https://blog.revistaderecenzii.com/

În veacul al patrusprezecelea după Christos, Franța avu un război foarte trudnic cu Englezii. Craiul acestora, care dobîndise printr-o moștenire oarecare drept la tronul Franței, ceru coroana și sceptrul acestei țări.

Mai multe ținuturi de către miazănoapte, spre pildă Normandia, se supuseră de bună voie sau de frică străinului ce amenința de a cotropi regatul întreg. Dar fiindcă celelalte provincii nu primeau aceleași condițiuni umilitoare, armata engleză intră pe pămîntul Franței. Puțin după aceasta muri și regele francez Carol al VI-lea, lăsînd un fiu june, slab de minte și de caracter, nedestoinic de a-și scăpa țara printr-o voință puternică și vitejească. Englezii nu lăsară să le scape această ocazie, ce le era așa de favorabilă.

Arhiepiscopul din Winchester, cel mai înverșunat vrăjmaș al Franței, mijloci a se trămite împotriva acestei țări armate numeroase, comandate de vestiții generali Bedford, Talbot și Suffolk. Oștile englezești înaintară slobod pe tărîmul Franței. Tînărul rege, în loc de a îmbrățișa cu foc apărarea ținuturilor sale, fugi cu desfrînata sa curte dinaintea vrăjmașiIor, cari, nemaigăsind în țară altă împotrivire decît slaba apărare a cetățenilor nedisciplinați ai orașelor, lipsiți de orice ajutor al stapînirei, căștigară pe loc și fără multă nevoie cele mai însemnate cetăți.

Carol al VII-lea (căci acesta era numele moștenitorului regesc) se trase în castelul micului orășel Chillion, pe malul frumosului rîu Loara, și acolo înconjurat de curteni desfrînați și prin urmare vînduți străinilor, petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori^[1], numită Agnes Sorel. Muma lui, o cruntă bavareză, îl părăsise spre a încheia alianță cu Englezii, și găsise mijlocul de a atrage în partea ei mai mulți din cei mari ai curții, între care și pe puternicul duce de Burgonia, carele avea oști mai numeroase și mai bine întocmite decît însuși regele. Curtea, în moliciunea sa, deși mai avea apărători vestiți ca Dunois, Xaintrailles și alții, nu se mai socotea a le trămite ajutoare, și astfel, se stingea de pe fața Franței orice scînteie de împotrivire cotropirei străine.

Poziția devenea din zi în zi mai grea; Englezii amenințau de a supune orașul Reims, în care se încoronau regii Franței, și de a unge pe tînărul lor rege Henric al II-lea, carele se pregătea a trece în țara supusă. Atunci coroana era pierdută pentru Carol, și Franța devenea o provincie engleză, căci tronul trebuia să rămînă celui dintîi încununat. Carol părea a fi nepăsător chiar de interesul său și lăsa vrăjmașii să înainteze mereu pe tărîmul Franței, fără de a înțelege că, vrăjmașul fiind la porțile orașului Orleans, aproape de Chillion, el însuși și curtea lui se aflau în cel mai mare pericol. O astfel de nepăsare pînă a-și uita chiar interesul personal, e greu de înțeles! Însă, fiindcă pe atunci poporul vedea în rege personificarea patriei, îl respecta, îl iubea, îl credea frumos, blînd și bun, îi da toate virtuțile pe care nu le avea, și vrea cu tot dinadinsul să-l scape, chiar fără de voința sa.

O voi, și îndată o și făcu!

Către apusul Franței, la poalele munților Vosgii, se destinde provincia Lorenei, acoperită cu păduri stufoase, în rariștele cărora se văd puține cătune, compuse abia de vreo cîteva colibe; mai încolo sunt pășuni verzi, bogate și adăpostite de munții măreți ce le stau în preajmă. Locuitorii acestei țări liniștite găsesc în acele cîmpii hrana frumoaselor turme ce sunt singura lor avuție. Domremy era unul din aceste mici sate; el era supus mănăstirii din Remiremont. Într-una din colibele sale se născu, pe la anul 1410, o copilă care era ursită a scăpa țara ei. Ea era al treilea copil al unui plugar Iacob Darc și a Isabelei Rome; părinții îi puseră numele Ioana.

Pe cînd frații ei mergeau cu tatăl lor să muncească la cîmp sau să pască vitele, Ioana rămînea acasă lîngă muma ei, care o punea să coasă sau să toarcă. Nu știa nici să scrie, nici să citească; dar maică-sa o învăța tot ce știa dînsa, despre cele sfinte, și astfel sufletul Ioanei se umplu de un simțămînt religios, simplu și adînc; sorbi credința deodată cu laptele mumei sale, și totdeauna lucrurile care le primim în noi astfel prin sînge și prin lapte, sunt pline de viață, sunt viața chiar! Ea avu și o prietenă din copilărie, Haumeta, ce era cu trei sau patru ani mai tînără decît dînsa.

Din fire era blîndă, simplă și bună; căuta bolnavii din sat și mîngîia pe săraci; ea mergea bucuros la biserică, se spovedea foarte des; iar cînd țăranii îi ziceau că prea e cuvioasä, ea se roșea și nu răspundea nimic. Toți o iubeau, toți ziceau că este cea mai bună fată din sat. Dar pe lîngă toate darurile, ea mai avea și pe acela de a fi frumoasă și plină de putere.

Aproape de casa ei cea părintească se afla un codru mare ce se numea Dumbrava cu stejarii; se zicea că Ursitele aveau obicei de a colinda printr-acea pădure și că ele se opreau mai ales sub un carpin vechi, ce era lîngă o fîntînă, unde veneau să cînte copiii cei mici și atîrnau cununi de crăcile lui. Ioana auzi toate aceste basme, pline de poezie; însă țara ei era plină de o altfel de poezie mai sălbatică, mai crudă, mai viforoasă și mai adevărată, adică războiul. Ioana află rana cea grozavă a țării sale; ea văzu viind fugari sărmani și-i ajută, biata fată, pe cît putu. Părinții ei în sfîrșit fură siliți să fugă, și la urmă, după ce se risipiră tîlharii, ei se întoarseră îndărăt, găsiră satul prădat, casa jefuită, biserica arsă, și astfel află Ioana ce vrea să zică războiul. Ea înțelese cît de puțin creștinesc este acel lucru, se spăimîntă de acea domnie a diavolului și vru să afle dacă Dumnezeu va ierta ca acest fel să fie întotdeauna, dacă el nu se va îndura a pune sfîrșit acestor tîlhării, dacă nu va trămite un mîntuitor, precum trămisese de atîtea ori norodului lui Israel, cînd pe un Gedeon, cînd pe o ludită? Ea știa că adesea o femeie scăpase poporul lui Dumnezeu și că femeia era menită a strivi cu piciorul ei pe șarpe, precum văzuse în biserică, pe sfînta Mărgărita cu sfîntul Mihail, călcînd sub picioare un balaur.

O zi de vară, zi de post, pe la amiazi, Ioana fiind în grădina tatălui său, aproape de biserică, văzu o lumină mare și auzi un glas zicîndu-i: «Ioano, să fii bună și cuminte, și să mergi des la biserică!» — Sărmana copilă fu foarte spăimîntată. Altă dată auzi iarăși un glas și văzu o lumină, în care i se arătă un bătrîn înțelept și mîndru, cu aripi în spate, zicîndu-i : «Ioano, mergi de scapă pe regele Franței și-i dă țara înapoi!» Ea răspunse tremurînd : «Doamne, eu sunt o biată fată, și nu voi ști nici să mă lupt, nici să mîn oastea la război!» Glasul îi răspunse : «Te vei duce către domnul Baudricourt, căpitanul din Vaucouleurs, care te va trămite către rege. Sfînta Ecaterina și sfînta Mărgărita îți vor da ajutor!» — Ioana rămase plină de mirare și începu a plînge, neștiind care îi va fi soarta în viitor.

Acel înțelept fusese chiar sfîntul Mihail, groaznicul arhanghel al judecăților și al bătăliilor. El mai veni, și, spre a-i da inimă, îi povesti jalea cea mare de care era cuprinsă țara Franței. În urma lui veniră umbrele albe ale sfintelor, înconjurate cu făclii, împodobite cu cununi, plîngînd cu un glas dulce și pătrunzător. Ioana plîngea și dînsa, iar cînd sfintele și îngerii o părăseau, ea zicea suspinînd: «Cum aș fi vrut să mă fi luat îngerii cu dînșii!»

Pînă atunci ea nu auzise decît scumpul glas al maicii sale! Acum ea auzea glasurile puternice ale îngerilor, care-i cereau să părăsească casa părintească și pe muma ei, să lase grădinița ce sta la poalele bisericii, de unde păsările veneau să mănînce din mâna ei — atît de mare era blîndețea acelei sfinte fete, încît păsările cerului veneau către dînsa! — și… să meargă să vorbească oamenilor și să comande ostașilor.

Cinci ani petrecu astfel Ioana, într-o luptă groaznică și necontenită. Două autorități îi porunceau lucruri deosebite. Tatăl ei o oprea în coliba lui, iar îngerul îi zicea să plece, să pună mîna pe arme și să-și scape țara. Tatăl ei, țăran cam grosolan dar cinstit, jura că, dacă fiică-sa se va duce cu oastea, el cu mîinile lui o va strînge de gît. Ce să facă ea dar? căci în orice chip trebuia să fie neascultătoare unei puteri. Aceasta fu o luptă groaznică.

Părinții ei împotrivindu-se cu totul la întreprinderea sa, voiră să o mărite. Un flăcău din același sat pretinse că, fiind copilă, îi făgăduise să-l ia de soț. Ioana se apără cu putere dinaintea judecății; dar însă, ca să scape din mîna părinților, ea trebuia să atragă în parte-i vreo rudă; ceea ce era foarte greu. Un unchi al ei primi în sfîrșit să vorbească despre dînsa cu căpitanul din Vaucouleurs; acesta îi răspunse să o ducă îndărăt la tatăl ei, bine pălmuită. Însă Ioana, în loc de a-și pierde curagiul, voi să meargă singură la domnul Baudricourt. Minutul hotărîtor sosi; îmbrățișă pe toate prietenele ei și le lăsă sub paza Domnului; numai pe Haumeta, adevărata ei prietenă și tovarășă, nu voi s-o vază; despărțirea ar fi fost prea crudă. Astfel părăsi satul și familia ei pentru totdeauna.

Ajunse în orașul Vaucouleurs, îmbrăcată cu haine de țărancă, roșii și groase, și trase cu unchiul ei, la nevasta unui fierar care o priimi cu prietenie ; se duse la Baudricourt și-i zise cu ton hotărît că Dumnezeu o trămite către rege, spre a-i spune să nu se lupte pînă-i va veni ajutor din partea lui; să aștepte pînă în postul cel mare și atunci Dumnezeu se va milostivi cu țara Franței și o va ajuta, căci această țară nu este numai a regelui, ci e chiar a lui Dumnezeu.

Căpitanul se miră mult și, temîndu-se să nu fie vreo ispită a diavolului, se sfătui cu preotul, carele povățui pe Ioana să se întoarcă la părinții ei. Dar poporul nu se mai îndoia despre sfințenia fecioarei; el alerga din toate părțile ca s-o vază. Un cavaler întrebă dacă Englezii vor fi goniți din țară; ea răspunse că «trebuie să meargă către rege înaintea Paștilor, chiar de i s-ar toci pe drum picioarele pînă la genunchi, și că nimeni pe lume nu va putea să cotropească țara ei». Atunci toți orășenii din Vaucouleurs deteră bani spre a i se face o îmbrăcăminte de război, și Ioana plecă către Chillion.

Calea era grea și primejdioasă; țara era plină de tîlhari; nu mai erau nici drumuri nici poduri, și a călători astfel cu vreo cinci sau șase ostași numai, era primejdios pentru o fată. Ea însă nu se spăimîntă; prea era curată ca să se teamă de ceva, și cu toate că era și tînără și frumoasă, împrejuru-i se revărsa ca un cerc luminos și religios, care impunea respect celor ce o înconjurau. Trecu dar cu o liniște vitejească printr-acea țară pustiită și plină de hoții; iar cînd tovarășii ei descurajați voiau să o părăsească, ea le zicea: «Nu vă temeți de nimic; Dumnezeu îmi pregătește calea. De aceea m-am născut!»

Cînd ajunse în Chillion, era împotriva ei o așa mare opunere, încît a trebuit ca sfatul să se adune spre a discuta dacă se cuvine sau nu ca ea să vadă pe rege. În sfîrșit regele o primi cu cel mai mare alai. Era seară; cincizeci de făclii luminau sala, unde stau îmboldiți peste trei sute de cavaleri, nerăbdători să vadă p-acea fermecătoare, ce făcuse atîta zgomot.

Fermecătoarea era o biată fată de optsprezece ani, frumoasă, înaltă și bine făcută. Ea intră simplă ca o păstoriță, ceru să vadă pe rege, căruia, sărutîndu-i genunchii, îi zise: «Doamne, eu sunt Ioana Fecioara, și viu din partea lui Dumnezeu, ca să scap țara și pe tine însuți!»

După Dumnezeu, Franța era totul pentru dînsa, sau, și mai bine, ea amesteca aceste două iubiri într-una și aceiași. «A duce război împotriva sfintei țări a Franței, zicea ea, este a război împotriva Domnului Iisus».

Dar vrăjmașii ei cercară a dovedi că ea este o vrăjitoare, și numiră un sfat de vreo cinci episcopi ca să o cerceteze. Ioana răspunse la întrebările acestora cu simplitatea ei obicinuită, și judecătorii, văzînd-o așa de nevinovată, o declarară de adevărată trămisă a lui Dumnezeu. Atunci nimeni nu mai stătu la îndoială și regele, dîndu-i pe seama ei o roată de ostași, ea plecă călare pe un armăsar negru, îmbrăcată cu veștminte bărbătești și cu arme albe, ținînd în mînă o mică secure și în cealaltă un paloș strălucitor. Steagul ei era alb și semănat cu flori de crin; pe dînsul erau scrise sfintele cuvinte: «Iisus și Maria».

Astfel ajunse Ioana în orașul Orleans, la opt ceasuri seara, în ziua de 29 Aprilie. Ea nu putea să înainteze de mulțime; toți voiau să se atingă cel puțin de calul ei. Orășenii se uitau la dînsa, precum s-ar fi uitat la Dumnezeu. Ioana, vorbind mereu poporului cu o mare blîndețe, ajunse pînă la catedrala cetății, unde descălică spre a face o rugăciune.

Orașul Orleans se afla înconjurat de mai multe cetățui pe care le stăpîneau Englezii. Fecioara dete ocolul zidurilor cetății, spre a le vizita, și înainta chiar pînă către meterezele englezești. Tot poporul, adică bărbați, femei și copil, îmbătați de religiune și de război, pășea fără temere în urma ei. Ea venea seara la denie în biserica Sfintei cruci, și acolo toată lumea lăcrima de bucurie împreună cu dînsa.

Pînă aci ea nu fusese nici odată în bătălie. Într-o noapte se scoală deodată: «Doamne! strigă ea, sîngele oamenilor noștri curge! Dați-mi curînd armele și calul!» Pe urmă pleacă în goana mare; pe drum, întîlnind răniți pe cari-i aduceau în oraș, ea zice : «Niciodată n-am văzut curgînd sînge de Francez, fără ca să mi se ridice părul de groază!»

În noaptea aceia Francezii atacase o cetățuie engleză, fără să dea de știre Ioanei; dar încercarea lor nu izbuti; ei se turburară și fugiră cu neorînduială. Însă, cît se ivi chipul măreț al Fecioarei pe cîmpul de bătaie, fugarii se întoarseră, inima le veni la loc; peste puțin învinseră cetățuia și din Englezi abia scăpară cîțiva ascunși sub veșminte de călugăr. Aceasta fu cea dintîi bătălie și prin urmare cea dintîi izbîndă a Ioanei, și cu toate acestea, ea plînse mult văzînd atîția oameni, atîți frați morți pe cîmpul de luptă.

Mai rămînea Englezilor o cetățuie însemnată. Ioana se porni asupra-i, cu o mulțime de ostași și cetățeni, strejile orașului nu voiră să-i deschidă porțile, poporul le sparse și ieși. Soarele răsărea pe deasupra Loarei cînd toți se aruncară în luntri ca să treacă pe celălalt mal unde se afla cetățuia; ajunseră pînă la poalele ei și simțiră lipsă de artilerie. Englezii se apărau vitejește. Fecioara, văzînd că luptătorii începeau a slăbi, se azvîrli într-un șanț, luă o scară, o puse pe zid, dar, cînd încercă a se sui, o săgeată i se înfipse în umăr și ea căzu; durerea o supuse un minut; dar pe loc se sculă iarăși și strigă plină de vitejie: «Cînd veți zări steagul meu sus pe zid, atunci să intrați!» Cei din oraș care priveau după metereze această luptă crîncenă, nu putură să se mai oprească; deschiseră porțile și deteră năvală pe pod. Gloata venea ca o mare împotriva Englezilor; aceștia spăimîntați, fugiră, părăsind cetățuia în mîna biruitorilor, într-acest chip fu scăpată cetatea Orleans. Englezii se retraseră către miazănoapte, în orașele Jargeau și Bogency; iar Ioana, întorcîndu-se la Carol al Vll-lea, îl rugă să meargă la Reims, spre a fi încoronat. Dar, de vreme ce multe din orașele ce se aflau pe calea Reimsului erau încă stăpînite de vrăjmaș, hotărî să curețe mai-nainte toată calea aceia de orice oaste dușmană.

Francezii întîlniră pe Englezi lîngă cetatea Patay; aceștia stau la îndoială dacă trebuie sau nu să se bată; în sfîrșit lupta începu; generalul Talbot fu prins și două mii de Englezi acoperiră cîmpia cu trupurile lor. Fecioara plîngea văzînd atîția morți și dojenea cruzimea cu care ostașii biruitori loveau și vindeau pe cei robiți.

După această izbire însemnată, care smulse din mîna Englezilor o mare parte din tărîmurile izbîndite de dînșii. Ioana ceru ca regele să vină negreșit la Reims. Mai mulți curtezani se împotriveau acestui plan, dar stăruința Fecioarei fu atît de mare încît voința i se făcu. Moleșitul prinț, urmînd dorinței poporului întreg, plecă cu curtea sa. Însă pe drum el întîmpină împotrivire din partea orașului Troyes, care nu voia să-i lase trecerea slobodă. Atunci sfatul se adună și chibzui de n-ar fi mai bine să se întoarcă la Chillion. Ioana plină de inimă, lăsîndu-i să-și urzească planurile sub cort, puse mîna pe arme, începu atacul orașului, îl supuse, deschise porțile regelui și, înfruntînd toate piedicile, duse pe Carol al Vll-lea pînă în orașul Reims.

Acolo se făcu încoronarea lui cu cea mai mare pompă. Franța, dobîndind un rege pămîntean, dovedi că mai are într-însa puterea de a-și susține neatîrnarea. Ioana care pregătise cu atîtea trude această mare sărbătoare ce umplea țara de bucurie, simțindu-și acu misiunea sfîrșită, îngenuchie dinaintea lui Carol și-i zise : «Înalte Doamne, eu am avut datorie să scap Orleansul, să te ung rege și să-ți pun pe cap coroana Franței. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat întru toate acestea! Însă acum dă-mi voie să mă întorc în sat la mine».

Nimeni nu voi s-o lase să plece; așa și dînsa, supunîndu-se rugămintelor regelui și poporului, rămase la curtea lui Carol.

Prin ajutorul ei Franța își redobîndise adevăratu-i rege; dar acestuia, întronat de puțin timp, îi lipsea o capitală, căci Parisul era încă ocupat de vrăjmaș. Deci toate armele franceze se porniră înspre dînsul pentru a-l scăpa. Ioana începu atacul; dar, după ce luă cu asalt un rînd de metereze, căzu rănită rău în piept. De atunci puterea ei începu să scadă; ea simțea schimbarea ce se făcuse într-însa și zicea adeseori duhovnicului ei: «De voi muri peste puțin, să spui regelui să zidească biserici în care se vor face rugăciuni pentru cei ce au murit întru apărarea țării». De mult ea zisese : «Întrebuințați-mă căci n-am să mai fiu cu voi mai mult de un an». Toți o priveau ca o sfîntă, dar ea dimpotrivă le arăta că n-are nici o putere de a face minuni. Astfel, odată, o doamnă rugînd-o să pună mîna pe niște cruci și pe niște mătănii spre a le sfinți, ea îi răspunse zîmbind : «Pune și dumneata mîna și tot una va fi».

De la Paris, ea se duse cu oastea ca să scape tîrgul Compiegne. Aici avea să se sfîrșească viața ei cea războinică, ca să înceapă pentru dînsa o viață de suferințe amare. Ieșind odată din oraș cu o ceată, se văzu în mijlocul vrăjmașilor, părăsită de ostașii ei, care se retrăsese în cetate. Apucă și dînsa înapoi, dar găsi porțile închise și căzu în mîinile unui cavaler din Burgonia, numit Ioan de Ligny, care o vîndu Englezilor pe zece mii de franci (aproape 30.000 de lei). Aceștia, pregătindu-se a o ucide o închiseră într-un turn, de unde ea încercă să scape, sărind pe fereastră. Strejile ce păzeau împrejur, o prinseră. Inima ei era în Compiegne și, de cîte ori îi venea în gînd că străinii vor putea lua acea cetate și vor intra iarăși în miezul Franței, plîngea cu deznădăjduire și cădea în genunchi, rugînd pe Dumnezeu să o strămute într-o clipă în tabăra franceză.

Inchizitorii ei, băgînd de seamă, după mai multe ale ei încercări, că va putea să fugă din turnul unde era închisă, o duseră în orașul Rouen, ca să i se facă acolo și judecata.

Omul însărcinat cu acest proces era un episcop numit Cauchon, vîndut Englezilor și dușman înverșunat al Ioanei. El, cu tovarășii lui, încercă prin toate mijloacele a dovedi că Ioana este eretică și vrăjitoare; dar credincioasa copilă răspunse cu atîta simplitate și cu atîta hotărîre, încît adesea înmărmurea pe iscusiții ei judecători. La orice întrebări i se făceau asupra legii și a bisericii, ea răspundea cu acea credință fierbinte a unei inimi curate și fără de pată; iar cînd îi ziceau că nu e creștină și că trebuie arsă pe piață, ea le răspundea, arătîndu-le cerul: «Aduceți-vă aminte că este colo sus un jude și pentru voi» ! Și judecătorii turburați, se risipeau lăsînd pe a doua zi judecata; astfel se petrecu un timp destul de lung. Englezii erau foarte supărați de această întîrziere; ei cereau ca Ioana să fie arsă pe loc. În zadar se sileau bieții cărturari să le dovedească cum că trebuie ca această faptă să aibă cel puțin un văl, o umbră de dreptate; neputînd a mai răbda nici un fel de prelungire a judecății, porunciră lui Cauchon să grăbească cu cît se va putea mai mult sfîrșitul acestei grozave istorii, amenințîndu-l că-l vor spînzura pe dînsul însuși, dacă nu le va asculta strașnica poruncă.

În timpul acesta, Ioana suferea chinuri grele în temnița ei; expusă la batjocura unor soldați mojici, cari dormeau chiar în chilia ei, legată cu fiare într-un colț pe un mănunchi de paie, fără să se poată mișca, ea nu avea altă apărare decît hainele ei bărbătești. Noaptea și ziua ea veghea deșteaptă spre a-și păstra cinstea, impunînd mai mult paznicilor prin puterea morală a înfățișării ei. Într-această tristă pozițiune petrecu ea, sărmana, sărbătorile Paștilor. Ce durere putea fi mai adîncă pentru dînsa, care era învățată cu drăgălașele mîngîieri ale mumei sale, decît aceia de a petrece aceste sărbători, în care toți oamenii suferă și se bucură împreună, singură și părăsită în fundul unei închisori întunecoase? Paznicii ei fură așa de crunți, încît nici voie nu-i deteră să meargă la biserică. Poarta ce se deschide pentru toți în noaptea învierii, rămase închisă pentru dînsa!

După sărbători, judecata începu iarăși. Cu toată slăbiciunea în care căzuse, ea rosti aceste cuvinte pline de tărie: «Tot ceea ce am făcut, bine am făcut. Știu că Englezii mă vor ucide, crezînd că după moartea mea vor dobîndi țara Franței; dar chiar de ar fi dînșii de o sută de mii de ori mai mulți de cum sunt acuma, nu vor putea dobîndi această țară»! Judecătorii, întărîtați și mai mult împotriva ei prin aceste cuvinte, de altă parte speriați de amenințările Englezilor și deznădăjduiți de a găsi în apărarea din grai a Ioanei, vreun cuvînt prin care ar fi putut s-o învinovățească de erezie, începură a-i găsi vină în îmbrăcămintea ei. O întrebară de ce steagul ei fusese cel dintîi la încoronarea regelui; ea răspunse: «Deoarece a fost cel dintîi la muncă, trebuia să fie și cel dintîi la cinste». Pe urmă o învinovățiră că a purtat veștminte bărbătești, ceea ce nu se cuvenea sexului ei. Atunci ea nu știu negreșit cum să se apere; o rușine feciorească o oprea să spună care fusese adevărata pricină a acestui port. Judecătorii nu lăsară să le scape această întîmplare, și, numind-o în obște vrăjitoare și făcătoare de farmece, hotărîră să o arză.

Pe acea vreme, Carol al Vll-lea nici nu se gîndea la Ioana; acea fecioară ce-l scosese din ticăloasa și moleșită lui viață, spre a-l așeza pe tronul unei națiuni care numai prin puterea ei devenise biruitoare, acea simplă și eroică fată de la cîmp, era cu totul uitată de dînsul; nici chiar un simțămînt de recunoștință nu-l împinse a cerca să o răpească din mîinile gîzilor ei. Curtezanii lui, oameni corupți și plini de ură și de pizmă împotriva Ioanei, se sileau mai mult să o șteargă pe deplin din aducerea aminte a slabului rege.

Deși ea ar fi avut drept a se plînge de această uitare, însă Ioana nu rosti un cuvînt împotriva lui Carol; ea vedea într-însul țara întreagă, unsul lui Dumnezeu; ar fi crezut că face un păcat mare, dacă ar fi învinovățit o ființă ce i se părea vrednică de cel mai cuvios respect.

Dar minutul hotărîtor sosi. Ioana, legată pe o căruță dezvelită, fu adusă în mijlocul poporului pe piața mare din Rouen. Acolo, mai mulți preoți, vînduți englezilor, declamară cuvinte prin care înfiorau pe sărmana fată, vestindu-i moartea sa chiar în acel loc, și dovedind poporului că ea este nelegiuită și eretică.

Locul de moarte era pregătit; o mulțime de soldați englezi înconjurau piața, bătîndu-și joc de biata fecioară. Popii, voind să-i prelungească suferințele, începură a-i face deosebite întrebări despre legea și faptele sale; dar ostașii nerăbdători o smulseră de dinaintea lor și o legară pe rugul unde era să fie arsă. Văzîndu-și atunci moartea de aproape, ea ceru o cruce; un cavaler englez făcu cu două surcele o cruciuliță, și ‘i-o dete, rîzînd. Ea o sărută cuvios și o puse pe sîn. Preoții o afurisiră în numele bisericii. Gîdele puse foc lemnelor de la rug. Ioana îl văzu de sus și nu putu să oprească un strigăt plin de fiori. La urmă călugărul ce era lingă dînsa se coborî jos, și flacăra începu a se încinge…

În minutul cînd o atinse, nenorocita fată tresări și ceru aiazmă; dar îndată capul îi căzu pe sîn, și mai strigă o dată: «Iisuse»!.., Vîlvoarea de flăcări o înconjură de toate părțile.

Două mii de oameni plîngeau la această tristă priveliște; unii Englezi numai se sileau a rînji; dar după ce văzură trupul Ioanei schimbat în scrum și cenușă, ei fură pătrunși de o mustrare de cuget adîncă și alergară în toate părțile cu un fel de spaimă groaznică, strigînd în gura mare : «Am omorît o sfîntă»!

Aceste cuvinte, ieșite din gura unui vrăjmaș, erau foarte adevărate; ele vor rămînea, și viitorimea le va crede; într-adevăr sfîntă a fost Ioana Darc, Fecioara din Orleans, în privința religiei și a iubirei către țara sa.

1. ↑ Concubină;