https://blog.revistaderecenzii.com/

Din maidanele, vara împodobite cu flori și iarna cu zăpadă, de la umbra castanilor verzi și stufoși, unde se adunau bătrânii cu snoavele lor, de la vatra cu jeratic clipind ca niște ochi de aur, în jurul căreia se prigoreau bunele mele surori, din atâtea cântece, și basme, și povești, când ai avut ochi, închipuire și inimă, să te pomenești închis în niște ziduri înalte, să te izbești de chipuri străine și reci, de inimi domoale și nepăsătoare, de mai-mari cari nu vor să știe de cântece și de basme… iacă cea mai mare nefericire din viața mea!

Dezordinea și sclavia liceului, masa bursierilor, soioasă și murdară, duhoarea bucatelor grase, cafelele cu lapte mirosind a câne plouat, plescăitul lacom a optzeci de tovarăși, și pedagogii cu ifosul lor de parveniți, așezați în căpătâiele celor două mese lungi… iacă ce mă înfioară și astăzi când mă gândesc la acea viață de șeapte ani.

Eram de doisprezece ani. Nu cunoșteam pe nimeni din tot dormitorul.

Când lampa dim mijlocul tavanului cu arabescuri albe și cenușii se stinse, închisei ochii, ascultai răsuflările ostenite și grele ale bursierilor și mi se păru că sub mine se deschide o prăpastie fără fund… Unde era blânda mână a mamei, ca să-mi vâre plapăma pe sub mine și să-i simț cele trei degete atingându-mă pe frunte, la mijloc și pe umeri, în semn de cruce, iară eu să adorm sub paza ei și a crucii?… Unde era Lăbuș, cânele meu, cu care hoinăream toată ziulica? Unde, pisica neagră, care mi se tolănea d-a lungul spatelui?… Înțelesei că fericirea și libertatea mea periseră și, închizând ochii ca să adorm, simții pleoapele umflate de lacrâmi.

Acei cari schimbaseră lacom codrul pe pâne și bucățica de brânză pe o cafea și pe trei feluri de bucate, dezbrăcându-se voios de zdrențele lor ca să se îmbrace cu tunica de bursier, acei cari de mici se gândiseră că învățând carte multă vor ajunge bogați și fericiți, acei cari din întâmplare nu gustaseră farmecul mângâierilor și nu auziseră vorbă bună intrând pe ușa părinților lor… aceia nu vor înțelege de ce mă podidi plânsul și de ce somnul și odihna nu se lipiră de mine pân’ la revărsatul zorilor.

Mângâierea se preface în trebuință fatală a vieței; libertatea, gustată de mic copil, este viața însăși. Și nu vorbesc de libertatea care dă naștere la atâtea neînțelegeri și lupte.

Libertatea mea?… Goana din câmpiile fără margini… șanțurile sărite dintr-o aruncătură… vârful dudului bătrân, în care mă suiam, înecându-mi ochii în albastrul cerului… colindările de prin stufișurile de soc cu flori mirositoare… găitanele verzi presărate cu rochițele-rândunicii, învoalte și străvezii, ca niște pâlnioare de ceară…

Libertatea mea era fără păcat, frumoasă, cu poteci șerpuite printre ciucuri de flori sălbatece, cu drumuri gălbui adâncite în depărtări, părând că fug și să înfig în fără-fundul cerului…

Năluciri fermecătoare.

În prima noapte de tortură mă simții înjosit, rob, năbușit de atâtea păreri de rău. Închideți un pui de leu în gratii de fer și îndopați-l cu carne proaspătă… va privi lung îngusta sa încăpere, va închide leneș și ofilit ochii și-și va pleca binișor capul pe labe, visând, desigur, pustiul cald și nemărginit.

Mă vânduseră ai mei pe o învățătură neghioabă și perversă.

În nopțile de iarnă, când viscolul mă trezea în sforăitul celorlalți, îmi dășiram în minte frumusețile de odinioară, și toate se încheiau cu ticăloșiile din clasă.

Un profesor bătrân și rău. Tace ca o momâie. Deschide gura parc-ar fi un mort care-și scuipă pământul din gură și slomnește îndesat prin știrbiturile dinților: „Afu-ri-situle!” Altul, gros, roșu-verzui, ca un ficat; fără gât; cu ochii umflați și repezi; mânile îi bănănăie în toate părțile; înfige degetele în urechile cuiva și scrâșnește: „U! boule!” Altul, soios, c-un palton larg și vechi; nu-l încheie niciodată; ciupit puțin de vărsat; cu ochii verzi, barba albă; țipă pițigăiat, parc-ar fi o femeie: „La loc, găgăuță!”

Cum s-au prefăcut într-o clipă nevinovatele mele plăceri!

Cine mi-a mototolit nemărginita perdea pe care să zugrăveau câmpiile mele, cerul meu, zilele și nopțile mele, smălțuite cu flori și semănate cu ținte de aur? De mi-ar fi lăsat barim pisica și cânele, poate că mi-ar fi curs mai puține lacrâmi pe declinările latinești, învățate de spaimă, ca să nu deschiză asupra mea ochii reci și răi profesorul neclintit și galben ca un mort, în jețul catedrei!

Nici un câne n-a fost mai încolțit de vrăjmași.

Cartea, pe care trebuia s-o născocim noi (afară de doi-trei profesori, toți ceilalți nu deschideau gura decât ca să ocărască), colegii mei, rău nărăviți, spioni și lași, afară de câțiva săraci, sălbatici, prinși ca cu arcanul, pedagogii îngâmfați, provizorul, un neamț cu favoritele roșcate până la brâu, directorul, un suflet bun, strigând de se auzea cale d-o poștă, economul, clipind des numai dintr-un ochi, bucătarul, cocoșat și cu muștăți lungi și groase, bursierii din clasele superioare, cu palmele gata pe bătaie… iacă vrăjmașii mei!

Clopoțelul care ne speria din somn, iarna, la cinci ore, cu noaptea în cap… apelul… rugăciunea pe care n-am vroit s-o zic niciodată, cu toate pedepsele ce am suferit… meditația cu fearele groase… vizita pedagogilor, cari mă făceau să tresar fără să ridic ochii din carte… clasa… zgomotul zvăpăiat al externilor… masa cu duhorile ei… culcarea și bătăile cu pernile… așa de repede veneau una peste alta, că eu, copilul libertății, al seninului și al nemărginirei, îmi simțeam inima rănită și neînțeleasă, chinuită și nemângâiată de nimeni, ea, răsfățata de odinioară!

Multe nopți am plâns cu fața în pernele glodoroase.

Și când lacrimele se zvântară, mă pomenii altfel de cum fusesem.

Strigam; dam dracului; înjuram; ca și ceilalți. În umezeala sălii de meditație, cu băncile murdare și încărcate de litere și necuviințe, cu atâtea chipuri nespălate și oțelite de nevoi, injuriile aveau un mediu prielnic; blestemul plutea în aer: n-aveai decât să-l sorbi și să-l azvârli. Lupta pentru aceeași tablă, pentru aceeași cretă, pentru aceeași lumânare năpădea sângele la cap, smâcea mânele din încheieturi. Pumnii mei începuseră a se încleșta mai des și mai grabnic; gesturile mi se zvăpăiau; fața mi se aprindea și mânia mă întuneca, fără să prinz de veste.

După doi ani mi-era ușor să răstorn mesele, să trântesc băncile, să dărâm soba, să dau cu planșeta și cu lemnele de la sobă.

Tot ce mă înconjura mi-era dușman.

Viața din liceu îmi ucisese iluziile. Ea înlocuise rugăciunea cu blestemul și mă învăluise într-o coaje de fer, egoistă și rea.

Și, cu toate acestea, ascundeam în mine o viață, străină celorlalți, blândă, frumoasă, neînțeleasă.

Ghemuit într-un colț pe care niciodată nu l-am părăsit, cu tâmplele strânse între pumni, mut și cu ochii pe jumătate închiși… parcă mă văz și astăzi… Tăcerea avea farmecul gândirii; gândirea, farmecul nălucirilor; nălucirile mă absorbeau din lumea reală…

În mirosul greu al atâtor inși, când dușmăniile ațipeau o clipă, mă visam cu fața în sus, în mijlocul câmpiilor, sub coviltirul adânc al cerului.

Până nu mă mișcam pe banca de lemn și nu simțeam masa cenușie, miresmele florilor din nări, albastrul infinit din ochi și concertul de păsări din fundul urechilor nu dispăreau. Mișcarea aceea, ca un vânt care mi-ar fi stins lumina din lumea iluziilor mele.

Deștept, eram rău… violent… uram; visând, eram bun, liniștit… iubeam.

Aș fi dat în genuchi înaintea lumii; aș fi iertat-o; aș fi adorat-o; dar să nu fi fost așa de îngustă, așa de lacomă și de laș închinată legilor aspre cari o cârmuiau.

Liceul, murdar, ruinat. Uneori mi se părea ca un imens cadavru, iară noi, copiii, ca niște viermi, mișuind într-însul.

Porțile se deschideau externilor. Priveam la roiul de școlari cum se ducea, zgomotos și vesel; mă luam după ei, fără să vreau… și aceleași porți vechi de stejar mie mi se închideau… niciodată inimă bolnavă n-a jinduit mai dureros libertatea perdută!

Și d-atunci, când toamna îmi trece pe dasupra dunga de cocori și aud pe câte un tovarăș d-ai lor țipând și bătându-și aripele smulse, prin curțile bogaților, mă gândesc că libertatea este dorul cel mai adânc al tutulor vietăților de pe pământ.

Uneori închipuirile din lumea de odinioară mă adormeau cu capul pe bancă.

Iacă viața mea.

O luptă înverșunată între vis și realitate.

Cel mai crud dușman, acela care mă deștepta din colțul de lângă un dulap negru.

Dușmani mi-erau toți, fără știrea și voința lor.

Anii de chinuri trecură încet.

Capul mi se încărcă cu cunoștințe nesuferit de urâte. Învățam de frică și de rușine. Iluziile amorțite se deșteptau mai anevoie. Închipuirea nu mai clădea minuni într-o clipă. Limbile moarte și vii (haos de sunete noi pentru noțiunile vechi și indiferente), aritmetica, geometria și algebra, cu socotelile lor reci, simbolice, micșorară focul sufletului meu încet-încet, pe nesimțite.

O ghiulea înroșită la foc, când o arunci în apă rece, azvârlă apa în lături, o turbură; apoi fierberea se liniștește; apa acoperă ghiuleaua răcită de jur împrejur… În mine nu mai rămăsese decât un pic de căldură, o fărâmă de viață din focul și nebunia de altădată.

Trecuseră patru ani.

Mă îmblânzisem.

Slab și galben. Liniștit. Ascultam. Mă mișcam încet.

Din tot avântul nu-mi rămăsese decât saltul mortal de la trapeze, în zilele de gimnastică. Când îmi desfășuram trupul în aer, plutind cu mânele întinse, o plăcere ciudată îmi furnica de la călcâie până la creștet, îmi amintea visele fericirii perdute.

În toată ființa mea, deșirată și slabă, învinsă și oprită în loc, nimic nu mă turbura, biruit de scârbă și de anemie.

Neputând fi cum venisem pe lume, nu puteam să fiu ca ceilalți.

Ca ei ar fi fost bine.

Cu ei, veselia și odihna. Cu ei, tinerețea, plăcerile furiși, cearta, murdăria și păcatul.

Cu ei, viața.

Cu mine, dezgustul, bătrânețea la cincisprezece ani, pacea sângelui slăbit de fumul lumânărilor ș-al lămpilor, de duhoarea meditațiilor ș-a sofrageriii, de năduful dormitoarelor și de umezeala zidurilor.

Din soare și nemărginire, la întuneric și umezeală.

Ceea ce mă mâhnea puțin erau șoaptele sfioase ale colegilor mei. Vorbeau încet și râdeau. Adeseaori schimbau vorba. Poate de rușine, poate de milă. Lângă un mort nu se vorbește de plăceri. Dar degeaba, le bănuiam șoaptele.

Iarna, la gura sobei, vorba se încingea pătimaș.

Unul, nalt, subțire, roșu la față, povestea frumusețea și meșteșugul unei femei tinere, „o brună, cu părul lung, cu rochia scurtă și cu ciorapii roșii”.

– Cum mă vede, mă ia de gât; mi-a jurat că e nebună după mine, numai după mine; și mă sărută, și mă strânge în brațe. De multe ori am amețit în brațele ei. Nu vă puteți închipui.

– Se poate, dar nu e ca a portarului, zicea un altul, gros și scurt. De câte ori nu este nimeni în infirmerie, eu mă îmbolnăvesc. Doctorul îmi scrie o rețetă, Ea intră binișor pe ușe, cu condica medicamentelor. Îndată ce mă vede, aruncă condica, se învârtește într-un picior, ochii i s-aprind de bucurie și, aducând degetul la gură, după ce face: „Sut, sut, șiiit”, s-apropie de patul meu. Mă joacă în brațe. Îmi zice că sunt rotund și gras ca un purcel. Noaptea, târziu, târziu, când pleacă la bărbatu-său, mă mângâie până în pragul infirmeriei, apoi mă sărută, șoptindu-mi: „Să nu fii bolnav mai mult de două zile, că rămâi îndărăt cu lecțiile… Vai de mine, să nu te dea afară din bursier!”

Își spun fericirile lor. Carnea li s-aprinde la gura sobei. Cei mai mici ascultă din toată inima. Eu mă învârtesc în plapâmă, cercând zadarnic să nu-i auz. Ei vorbesc și se întind, oftând, luminați de flacără.

– Eu, eu, î, eu, î, am găsit una, î (un blond gângăit înjurând la fiecare cuvânt), am găsit un, un bo-bo-boc de fată. O, î, î, o, cu-cusutoreasă, dur-durdulie. Mă scăldam în gârlă, toc-tocmai la apă mică, și s-a amorezat de mine. S-a ui-uitat un pedagog la dânsa, dar ea nu s-a ui-uitat la el. E fata unui po-popă bătrân. Vara peste uluci, bă-băiete, și la Florescu în grădină. Iarna, mai greu. O, o, iu-iubesc la nebunie…

– Dar mie (altul cu părul ca de arap și cu pestrui pe obraz) nu-mi iese din cap o fetiță de paisprezece ani. Să nu care cumva să vorbiți ceva! Este sora unui bursier din clasa întăia. O dată am fost pe la ei, și d-atunci numai în scrisori o ducem. Ea plânge pe rânduri, eu plâng pe rânduri. S-o vedeți ce bună e și cum îi tremură mâna când mă ia de mână! Dacă am rămânea singuri acasă… măi, măi, ce fericiți am fi!… Mă-sa e văduvă, bună prietenă cu unul din profesorii noștri…

– Copilării, răspunse unul dintr-a șeasea, se vede că n-ai trecut în cursul superior. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. Fără poezii, fără scrisori și fără parale.

– Cum? Cum? întrebă cel care se prăpădea după aceea cu rochia scurtă și cu ciorapii roșii… Cum?… A mea, deși mă iubește, mi-e frică însă de… și cinci franci în fiecare săptămână…

– Foarte bine. Nu meditez pe Ionașcu?

– Și dacă meditezi pe Ionașcu?

– Ionașcu, ca să fie un Ionașcu, nu trebuia să aibă o mumă?

– Dar ca să fie un Ionașcu, nu trebuie să aibă și un tată, ziseră râzând doi dintre ei.

– Așa e, dar muma lui, înainte d-a fi muma lui, fiind săracă și frumoasă, știind franțuzește și cântând la piano ca să ajungă bogată, vara cu trăsură și iarna cu sanie, și cu operă, și cu rochii de mătase, și cu dantele, n-a trebuit să se mărite cu un Ionașc-moșier, Ionașc-bogat, Ionașc-bătrân, Ionașc-urât, Ionașc-prost, Ionașc care să fie mai mult pe la moșii?…

– Ei și?! întrebă altul, care sta pe jos, lungit, cu fața în sus și cu mânele încrucișate sub cap.

– Cum, ei și?! N-ai înțeles? Ea e tânără, eu sunt tânăr. Ea brună, iute, caprițioasă, cu gura largă, cu buzele groase, roșii ca sângele, gata să-ți spuie în urechi nebunii; și eu sunt eu; i-am plăcut fără să mă gândesc. Nu știți cum își trimete la plimbare băiatul și o fetiță mai mică și cum se uită la mine, parcă mă mănâncă, când zice: „E vremea frumoasă, să înhame caii la trăsură și să vă duceți la plimbare, copiii mamei”. Și ce sofa… ah! ce sofa… Pe ea n-o mai încape locul. Ce trup, ce brațe rotunde, ce buze cari ard, ce păr negru, ca niște valuri de păcură pe umerii ei albi ca laptele! Numai nu plânge când plec dumineca seara. Pe director l-a făcut imoral în fața copilului, fiindcă am învățat la Sfinții Grigore, Vasile și Ioan, și mi-a șoptit: „Ce n-aș fi dat să te văz!”

Plăcerile, în zăpușala dormitorului, se revărsau, dând pofte și piroteală. Vorbele lor mă frigeau ca niște cărbuni d-a lungul spinării. Închideam ochii. Somnul nu se lipea de pleoapele mele ostenite.

Mă gândeam la copilăria nevinovată și fericită, dar nimic din acest trecut mort nu se mai deștepta. Auzul era un vrăjmaș neînvins. Vream să desprețuiesc ce auzeam; apoi eram curios să le aflu secretele. În sfârșit, mă aprindeam. Dam la o parte plapăma. Oftam fără să știu de ce. Pedagogul intra în dormitor; toți fugeau speriați; începeau să sforăie furați de somn. Eu însă, nevinovatul, mă frământam în pat fără să adorm. Mă chinuiam în aerul gros și greu, încărcat cu plăcerile și vițiile celorlalți.

Vițiile lor se întrupau înaintea ochilor mei închiși.

Mă apropiam de femeia cu rochia scurtă și cu ciorapii roșii. O vedeam răsturnată. Ca prin minune, zăream cum se apropia, ca din fumul depărtării, o sofa largă și moale. Pe sofa se rostogolea o femeie cu umeri rotunzi și albi; ochii ei umezi se deschideau leneș, voluptos; brațele i se întindeau spre mine; se răsturna cu fața în jos, cu dantelele de la picioare mototolite, cu părul împrăștiat în șuvițe negre pe niște umeri albi ca laptele.

Acele femei, pe jumătate goale, dispăreau.

În fundul urechilor auzeam un vuiet depărtat.

O mulțime de spirite. Femei cu părul blond și parfumat, goale și ușurele, în contururi albăstrii, pluteau în aer, licăreau, despicau spațiul ca niște săgeți de lumină și, surâzând, mă atingeau cu degetele lor subțiri și cu aripile lor aurii. O dată am prins mâna uneia; mâna i s-a topit într-a mea și întreaga ei ființă s-a risipit în aer ca o pală de fum suflată de vânt.

Desigur, carnea revoltată viețuia și gândea în locul creierului meu trist și adormit.

În vacanția Paștelui mă plimbam prin grădina internatului de pe albia Dâmboviței.

Cald. Caișii înfloriseră. Vrăbiile ciripeau în merii cu boboci rumeni.

Mă plimbam cu capul gol și cu ochii în jos. Hainele, pătate de cerneală, rupte și fără nasturi; ghetele, largi și nelustruite.

Acele scene povestite, de cari la început mi-era frică, acum mi le desfășuram în minte. Îmi plăcea să mi le spui, să le schimb. În locul femeilor desfrânate, o fată tânără, cu ochii în jos, rumenind la fiece vorbă. Mă apropiam de ea. O luam de mână. O priveam, o mângâiam, o iubeam. Oh! ce mult iubeam iluzia mea! Ea înlocuise câmpiile netezi, cerul albastru, basmele și poveștile de odinioară. Reînviasem, aveam la ce gândi.

Din nomolul vițiilor născuse o iluzie.

Cine, la șaisprezece ani, neavând pe cine iubi, nu și-a adorat năluca închipuirilor lui?

A treia zi de Paște goneam dupe acel chip fantastic. Lumina soarelui juca în geamurile unei ferestre de la otelul „Neubauer”. Mă trezii din visuri. Privii la acea fereastră. Cercevelele se deschiseră. O femeie tânără, cu părul bălan, privi drept și lung la mine.

Tresării.

Blondă, albă, ca viziunea mea.

Era ea, desigur.

Voind să plec, nu putui mișca picioarele. Mă despărțea de dânsa grădina, un zid vechi, niște prăvălii mici ș-o uliță. Nu-i vedeam bine decât părul blond și rotunzimea feței. Închipuirea îi zugrăvi ochii, niște ochi albaștri și limpezi; îi potrivii gura cu două buze rumene și umede.

Sta nemișcată ca o icoană în pervazul ferestrelor.

O cream inconștient; o adoram fără să vreau.

– Pot să trăiesc, am pentru cine!

Din acea zi viața mea era mai mare, mai puternică. Sângele, repede; răsuflarea, adâncă; vedeam mai limpede, mai departe; mâncam cu poftă.

– Mă va iubi!

Cum o văzui, mă repezii la peria de vax, lustruii ghetele întâiași dată în viața mea. Mă dusei în dormitor; mă dezbrăcai; un ac; mă chinuii să bag în ac; cârpii hainele cu ața albă, muiată în cerneală; căutai nasturi și mi-i cusui; întoarsei legătura pe dos, o fășie albă cu bobițe negre; mă spălai pe ochi cu săpun; mă peptănai în geam; mă frecai pe dinți cu ștergarul. Haina, o redingotă veche, pătată. Mă dezbrăcai ca să mi-o spăl.

La șease, când sună de prânz, eu intrai cel din urmă în sofragerie.

Toți băieții se uitară lung la mine, și unul din ei șopti vecinului:

– Desigur, e amorezat.

Ce răutate! Numai eu să nu iubesc?

Hainele mă trădaseră. Să le fi lăsat îmbâcsite și zdrențăroase. Mi-era frică și rușine. Mi se părea că toți se uită la mine și se întreabă:

„Unde e pata de sos care se întindea de la guler până la pulpane?… Unde sunt cele două petece cari i-atârnau la spate?… Pentru ce și-a cusut nasturii toți, când n-avea nici unul?… Pentru ce s-a peptănat?… Braavo!… și-a ales cărarea la o parte! Braavo! și-a lustruit ghetele!”…

Când ieșii de la masă, auzii pe un bogătaș, un solvent, care în viața lui nu pricepuse nimic, șoptind:

– Mă miram eu de ce se învârtea prin grădină! trebuie să fie ceva.

Dacă cel mai prost bănuise așa de repede, ceilalți desigur știau tot. Mi-ardeau obrajii. Ce n-aș fi dat să tacă! Cel care șoptise în urma mea era cel mai învierșunat dușman. Mă bătusem cu el. Nu-i vorbeam de doi ani.

E noapte.

Toți dorm.

Puteam să iubesc în tihnă.

O vedeam.

Se uita la mine.

Privirile ei mă ardeau. Părul bălai, ca niște sculuri de borangic, îi lumina obrajii, gâtul și umerii.

Cu capul pe genuchii ei… voi iubi, voi visa, voi povesti dragostea mea cu glasul tremurând…

Și de câte ori mi se părea că închide ferestrele, întindeam mânele și-i ziceam:

– Mai stai, lumină adevărată!

A doua zi, cum se crăpă de ziuă, tresării din somn. Mă îmbrăcai în vârful picioarelor și mă repezii în grădină. Ajungând în locul de unde puteam să privesc în fereastra ei, plecai capul în jos, sfios, rușinat și-mi zisei:

„Dac-o fi la fereastră?… Dacă, ridicând ochii, voi întâlni ochii ei?”…

Privii spre „Neubauer”. Fereastra era închisă; perdeaua, lăsată în jos. Ciudat, mi-ar fi fost frică să o văz la fereastră și, văzând că nu e, mă întristai.

O adevărată luptă, ca și cum m-aș fi desfăcut în două ființe:

– Așa iubește cineva când iubește? Nu știe nici măcar că o aștept?

– Dar e frig… abia s-a luminat de ziuă… Și de unde să știe?… Nu i-ai spus nimic…

– Dar ea mi-a spus?…

– Nu vezi cum tremuri?… Soarele n-a răsărit…

– Dac-ar fi la fereastră, mi-ar fi cald. Nu e frig. Oh! nu mă iubește… nu mă iubește!…

– Nu se poate. E scris. Erai singur în lume. Goneai dup-o închipuire; o fereastră se deschise, și ea răsări ca o nălucă blondă…

– Și cum m-a văzut, să mă și iubească?

– Da…

– Așa e… eu cum am văzut-o am iubit-o…

Am tremurat degeaba.

Nu s-a arătat.

Am plecat spunându-mi necontenit: „Mă iubește… dar e frig… e de dimineață…”

În dormitor, cald. M-am trântit în pat. Am început să plâng. De frică să nu deștept pe cineva, mi-am îndesat fața în pernă.

Am adormit.

Pentru toți răsărise soarele, pentru mine nu. Mi-era frig.

S-o mai văd încă o dată!…

Soarele era sus.

Mă învârtii prin grădină amețit. Așteptai să se arate la fereastră. Inima mi se bătea speriată la fitece zgomot care venea dinspre otelul „Neubauer”. În sfârșit, fereastra se deschise; ea răsări iarăși, în alb, cu părul despletit; privi drept și nemișcat În grădina liceului. Soarele îi poleia obrajii. O clipă mă uitai la ea și plecai ochii în jos, amețit de acea frumusețe care mi s-arăta în depărtare ca o lumină, ca o speranță.

Ridicai ochii din pământ. Fereastra se închisese. Ce laș! să n-o privesc mai mult! Timiditatea mea să nu-i fi părut despreț?

– Mai arată-te o dată…

Abia sfârșii aceste cuvinte, și un râs cu hohote auzii în spatele meu.

Prin uluci zării mai mulți inși.

Clopoțelul ne chema la masă.

Când intrai în sofragerie, toți mă spionară cu privirile. Dușmanul meu, cu care nu vorbeam de doi ani, râdea cu lăcrâmi și șopăia cu câțiva, furișind coada ochiului spre mine.

Nu mâncai nimic.

Câteva zile nu privii pe nimeni drept în față.

Prima seară dupe vacanția Paștelui.

În dormitor. Toți se adunară în patul vrăjmașului meu și începură să-și povestească izbânzile. Ascultam, vârât în plapămă. M-aș fi robit tuturora numai să nu fi pomenit, în râs, de curatul meu păcat.

Ș-acum aud crudele cuvinte cu cari îmi străpunseră inima. Ș-acum cred că Dumnezeu n-a plăsmuit nimic mai rău pe pământ ca copiii.

– În Vinerea Patimelor, zise unul, eram la S-tul Spiridon în spatele unei domnișoare. O curtam de demult. Când îngenuche, rochia și fustele îmi veniră pe piept. Se uită la mine. Râse. Eu mă îndesai în fustele ei. Timp de șase evanghelii ne iubirăm, și a doua noapte după Paște, ne întâlnirăm în grădina lor. E fata unui profesor de clasele primare. Deșteaptă, frumoasă, învățată. A terminat Școala Centrală. Doamne, ce trai trăii câteva nopți!

– Eu, începu altul de la Călărași, la douăsprezece evanghelii, am cusut rochia unei cocoane de pardesiul directorului de prefectură. Să fi văzut, când s-a ridicat de jos, cum întindeau unul de altul! Toată lumea a bufnit de râs, mai ales că directorul se ținea cu acea cocoană.

– Ba eu, zicea al treilea, mi se pare din Pitești, eram nebun dupe o vară a mea. Dupe ce se ocoli crucea împrejurul bisericii, toată lumea plecă acasă, cu lumânările aprinse. Eu o duceam de braț. Dând într-o uliță îngustă și pustie, am suflat în lumânări și am rămas cu ea pe întuneric. Ce să vă mai spui…

Mă liniștisem. Începuse ploaia de laude și minciuni, cu unguroaice, cu căpitănese, cu fete de pension… Dar, din senin, auzii glasul sitav al dușmanului meu:

– Nu știți însă ceva nou… Sfinții fac poezii, oftează, se prăpădesc, ca oricare, dupe îngeri căzuți…

– Ce sfinți… ce îngeri?

– Ia, pe unii din noi, sfiicioși și sfinți, i-am prins cu ocaua mică. De unde credeți că răsare soarele?

– Din colo…

– Aș… de la „Neubauer”! Soare blond, descheiat la piept, cu părul vâlvoi… soare de chelnări… de cinci lei… și a învins pe „mitropolitul” internatului…

Mă făcui lac de sudoare.

Parcă aș fi leșinat într-o baie caldă.

Începură să șopăie. Mi se păru că mi-aud numele. Oftai, cerându-le iertare cu acest oftat dureros.

Ei râdeau, râdeau, făcând din inima mea o minge pe care o azvârleau din mână în mână.

O! unde erau câmpiile în cari mă născusem, ca să pot plânge în voie, neauzit de nimeni?

Dupe ce, câteva zile au șopăit între ei, ca prin minune se potoliră. Unii din ei deveniră mai buni ca mai înainte.

Gândindu-mă cum m-ar fi putut chinui, îi iertai pe toți, ba chiar, d-aș fi îndrăznit, aș fi întins mâna dușmanului meu.

În toate zilele mă duceam în grădină, nespionat de nimeni, ca să privesc la fereastra ei. Noaptea, pe lună, înainte d-a ne culca, săream ulucile, dacă poarta grădinii era încuiată. Lumina din ferestrele ei mă fermeca. O zăream. Visul unei fericiri dăsăvârșite mă sorbea și mă arunca la gâtul ei. Sărutările mele se îngropau într-o bărbie albă și rotundă.

De mi-ar fi spus cineva că la ea poate veni oricine, i-aș fi răsucit gâtul.

Ea n-avea pe nimeni în lume.

Era singură.

Nevinovată, ca și mine!

Se născuse numai pentru mine.

Și târziu plecam din grădină cu o senzație vie d-a lungul brațelor, ca și cum aș fi înbrățișat-o, cu buzele arse de plăcere, ca și cum aș fi sărutat-o. Miresmele merilor înfloriți, plutindu-mi în nări, îmi da iluzia că aș fi sorbit parfumul acelor valuri de păr ușurel.

Iubirea mea era un extaz, o nebunie!

Chipul ei răsărea în aer. Încotro întorceam privirile, tremura, se stingea și iarăși licărea blând și fermecător.

De mi-ar fi strivit cineva ochii, în fața orbitelor goale aș fi văzut chipul ei!

De când ceilalți mă lăsaseră în pace, toată lumea era a mea.

Nu mai auzeam ocările din meditație, nici râsul dăsfrânat din dormitor. Nu mai simțeam mirosul greu al zidurilor vechi. Nu mai vedeam cu aceiași ochi triști crâmpeiul de cer care începea de la porțile înalte de stejar și se sfârșea pe dupe pomii din fundul grădinii.

Mă miram, neputând înțelege, cum tot ce mă înconjura se prefăcuse în câteva săptămâni. Ura se schimbase în dragoste. Sclavia mi-apărea ca o deplină libertate.

Nu eram tot eu? Nu era tot aceeași închisoare veche și umedă? Nu erau tot aceiași oameni lacomi, săraci și răi?

Ce frumoasă duminică de mai! Lumina și căldura tremurau în aer.

Mă plimbam singur prin grădină.

Mă gândeam la ea, așteptând să se arate.

În geamurile ei se frângeau razele soarelui. O pândeam, cotind pe cărările galbeni, gata să plâng, gata să-i zâmbesc.

Cât de încet trece vremea când aștepți! Simți clipele timpului! Le înnumeri și, ascultându-ți inima cum bate, îți vine să strigi: „Mai iute, mai iute, timp nesimțitor!”

Obosit de așteptare, mă rezemai de tulpina unui măr.

Ea apăru la fereastră; se uită la mine; întinse o mână, o aduse ușurel și lung la gură, apoi o destinse repede… Scutură o batistă albă… Mă chema?…

Dispăru.

Înmărmurisem cu ochii în acel pervaz din care perise minunea mea. Obrajii îmi ardeau. Mi se păru că visez și că auz pe cineva care voia să mă deștepte. Mă striga.

– Domnule, domnule, hei, n-auzi, domnule?

Mă întorsei spre poarta grădinii. Dintr-acolo venise glasul.

Tresării. Nu era vis.

Un ungurean cu o scrisoare în mână.

– Ce poftești?

– Coconița la care te uitai m-a trimes.

Îmi întinse scrisoarea și plecă.

O pungă cu aur dacă aș fi avut, i-aș fi dat-o.

Privii în toate părțile. Sărutai plicul. Îl rupsei.

Nu știu de câte ori am citit rândurile următoare:

„Sgumbul meu,

Te gum de-am văzud, de-am iubid, ziuo și noapde mă cântesc la dine, pân-agum n-am iubid pe nimeni, vino tizeară, pe la 10 ore de-aștept. Vino, fino, fino, de săruth te mii teori. Fei afla gine zund.

Ata, ata, numai ada,

BERTHA

Hotel „Neubauer” etajul 3, nr. 8″

După ce-mi îmbătai inima, recitând în minte cuvintele ei, mă dusei în dormitor și mă lungii cu fața în sus. Închisei ochii și amorții în pat.

Germană… Bertha… Ce nume frumos!… Numai germanele știu să iubească… Rândurile ei, rău scrise, sunt fermecătoare, tocmai fiindcă sunt rău scrise… Ea n-a voit să-i scrie altcineva scrisoarea… Bine, scumpa mea Berthă!… Literele sunt strâmbe și tremurate… Nu știe să scrie… Știe să iubească… Mai bine că n-a învățat carte… E o inimă curată și sinceră… Voi afla cine este… Mă iubește… Bertho, Bertho, viața mea va fi jucăria ta!… S-o mângâi, s-o torturi… numai s-o iubești… Eu să-ți torn apă limpede în mâni ca să te speli… eu să te șterg pe obraji… eu să-ți închei ghetele și rochia… eu să-ți dau părul pe spate… eu să ți-l curm pe la mijloc c-o panglică albastră… eu să-ți „înțeleg” caprițiile, numai din privirile tale… Ce dulce și curat vei zice tu „de iubezg”!… Dacă ai vorbi bine, n-ai vorbi așa de drăguț…

Închipuirea îmi lipea buzele de mânele ei albe, mi le afunda în obrajii ei rumeni, mi le îneca în părul ei învolt.

Seara se lăsă ca un zăbranic sur.

Mă sculai din pat; mă uitai pe fereastră. Pomii din grădină, afundați în întuneric, ca niște fantome.

La nouă ore răspunsei la apel.

Ce bine că dușmanul meu lipsea!

Unul dintre cei mici ieși din rânduri și zise rugăciunea.

N-auzii nici un cuvânt… Mă gândeam la ea… o vedeam…

De nu m-ar simți nimeni când oi fugi!

Intrarăm în dormitor. Ca niciodată, ceilalți se grăbiră să se dezbrace. Se vârâră în plapămă. Nici o ceartă; nici un zgomot; nici o vorbă. În patru ani nu se întâmplase așa minune. Dupe o jumătate de ceas, toți sforăiau și, ciudat, mai tare ca de obicei.

Eram îmbrăcat. Mi se bătea inima.

Ridicai capul.

Încredințat că toți dorm, luai cearceaful de pe pat și ieșii în vârful picioarelor din dormitor. Când închisei ușa mi se păru că auz pe cineva șoptind: „S-a dus…”

Mă oprii cu mâna pe clanță. Nimic. Desigur, visase cineva.

Încet-încetinel, trecui printr-o sală lungă și întunecoasă. În fundul ei, o fereastră da în grădină. Toate ușile fiind închise, pe nicăieri n-aș fi putut fugi decât p-acolo. Ajunsei la fereastră; o deschisei; privii în jos printre vergelele de fier de la al doilea cat. Băgai capul printre vergele. Când mă gândii că ea m-așteaptă… înfipsei amândouă mânele în vergeaua din mijloc ș-o zguduii. Degeaba. Încercai patru din ele. Degeaba. În sfârșit, fără nici o nădejde, pusei mâna pe cea din urmă.

Oh! cum mi-a tresărit inima!

Tocmai aceea sări din pervazul putred.

Legai un cap al cearceafului de vergeaua d-alături. Mă suii pe fereastră, îmbrățișai cearceaful și alunecai în jos, cletănându-mă ca o ghiulea atârnată d-o funie.

Mi se sfârșise cearceaful… și eu în aer…

Îmi dam drumul de la trapez, de la înălțimi de necrezut„ dar întunecimea mă speria… Mi se păru că n-are fund…

Mă gândii la chipul ei auriu… fără voia mea, mi se descleștară mânele… Căzui pe un morman de moloz și de cărămizi.

Încremenii cum căzusem… Niște târșiituri de pași…

Cine m-o fi urmărit?

Mă târâi pe brânci până lângă uluci, mă strecurai binișor în fundul grădinii. Când mă uitai îndărăt, văzui în întuneric fășia alburie a cearceafului cum se ridica în sus.

Mă urmărise cineva!

Ei și?…

Putea să mă dea afară… Bertha mă aștepta!

Sării peste un zid vechi.

Într-o clipă ajunsei la hotel. Intrarea, luminată. Când ajunsei în sala lungă de la catul al treilea, eram rece ca gheața. Mi-era frig; tremuram; răsuflarea mi se oprise. O lampă atârna din mijlocul tavanului; flacăra roșietică abia lumina sala îngustă și tristă.

Ajunsei la ușa ei; întinsei mâna să bat în ușe; mâna mi se muie din umăr și-mi căzu d-a lungul coastelor…

Cu cine șoptea ea?… Desigur, glasul ei… Pe cine săruta ea?…

Auzeam și trăiam, ori mi se părea că auz și trăiesc?

Cine-mi sufla în urechi: „Soarele tău e de chelneri, soarele tău e de cinci lei?”

Când mă gândii că e în brațele altuia, moleșită de plăceri și vândută, când o auzii sărutând pe cineva care-i zicea sugrumat: „Încă o dată! încă o dată!” mă năpustii în ușe… ușa se dete de perete, răsturnând scaunele…

Înmărmurii în prag…

Dușmanul meu, în brațele Berthei! El?…

Voii să strig… nu mi-auzii țipătul. Voii să azvârl c-un scaun și nu putui să mișc mânele. Voii să mă repez asupra lor și, în fața mea, într-o oglindă, mă văzui vânăt, cu ochii albi, cu părul vulvoi. Căzui greu și drept, ca o pârghie de fer.

Ș-apoi nimic… întuneric… liniște.

A doua zi m-am deșteptat într-un pat din infirmerie. La capul meu citea biletul gângăit, singurul care nu intrase în complotul celorlalți.

Cum deschisei ochii, începui să plâng cu focul cu care se plânge prima iluzie moartă.

Îmi înmormântam inima și dupe rămășițele ei numai eu singur!

Prietenul meu mă consola:

– Nu mai plânge ca un copil. Ei, ce, ce-ce e… î…î… o…o…copil-pilărie. Pe… pe… el l-a, l-a dat afară. Pe… pe tine te-a ierta-tat, că n-ai… n-ai fost nicioda-dată pe-pedepsit. Ca… caută și tu o cu-cusotoreasă dur-durdulie, cum am gă-găsit eu. Vara peste uluci, bă-băiete, și la Flo-Florescu în grădină. Ia-iarna e mai greu, î… î… î… ascul-cultă-mă pe mi-mine. Bertha-tha… era o… o… feme-meie de ci-cinci lei…

– Oh! taci, te rog!

Îmi întorsei fața aprinsă de friguri și scăldată de lacrămi…

Sunt d-atunci douăzeci de ani. Astăzi îmi vine să râz d-această nenorocire. Cine ar fi zis că eu voi ajunge un bun cârciumar ș-un harnic moșier? Cine ș-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii grași, voinici și nebunateci? Singura grije a mea sunt ei.

Și tot ei ne dau un nesfârșit prilej de ceartă. Nevastă-mea voiește să-i facă tobă de carte, și eu țiu întruna:

– Să scrie și să citească. Sunt sătul de carte. Câmpie nemărginită, șipote cu apă rece și străvezie ca sticla, umbră deasă, pădure, valuri ruginii de holde, pace și frăție, iacă ce le voi da. Sunt sătul de cartea noastră:

spoială și amărăciune.