostru
etnic colectiv, pe care mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată.
Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufletească de
necontestat. Putem privi ca niciunul din popoarele înconjurătoare, în
afară poate de cel rusesc, cu mândrie de binecuvântaţi stăpâni asupra
156 ROMÂNĂ
acestui incomparabil și inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, și cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale
viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul
de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem
și să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din
Maramureș sau din Bihor, sau al caselor ţărănești din Ţara Oașului, să
prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare: „Foaie verde grâu mărunt, / Câte flori sunt pe pământ, /
Toate merg la jurământ. / Numai spicul grâului/ Și cu viţa vinului, / Și
cu lemnul Domnului / Zboară-n naltul cerului, / Stau în poarta raiului /
Și judecă florile: / Unde li-s miroasele”.
Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi, de exemplu,
legenda poetizată Soarele şi luna din colecţia Teodorescu și veţi găsi
viziuni prin nimic inferioare celor măi admirate din marile poeme ale
omenirei, de la Divina Comedie până la Faust.
Drept încheiere, să mi se îngăduie să dau expresie și unui gând restrictiv. Aș dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un
îndemn de atașare definitivă la folclor și ca îndrumare necondiţionată
spre rosturi sătești. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o mărește în chip mecanic și virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice.
O cultură majoră nu se stârnește prin imitarea programatică a culturii
minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face
saltul de atâtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de
cultura populară, trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic
interior, viu și activ, decât de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră
dă naștere culturii majore, ci amândouă sunt produse de una și aceeași
matrice stilistică. Să iubim și să admirăm cultura populară, dar, mai
presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat și rodnic ca stratul mumelor.
5 iunie1937, Aula Academiei Române
Text reprodus din volumul Izvoade – eseuri, conferinţe, articole, Editura Minerva, București, 1972

Sursa: https://www.acor.ro/wp-content/uploads/2022/09/145_156_Elogiu-satului-romanesc.pdf