https://blog.revistaderecenzii.com/

Prieteni din liceu, sfârșeam anul al doilea de facultate. Ceata noastră era un amestec de la Drept, de la Științe și de la Litere. Unii, trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Științele fizice; alții, distingându-se la Matematici, răsfoiau tomurile lui Mourlon, ca să susție, cu mai multă învierșunare, că Dreptul nu este o știință.

„Trubadurul” – cum îl porecliserăm noi – trecuse examenele de latinește și de grecește. Dezgustat de literatura veche, aruncând pe Leopardi supt cuvânt că prea e trist, purta în buzunarul unei haine măslinii poeziile lui Giusti și urma la anatomie și fiziologie cu o patimă nefirească și cu o scârbă ascunsă.

De cum începea luna lui mai, pentru noi încetau cursurile academice.

De la rontul al doilea înainte, ogoarele se întind verzi, îmbrăcate în orz aspru, trifoi creț și ovăz orbotat cu grăunțe cari se clatină pe firișoare la fitece adiere. Ne-ar fi fost peste poate să mai ascultăm acțiunea pauliană, sărurile cuprului, funcțiile ficatului și perechile de pârghii.

Ne înțelegeam instinctiv. O pornire vagă, ne prevestea, dis-de-dimineață, călătorie.

Soarele cald de pe cerul limpede, bâzâitul albinelor și tolăneala cățeilor de supt streșinile caselor însemnau golirea buzunarelor de hârtie și de creioane, lipsă de dreptul roman, odihnă descriptivei, pace determinanților și să ne vedem sănătoși infiniților mari și mici.

Fiecare din noi înfășura în batiste și ziare d-ale gurii pe o zi. Și astfel, unii cu brânză și pâine, alții cu ouă fierte și smochine, alții cu portocale și sardele, iar Trubadurul cu o năstrapă, moștenită de la bunică-sa, ne întâlneam pe treptele Academiii, în fața statuii lui Mihai Viteazul.

Destul era să zică unul din noi „Haidem!”, și câteșicinci o porneam spre Șosea, tăcuți, cu capul în jos, sfioși, pe Podul Mogoșoaiei, și abia așteptând să ieșim o dată la câmp, căci bănuiam noi că în capul vreunuia se ascundea vro problemă socială, literară ori politică; sau ne așteptam ca, de la rontul al doilea încolo, Trubadurul să ne cânte ceva nou, pe cuvinte și melodii improvizate, triste, fără șir, dar profunde și ciudate.

Dacă eu n-aveam alt merit decât dragostea de ceilalți și prietenia tuturora pentru mine, acest merit ar fi prea mic când e vorba de tovarășii mei.

Revoltați contra școalelor, cârtind contra profesorilor, nesățioși de studii, cercetând împreună toate greutățile științii, răsfoind ultimele descoperiri, veghind nopțile de iarnă pe formule algebrice și pe operile criticismului modern, acești frați de studii și de viață deveniseră, înainte de vreme, niște capete culte și severe, pentru cari nimic nu era străin cu desăvârșire.

Cel mai tânăr era de douăzeci și unu de ani. Slab, palid, cu capul mare și tuns mărunt; ochi negri și vii, gene lungi și lucioase. Nervos și totuși stăpân pe mișcările lui sufletești. Cel mai neîndurat analist în viața de toate zilele și în daraverile științii. Despicând și clasând orice problemă, pentru el, orice corp, ca și orice adevăr științific era un tot a unor părticele de viață și de valori. Vrăjmaș al paradoxelor, în el se încarnase metodul d-a izbi mai întâi în forma dinafară supt care se înfățișa o controversă; odată cântărite cuvintele dintr-o cugetare și problema redusă la subiect și predicat, începea a dumica ideea în sine. Ceilalți, pe vrute, pe nevrute, erau târâți pe această cale „pozitivistă”, cum îi ziceau unii, „sigură și omenească”, cum îi zicea el. Școlile, în știință? Niște gogorițe. Sistemele? Basme. Iar arta, mângâiere pentru săraci și modă pentru bogați. Vecinic nemulțumit cu formulele sale, ar fi dorit să aibă vreme ca să studieze „societatea noastră egoistă, săracă, leneșe, fudulă, sceptică, incultă și nemiloasă”. Pentru cei mici și umiliți, un adevărat amic, neîmpăcat contra „utopiștilor nebuni”, cari, vroind să le dea prea mult, s-au ridicat pe umerii lor și nu le-au dat nimic.

Dintre noi, cel pe care îl iubea mai mult era tocmai vrăjmașul metodului său. Pentru acesta analiza era un mijloc, adesea fără nici o importanță. Vederile generale, dragostea sintezei ș-a sistemului erau puterea și mulțumirea lui. Puternic și violent, o discuție de mai multe ore o închidea într-o frază largă și vârtos așternută.

Cât pentru neînțelegerile sociale – deosebiri de stare, de naștere, de inteligență și de trepte – erau o greutate închipuită, căci toate pe lume sunt bine și armonic; tot ce poartă pe umeri un popor e drept să poarte; formele sociale și legile, dacă nu le dărâmă, le merită.

Al treilea era blând și îndurător, în toate neînțelegerile zgomotoase, din cauza limpezii sale convingeri că nimic nu e sigur. Tot e „probabil”. Chiar dovezile matematice țin adesea de niște valori virtuale ce par valori reale, căci satisfac anume serii de probleme.

De câte ori nu ne zicea surâzând:

– Dacă argumentele voastre ar avea vro greutate reală și hotărâtoare, ar trebui ca ele, turnate în oricare creier și pe deplin înțelese, să nască aceeași convingere ca și în voi. Eu înțeleg, rând pe rând, tot ce-mi spuneți despre Auguste Comte; am citit cu voi aceleași comentarii, nu schimb nimic din toate argumentele – aș putea să le repet chiar cu aceleași cuvinte, ce dovezi pot să vă dau că le înțeleg? – și cu toate acestea mi se pare falsă calea pozitivismului. Se vede că un mare adevăr, la trecerea sa din natură în noi, nu se supune la aceeași lege generală. Și nu e adevăr care să fie perfect identic în toate capetele; dovadă despre aceasta e că în vreme ce acest adevăr rămâne în stare de abstracție, oamenii se înțeleg, iar când e vorba să-l aplice, același adevăr se preface în fapte deosebite în parte, ba chiar pe d-a întregul deosebite.

La asemenea cuvinte, ironia celorlalți sfârșea prin a-l întreba:

– Duminica trecută ai fost la biserică? Ce evanghelie se citea? Ce cazanie? Tu ai fi în stare să zici „poate” când ar veni vorba despre sf. Ștefan, care a înverzit nucul uscat al văduvei.

El, fără a se sinchisi, râzând de glumele noastre, ne răspundea:

– Și de ce nu m-aș duce? Fiecare om poartă într-însul copilăria sa, micșorată, ce e drept, înghesuită de atâtea impresii și idei noi. Pentru ce – când nici mie, nici altora, nu fac nici un rău – să nu-i fac ei plăcere ascultând o parabolă? Care din noi înțelege ce simte când ascultă o elegie de Chopin sau de Heine? Și ascultați; și vă face plăcere. Afară numai dacă n-ați amesteca ce simțiți cu ce înțelegeți și socotiți că în om tot e conștient, că tot se poate pune în formule algebrice. Sunt sigur că voi, dacă ați descompus un acord în do, mi, sol, credeți că ați înțeles ce ați simțit când ați auzit acordul. Discutați dacă o linie dreaptă la infinit este o curbă închisă și nu vă dați seama cum omul a ajuns la ideea de unul și de mai mulți.

Cu asemenea început de discuție, într-o zi, ajunseserăm în șoseaua care duce la Băneasa. „Scepticul” ducea la braț pe Trubadur.

– Să cânte Trubadurul! Altfel, burduful cu paradoxe o să ne amețească.

– Ba nu, mai bine să ne spuie câte ape de colori vede el în pielița albăstrie a cerului.

– Să mai zică o dată legenda de alaltăieri cu Fata gândului, „de care când te-ai fi apropiat ai fi înghețat sloi”.

– Nu, nu, răspunse Trubadurul, cătați în ochii mei și veți vedea dacă-mi arde de basme.

Pe supt pielea lustruită a obrajilor lui se resfirau, ca o rețea vânătă, firele vinelor. Gura mică, cu niște buze subțiate, ca un arc tras cu creionul pe hârtie albă. Ochii verzi dormitau supt pleoapele moleșite, și părul negru i-atârna în talaji cu lumini argintii pe spetele înguste.

– Iar ai visat.

– Iar n-ai dormit ast-noapte.

– Așa e. Era o lună, către miezul nopții, că ai fi citit la lumina ei. Și cu firea lui, p-așa lună…

– Ei, nu știți nimic, răspunse Trubadurul. De trei zile mi-a rămas în nas mirosul morții: rece, rânced, ceva de melc fiert, și n-am izbutit să-l gonesc nici cu cel mai delicat miros, nici cu cel mai tare. Mă încearcă frigurile. Cânt cu vioara, și ea răsună în coșul pieptului. Mi s-a rupt o coardă… am crezut că a plesnit ceva de lângă mine. De trei zile dorm câte zece ore. Mă deștept și mi se pare că odaia cu cărțile e în vis. Mi-e frică să mă mișc. Numai când mă spăl cu apă rece, încet-încet, se trezește în mine știrea de viață, de mișcare, de lumină. Sunt obosit. Aș vrea să ne odihnim.

Sărirăm un șanț plin cu buruieni înflorite, tăiarăm o pădurice de stejar, plecându-ne supt rămurile cu frunze late și crețe. La umbra unui carpen voi Trubadurul să poposim.

Ne îngrijea soarta Trubadurului. Totdeauna fusese plăpând și chinuit de vise, dar nu așa de slab și de deznădăjduit. Îl cocoloșeam cât puteam. Nici de bani, nici de casă, nici de cărți el nu trebuia să se îngrijească. Ne era drag peste măsură. Durerea, ca și veselia lui erau desfrânate. Nici tragedian, nici comedian n-ar fi putut să-l întreacă în mișcarea feței, în privire, în mlădierea vocii și în răgușeala în care își îneca glasul când vroia să-și arate dezgustul.

Fiecare din noi îl întrebarăm, cu un fel de ceartă în glas:

– Ce e, ce ți s-a întâmplat?

– Ești copil. N-ar trebui să te lăsăm în voia d-tale.

– Ți-am zis să te muți cu mine. Se vede că nu ții la nimeni pe pământ.

– Ba da, ba da, răspunse Trubadurul, ba țin prea mult, dar mă iubește mai mult pământul decât voi toți. Uh! și rece și greu trebuie să fie! Voi nu știți nimic. Nu puteți înțelege pe deplin, bombăni el, plecându-și capul pe genuchiul meu. Ar trebui să uitați tot ce ați învățat din cărți, să nu mai fi văzut nimic pe pământ, și acum, primul glas pentru voi să vă fie al meu, prima față să vă fie a mea, cea dintâi idee de viață să v-o pot da eu. Numai astfel m-ați putea înțelege. Altfel, orice v-aș spune se va izbi de cine știe ce credință a voastră dobândită cu multă străduință. E greu să mă înțelegeți fără să vă sfărâmați metoda voastră d-a judeca, d-a înțelege și d-a simți. Nu știți nimic… Nu știți că de trei zile…

– Ei, ce e? Ce ți s-a întâmplat? Ți s-a înecat corăbiile pe Marea Neagră? Ți-ai tăiat capul și nu-l mai poți lipi la loc? Ce e? Ce primejdie? se răsti unul dintre noi cu un fel de necaz prefăcut.

– Mai rău, răspunse Trubadurul, strângându-și obrajii în mâini. Să nu râdeți. De trei zile mi-a rămas în nas mirosul morții; rece, rânced, ceva de melc fiert… Și-mi scorboroșește nările și se duce adânc-adânc, până în fundul creierului. Eu, care vă spuneam cu ochii închiși toate ierburile; eu, care vă spuneam tot ce șopteați din depărtări de necrezut; eu, care vă ghiceam la doi kilometri, ori strâns legat la ochi vă deosibeam numai printr-o atingere de deget, acum, acest miros îmi omoară simțurile. Auz un sunet uscat, văz un trup alb și întins p-o masă de marmură și parcă buricele degetelor mi se lipesc d-o mână uscată și țeapănă.

Închise repede ochii, zgârci mâinile, strânse pumnii, se îndesă în mine, și un fior îl cutremură din tălpi până la creștet.

– Dar unde ai fost, omule? În veci n-o să-ți vii în fire. Iar ai visat.

– La disecție! răspunse Trubadurul, tresărind. Am văzut pe masa de marmoră o fată tânără, mai frumoasă ca toate poveștile mele… I-am deschis pleoapele… Ochii verzi… Semăna cu ele…

– Cu cine?

Ne privirăm lung, îndoindu-ne de mintea amicului nostru. De mult se furișase în noi o temere.

– Semăna cu ele… șopti apăsat Trubadurul. De astă dată, numărul două m-a înșelat! Să vă spui. Nu mai pot ascunde. Să nu râdeți.

Vocea i se stinse. Începu să povestească:

„Era un timp când viața pentru mine n-avea nici formă, nici coloare, nici înțeles. Mi-aduc foarte bine aminte că sugeam încă și deschideam ochii mari fără a primi vro împresie statornică. Auzeam vorbe pe care le prindeam numai ca sunete. Pasările cari se certau în desișul grădinii, străchinile cari odorogeau pe masa rotundă, papucii cari se târșiiau prin casa lipită cu pământ galben, ca și cuvintele omenești mi-erau deopotrivă.

Câteodată, speriat fără să știu de ce, scăpam țâța din gură cu un fel de țocnet gras și dulce.

Numai atunci am fost gras, nesimțitor și fericit. Mâncarea o găseam la nas, leagănul în brațele mamii și o căldură de blană la sânul ei.

Eram cel din urmă copil. Adormeam totdeauna, ca pe puf, într-o troacă așternută cu scutece vechi și arse de atâția copii cari se odihniseră pe ele.

Voi, cari ați supt lapte strein și v-ați legănat pe brațe plătite, aveți dreptate să nu înțelegeți.

Când m-am săltat și alergam prin grădină și prin viile din apropiere, odihna și somnul periseră cu cele dintâi cuvinte, cu cele dintâi dorinți conștiente, cu prima vrere înțeleasă și voită.

Îmi plăceau basmele, zisele din bătrâni și mai ales întâmplările apucate de neamul meu. Nu m-ai fi luat p-o împărăție din poala bunichii; și, în serile când fetele mari, cosând la gherghef, spuneau câte istorii toate, de m-ai fi bătut nu m-aș fi vârât în plapomă.

Încetul, pe nesimțite, creierul meu se turbura, se aprindea; în fitece noapte tresăream din somn, speriat, cu pumnii încleștați și cu răsuflarea năbușită. Muma-Pădurii, Zmeoaica cea bătrână, Strigoiul și Ielele cari ferbeau într-un cazan, roșiu ca para focului, mintea fetei de împărat mi-apăreau în vis. Le vedeam mai limpede de cum vedeam troscotul și nalba din bătătură; mai real mi-apăreau ca dudul din fundul grădinii în vârful căruia mă suiam. Glasul lor de dihănii, ascuțimea ghearelor și văpăile de pe beregată îmi spărgeau urechile, mi-amețeau vederea și-mi dogoreau obrajii. Biată mama, lângă care dormeam, să trezea din somn și în zadar aprindea văpaița și mă mângâia, dându-mi să beau o cană cu apă. Eu, cu ochii deschiși, nu vedeam nimic, n-auzeam nimic, și obrajii mi-erau aprinși încât mă usturau, parc-ar fi fost părpăliți pe spuză.

Rar deșteptam pe mama cu râsul meu, la miez de noapte, căci rar mi-apăreau Fata din dafin, fericitul Cheleș, fata cea mai mică de împărat și Zâna cea bună care trecea pe Făt-Frumos prin valea lacrimelor.

Și, ciudat, din toate aceste basme și vise – de grijă și de frică – mă deprinsei să ascult cuvintele până în fundul lor, să răspund la vorbă cu înțeles nevinovat, dar mai adânc decât s-ar fi căzut la un copil. Vorba la mine era icoană: o vedeam cu ochii.

Atât de mult basmele și visele îmi sorbeau viața, că chiar lăcomia copilărească dispăruse. Trebuia cu d-a sila să mă puie la masă.

Galben și uscat ca niște moaște, de capul meu nu rămăsese decât părul vulvoi și îmbâcsit de praf.

Că mă iubeau toți ceilalți… Dar la ce-mi slujea dragostea lor? Ei mă credeau bolnav și-mi dădeau foi de leandru și țintaură, pe când eu zăceam, aprins, nemulțumit cu ale vieții. Zadarnic îmi descântau și-mi puneau în mână câte un ou proaspăt și rece; și degeaba tata îmi răsturna punga lui cu sfanți, căci eu mă stingeam de dorul basmelor, cari jucau și se prefăceau necontenit pe geamurile ferestrelor. Numai cântecile tărăgănate și haiducești mă odihneau o clipă, apoi vroiam să fiu singur și să-mi închipuiesc țările, cu munți, cu ape, cu soare, pe unde toate juvinele vorbesc și cocorii să înșiruie și cântă același cântec jalnic.

Când sor-mea mă lua în cârcă și fugea spre nucii de la gropile cu nisip, eu închideam ochii, tremuram și mi se părea că zbor spre tărâmul de care nu pomenisem nimărui.

Nu știu dacă înțelegeți că la mine nervii și visele îmi mistuiau viața. Și totuși, nimic nu-mi scăpau din câte se petreceau în juru-mi. Vorbele, șoaptele, micele răutăți, mișcările, dorințele, temerile, plăcerile, nevoile și adesea chiar gândurile le înțelegeam, pe toate, de minune. Dar cu cât le înțelegeam mai bine, cu atât mă scârbeam de toate câte se petreceau în creierul meu.

Într-o zi eram bolnav, după cum auzisem, de „cuțit”, și mama veni voioasă, la umbra corcodușului, unde zăceam întins, și-mi zise vesel:

– Știi c-o să te faci bine, sănătoșel ș-o s-ajungi om mare? Așa mi-a dat în bobi…

– Om mare? Și unde s-ajung om mare?

– În lume, cu aga și cu boierii țării…

– Și aga și boierii țării sunt oameni ca toți oamenii?

– Păi ce să fie, mamă, vezi bine, ce vrei să fie?

– Atunci mai bine cu voi; nu vreau s-ajung om mare cu oamenii; mai bine singur; mai bine cum știu eu și nu știe nimeni!

Trubadurul se ridică în genuchi. Închise ochii. Pleoapele, când i s-atingeau una de alta, tremurau. Era un semn la el că inima îi bătea prea repede.

– Destul, îi zise vecinul meu, iar o să începi cu acea părere de rău de copilăria ta smintită, cu acel dor de nesimțire și de neștiință desăvârșită. Iar o să-ți plângi zilele pentru că ai învățat să citești. Parcă te văz căzând de oboseală, muncindu-te să dovedești că tipografia este nefericirea omenirii.

– Să mâncăm, că iar o să înceapă cu izbândirea viselor. El, care visează în toate serile de câte zece ori, să sperie că i se izbândește un vis. Pe el, copii!

Unul îl apucă de mâni, altul de picioare. Și, pe când îl legănam, din buzunarele hainelor îi căzură pe iarbă câteva cărți și un vraf de hârtii.

– Lăsați-mă, strigă Trubadurul, lăsați-mă, simț în nas acea duhoare de moarte! Lăsați-mă să isprăvesc…

Îl întinsărăm pe iarbă. Dacă el vroia ceva, era cu neputință să-l întoarcem. Să odihni puțin cu fața în sus, se ridică în genuchi și începu:

„Viața era prea lungă. Trăiam deștept și-n somn. Sufeream la lumină și pe întuneric. Îmbătrâneam în loc să cresc. Visele să înmulțeau și mai toate se sfârșeau cu o babă bătrână, spaimă de urâtă, numai cu doi dinți în gingia de sus. Astă babă mă lua la goană, și eu fugeam de-mi răpăiau tălpile; sfărâmam bolovanii, săream șanțurile, treceam prin mărăcini; oasele călcâielor mă înjunghiau și mi se oprea răsuflarea. Și baba, după mine, în spatele meu, cu mâna aproape de umerii mei; îi simțeam suflarea ei de gheață și îi vedeam, fără să mă uit înapoi, văpăile ochilor.

Așa mă gonea poștii întregi și, când simțeam cum și-a înfipt ghearele în spinarea mea, deodată sângele îmi îngheța în vine, pământul se despica în două și mă cufundam într-o prăpastie. Mă deșteptam cu țipătul sugrumat și spuzit peste tot trupul. De multe ori ai mei au crezut că am pojar. Numai eu știam ce am. Nimen n-ar fi putut crede.

Începui să am vedenii.

Într-o noapte vroiam să ies afară. Sora cea mai mare, care mă iubea ca pe luminile ochilor, sări din pat, mă luă în brațe și mă duse în fundul grădinii.

Era o lună nepomenit de frumoasă. Lumina ei poleia în argint vișinii înfloriți. În capătul cărării soră-mea, subțire și dreaptă, părea o stană de marmură albă. Lumina lunii să schimbă în rumeniu, în violet, și înecă lumea într-un aer albastru. Încremenii. Vroiam să mă mișc și nu puteam. Înaintea mea, d-a curmezișul cărării înguste, cum vă văz pe voi acum, două ghemuri de tort învârtindu-se pe loc și ce să deșira de pe unul se înșira pe celălalt. Cercai să fug și nu izbutii, de frică ca nu cumva firul să m-apuce de picioare. Vroii să strig. Fălcile mi se-ncleștaseră. Numai când mi­apărură niște broaște, buboase și moi, și începură a sări spre mine, căzând pe pământ ca un plesnet umed, făcui câțiva pași și căzui la pământ, cu mâinile întinse. Firul ghemelor mi se încolăcise de picioare.

Când sor-mea mă luă în brațe și mă sărută apăsat, îmi venii în fire. Suspinam. Luna, ca o sinie de argint, răvărsa lumina ei obișnuită. M-am uitat îndărăt. Ghemele și broaștele dispăruseră.

Într-o zi cădea o ploaie caldă. Fulgerile se frângeau aprinse în norii rostogoliți de vânt. Streșinile giuruiau în căldări parcă s-ar fi jucat cineva pe o coardă de chitară.

Eu aveam ceva; nu puteam sta în casă; fulgerile mă ațâțau; cântecul streșinilor deșteptau în mine dor de povești.

Vârâi cățelul Corbii în sân și, de pe uluci, pe creasta casei. Nici nu știu cum m-am trezit în pod. Acolo, lanțuri, bleauri și leoci vechi, vârtelnițe rupte, țevi de pușcă, dărace, pieptini de lână, melițe și sculuri de in și de borangic agățate de șițele învelitorii. Le cercetai pe rând. Lanțurile mai ales îmi făceau o deosebită plăcere cum le zăngăneam în ropotul ploii.

Apoi pusei mâinile căpătâi și mă lungii cu fața în sus. Cățelul mi se încolăci pe piept, își vârî botul supt picioarele de dândărăt și adormi tremurând. Eu spuneam Fata nebună de împărat:

Fata, una singură la părinți, bolea într-un geamlâc de cleștar. Și era așa lumină, parcă s-ar fi aprins cerul. Și fata ceru să se ducă la fântâna cu colac de peatră ca să bea apă. I se făcu pe plac și se duse. La fântână, o babă, zbârcită și uscată, turna apă într-un ulcior.

– Mamă, fă bine și pleacă-mi țâțâna urciorului să sug și eu puțintică apă rece că mult mă arde un foc nestins.

Cum îi luă Dumnezeu mâinile, nu știu, că fata scăpă urciorul de pe ghizduri și îl făcu numai cioburi.

Atunci bătrâna, oftând, o blestemă:

– Măiculiță, lua-ți-ar strigoul mințile cum mi-ai luat tu potolirea setii…

Și parcă văzui… da, îl văzui… pe strigoi șontâcăind de la cap până la picioarele fetii ce zăcea întinsă, și îi picura, dintr-o chitară veche, un cântec amețitor ca o apă liniștită și adâncă. Coardele groase zbârnâiau izbite de lemnul uscat al chitării, iar cele subțiri să răsfățau într-o piuială măruntă și întoarsă pe loc.

Strigoiul rânji și puse mâna pe fata de împărat. Ea se lăsă moleșită s-o puie în cârcă. Înghețai de spaimă și răcnii, făcându-mi cruce:

– Piei, proclete!… Oh! cât e de frumoasă! Unde vrei s-o duci?

Privii împrejur. Să făcuse întuneric. Mă aruncai pe gura podului. De pe acoperiș mă rostogolii în putina cu apă”.

– Fleacuri, nervi! zise unul dintre noi, tăind șirul Trubadurului, galben ca ceara; fleacuri, cântau șiroaiele de apă ce cădeau în fundul căldărilor goale. Iacă chitara strigoiului.

– Ai dreptate și ești prost, răspunse Trubadurul necăjit, știu și eu că fundul căldărilor bombăneau acel farmec de sunete, dar dacă închipuirea creează o viață de chinuri, crezi tu că suferi mai puțin decât dacă aceeași viață ar avea și brutalitatea realității? Și dacă o veste mincinoasă ți-ar veni la urechi, că iubita te înșeală, crezi că n-ai suferi ca și cum te-ar înșela în realitate? Și chiar de te-ai încredința de eroare, îți va rămânea îndoiala, un început de nefericire. Un om poate muri dacă asemenea temeri îl vor covârși. Cauza e ușor de înțeles. Poți să râzi tu de ea, poți s-o numești iluzie, vedenie, nervi. Eu o numesc „jumătatea cealaltă a vieții pipăite”. La unii prididește sângele, la alții nervii. D-aci cele două vieți: viața reală și viața închipuită.

– Dacă înțelegi aceste lucruri, amice, îi zise cel mai voinic dintre noi, pentru ce nu păstrezi o cumpănă mai potrivită între cele două vieți?

Trubadurul își șterse sudoarea de pe frunte și răspunse:

– Oh! dar nici voi… Nimeni pe lume nu va înțelege că o idee adânc înfiptă în mintea ta împreună cu un sentiment al ei este forța fatală care te poate duce la peire sau te poate face om mare. Și o idee în așa condițiuni este o realitate pentru om mai brutală decât un bolovan pe care l-ar pipăi cu d-amăruntul. Eu poate să pier, prada unor iluzii triste, după voi, a unei realități nedrepte, după mine. Deosebirea între noi e că eu vă înțeleg toate cuvintele vieții voastre, iar vouă vi se pare că le înțelegeți pe ale mele. Vă făliți cu pozitivismul vostru… Știința care studiază un creier mort este știința morții. Și nu tăgăduiesc, știința a înțeles pe deplin de ce moare un om și toate prefacerile prin care trece un cadavru, dar n-a înțeles nici pe sfert viața și schimbările ei. „Cauza unică și inițială” este o taină pe care nu cu algebra voastră o veți înțelege.

– Să mâncăm, că te-ai obosit.

Credeam că l-om întoarce din povestirea sa.

– Nu, răspunse Trubadurul, vreau să isprăvesc. Nu înțeleg… Și dacă nu înțelegi, de ce să trăiești?… Dați-mi un pahar cu vin… Mi-e frig… Dați-mi să beau…

Luă un pahar; îl aduse la gură. Mâna îi tremură așa de tare, încât îl scăpă și îl vărsă pe iarbă. Luminele ochilor i se măriră fără pic de scânteie, ca niște ținte bătute în doi nasturi de sidef.

– Dar visele începură a mi se izbândi; vorbesc de cele urâte…

Și începu să povestească c-o voce așa de puțin omenească, că pe noi, prietenii lui d-atâția ani, ne cuprinse o frică mai ciudată ca frica unui copil care ar trece noaptea prin curtea bisericii.

„Eram de zece ani… Deschisesem ochii pe o copilă cam de vârsta mea, cu care colindam viile. Bălaia îi ziceam eu, căci era albă, slăbuță, cu părul ca un caier de lână moale și învoaltă. Ochi verzi… verzi și blânzi… nu mă înșelau niciodată… Un glas dulce, ca după somn. Semăna cu ochii așa de mult, că, de vorbea, mi se părea că-i văz ochii, și de mă privea, lung și blajin, mi se părea că în fundul urechilor auzeam glasul ei mângâietor. Semăna cu sor-mea. Pe amândouă le iubeam deopotrivă. Și le iubeam din cale-afară, căci numai ele se apropiau de lumea basmelor mele, după care aș fi alergat până să nu mai rămâie piele pe tălpile picioarelor.

Într-o seară, înainte de a ne despărți, o gătii cu flori de păpădie și cu mlădițe de măzăriche și îi zisei, trist, fără să pricep de ce:

– Bălaio, de cine ți-e dor ție când ești singură?

– De tine, de lună și de flori… Cu ele mi-e dor de tine… Cu tine nu mi-e dor de ele…

– Dar tu o să mergi cu mine dacă m-oi duce departe-departe?

– Departe… nu e ca aici… departe e pustiu… Mai bine cu ai noștri…

– Dar dacă oi săpa o groapă adâncă-adâncă, o să te cobori cu mine, să vedem ce-ar fi pe alt tărâm?

– Adânc… e frig!… Adânc… e întuneric!… Mai bine la soare.

Adormii în noaptea aceea încet-încetișor; mi-auzeam răsuflarea. Vroiam să nu adorm, dar, închizând ochii, de frica întunericului, mă fură un somn în care numai trupul și ochii adormiseră. Dam să mișc mâinile și să deschiz ochii. Mâinile – grele, ca niște drugi de fer, cu neputință de mutat din loc. Pleoapele – ca turnate în plumb și topite una într-alta.

După un vânt, pe care-l auzii o clipă ca și cum ar fi suflat peste lumea toată, mi se păru că deschiz ochii, că mă scol în picioare, deși îmi ziceam: „Cum, deschisei ochii și sunt cu ochii închiși? Cum, mă sculai în picioare, și stau lungit în pat, sput plapâmă, lângă mama?”

Se făcea o câmpie întinsă. Eram cu tata, cu soră-mea și cu Bălaia. Trei cai, înhămați la o căruță, pășteau, sforăind.

Din senin, auzii: ” Destul ați odihnit pe drum!… să nu vă mai opriți…” Ne suirăm în căruță. Caii sorbeau depărtarea gonind; iarba se uscase; un nor de praf ne învăluia… Caii plesniră. Căruța se sfărâmă. Pe noi ne azvârli unul peste altul. Eram deasupra lor, amețit de zguduire. Pământul se deschise. Întâi înghiți pe sor-mea, apoi pe Bălaia și la urmă pe tata, care mă înhățase de cămașe și mă târa după dânsul. Pământul îi acoperi și se închise între ei și mine. Și din fundul lui auzii o jale năbușită:” Ah! e pustiu… e frig… e greu… întuneric!”

A doua zi sor-mea se bolnăvi. Visul meu mi se deșteptă în minte. De spaimă, nu mai vorbii nimărui. Toată viața mea se mărginea la micile servicii ce făceam bietei bolnave. I-aduceam apă, îi țineam de urât, îi mângâiam mânele slabe și reci. Eram sigur c-o pierd. Visul meu o răpunea. Durerea mea era un fel de nesimțire. Câteodată mă mușcam de mână, ca să mă încredințez dacă trăiesc, și nu simțeam nimic. În sfârșit, ea muri fără să se plângă, închise ochii uitându-se în ochii mei, cu părerea de rău că m-a întristat.

Ce noapte posomorâtă! La capul ei ardea o lumânare de ceară. Mâinile – încrucișate pe piept. Tata era pe drumuri, pentru pâinea de toate zilele, fără nici o știre. Ceilalți adormiseră plângând.

Eu mă sculai încetișor, ca o pisică, și îngenucheai la patul ei. Încremenisem gândindu-mă că dacă cineva mi-a trimes acea veste în vis, acel cineva trebuie să fie undeva și, de mă voi grăbi, voi întâlni pe sor-mea… Gândurile mele se rupseră d-un ululuit care ieșea de sub cearceaful moartei. Sării în picioare. Mă plecai spre dânsa. Un zgomot de scânduri. Tresării. Iubita mea se îndoi puțin de mijloc, și mâna dreaptă a ei rupse panglica care o lega de cea stângă și-i alunecă pe coaste. Vrusei să strig: ” Mamă, scoală-te, e vie!” Imposibil.

În spatele meu auzii niște hârjiituri pe geamuri. Mă întorsei spre ferestre. Ceva negru aluneca d-a lungul geamurilor, cădea și iarăși se ridica. Casa mi se învârti supt picioare. O amețeală îmi luă vederea și căzui mototol la pământ…

Nu știu peste câte zile m-am deșteptat. Sor-mea, care mă purta în cârcă, care îmi dădea cele dintâi vișini pârguite, care nu mă lăsa să plâng niciodată, pierise dintre noi. Zadarnic îmi spuneau ceilalți că în noaptea aceea cățelul intrase supat, că o scândură rău așezată căzuse, că pisica, cu pisoi mici, dase să intre în casă cu un șoarice. Acel alai jalnic, de hârjiituri, de zgomote și ululuieli în jurul moartei, care mișcase mâna dreaptă, nu-mi ieșea din minte.

Căzu și tata bolnav de junghi. Zăcea în patul de lângă sobă, și eu tremuram de friguri în patul cel mare. Ceilalți stropoleau p-afară triști, și vai de mâncarea și odihna lor!…

Tata începu să sufle greu. Îmi făcu semn să m-apropii de el. Eu ieșii de supt cojoacă și mă lungii lângă dânsul. Mă îmbrățișă și, când eu îi zisei: ” Tată, mă doare”, el mă sărută pe frunte și târziu își dezlipi buzele de pe fruntea mea. Mă încinse căldura. Ochii mă usturau. Picioarele nu mi se astâmpărau, căutând răcoarea. Degetele m-ar fi fript dacă s-ar fi alăturat. Și tocmai când ațipii simții o mână rece care mi se înfige în spinare. Auzii bine un ” ah!” năbușit. Cercai să fug din pat și rămăsei spânzurat în mâna tatii, țeapănă și încleștată în spatele cămășii mele.

În acea zvârcolire, un fulger îmi trecu prin minte: „Desigur, și tata a murit, și Bălaia va muri. Mi s-a izbândit visul… întocmai!”

Cu sor-mea se dusese mângâierea, cu tata cântecele, cu Bălaia dragostea.

Mă întremasem.

Luna lui iulie era caldă și veselă. Singura soră ce-mi mai rămăsese, ai cărei ochi nu erau verzi, mi-aduse căpșune și dude albe. Mă trezeam ca dintr-un somn lung. Nu-mi rămăsese din toate nefericirile decât un fel de amintire pierdută în mintea mea ca într-o negură adâncă.

– De ce nu mai cântă tata?

– A murit, răspunse ea, ridicându-mi părul de pe ochi și netezindu-mă pe obraji.

– Dar Colia? Mi-e dor de dânsa.

– S-a dus Colia, biată Colie!

– Dar Bălaia?… N-am văzut-o de-atâta vreme!

– Bălaia?… Nu se știe nimic de dânsa. Trăia din ușe în ușe…Unii spun că a murit și-a îngropat-o popa pe seama bisericii.

Atunci mi se păru că mă aflam în pustie locuri: nemărginire, muțenie, cer albastru. Și mi-era dor, și n-aveam cui să spui dorul. Începui să plâng. Viața mi se stinsese cu izbândirea visului de care mi-adusei aminte.”

Trubadurul stătu neclintit în picioare. Buza de jos îi tremura. Clipea des, ca și cum ar fi voit să alunge niște vedenii.

– Dăstul, îi zise unul din noi. Ne-ai obosit. Culcă-te jos. Odihnește-te. Ce te uiți așa? Nu e nimic. Nu vezi nimic decât cerul limpede.

– Ba văz! răspunse Trubadurul.

Ochii i se desfăcură mari și turburi, gura i se deschise larg. Pieptul i se umflă.

– Ba văz! Văz bine ceea ce voi nu puteți vedea! Fata de la disecție era Bălaia… albă și rece… pe masa de marmură…

– Nu putea fi ea. Ți s-a spus de mult că a murit.

– Nu, nu, se făcuse nevăzută… O fi înșelat-o cineva… a furat-o… era sărmană de părinți… Numărul două nu m-a înșelat. Visasem că murise trei… au murit numai doi. E un număr fatal. Când întâlnesc un chip ciudat, pentru întăiași dată, or pe ce uliță m-aș duce, până seara, trebuie să-l întâlnesc a doua oară. Când oi râde într-o zi, e cu neputință, în aceeași zi, să nu râd a doua oară, deși foarte rar mi se întâmplă să râz. Odată mi s-a spus de un domn cu dinți frumoși că are dinți falși; de altul, că înșeală la cărți; de nu știu cine, că se însoară a treia oară; de un ministru, că se îmbată, și de un avocat, că face testamentele muribunzilor așa ca să le moștenească întreaga avere. Până seara, în aceeași zi, mi s-a vorbit despre alții întocmai ca de cei dintâi. Credeam – adăogă Trubadurul – că la disecție am întâlnit o a treia ființă care să semene cu sor-mea și cu Bălaia. M-am înșelat. Și de astă dată două a bătut pe trei. Bălaia era pe masa de marmură. Am cercetat în catastifele bisericii, am citit pe toate crucile. Numele ei lipsea. A răpit-o cineva, și nimeni nu s-a îngrijit de dânsa: o belea mai puțin la ușe, o îmbucătură de pâne câștigată!… Oamenii sunt fără inimă… Câini!… Hoți!… Stârvuri!… Nu mai sunt oameni!… Cultura i-a ucis!…

– Nu ai destule dovezi… De unde știi?

– Era ea… era ea! răspunse Trubadurul, amestecându-și vorbele cu râsul… Era ea!… I-am dăschis ochii… erau verzi ca ai ei… în cel drept avea o pată galbenă pe iris… ca și dânsa… În stânga sânului, desfăcut la vederea tuturor elevilor, avea o mură neagră… ca și ea… Nu puteau fi trei în lume ca ele!… Sor-mea avea aceleași semne…

– Trebuia să afli de unde fusese adus cadavrul…

– Oh, am aflat! răcni Trubadurul parcă l-ar fi înjunghiat cineva. Ah, tăceți! Am aflat!… Nu mai există oameni!… Lumea s-a prefăcut într-o mocirlă în care numai porcii se răsfață!… Mă îneacă acel miros al morții, rânced, greu… Și odinioară mirosea a flori de câmp…

Ochii i se supseră. Picioarele i se tăiară de la genuchi. Îl luarăm de subțiori. Mâinile îi căzură moi, legănându-i-se din umeri. Capul i se dete pe spate, cletănându-se ca și cum ar fi fost un ghem legat c-o sfoară cu care te-ai juca.

Îl întinsărăm pe iarbă. Îl dezbrăcarăm și începurăm a-l freca pe mâini și pe picioare cu rom amestecat cu vin.

Când se deșteptă, fața-i era albă-vineție, ochii stinși și degetele mâinilor îi tremurau. Sughiță. Își trecu mâna pe frunte. Ceru un pahar cu apă. Privi împrejur. Și, ca și cum și-ar fi adus aminte, din fundul unui veac, ne zise liniștit:

– Nu e nimic, dragii mei, nu face nimic… Știința voastră va dezlega toate. Aș vrea să mă culc. Crez că acum voi dormi bine.

Cum își plecă capul, adormi.

Înaintea noastră stau merindele risipite. Ne ajunsese foamea, dar nimeni nu îndrăzni să ia vro îmbucătură.

Priveam, tăceam, ne gândeam. Analistul clipea des; scepticul ridica din umeri; al treilea să uitase c-o mână pe frunte; eu închisesem ochii și pifăiam dintr-o țigaretă stinsă.

Se deșteptă tocmai când soarele aluneca pe după frunzișul pădurii.

Ceru să mănânce. Îi păru rău că din cauza lui noi răbdaserăm de foame. O privighetoare își piruia povestea ei neisprăvită. Prin pădurea deasă străbăteau săgeți de lumină.

– Să ne întoarcem, zise Trubadurul liniștit. Voi credeți în viața viitoare?

– Aș!… fleacuri…

– Va veni o viață eternă și perfectă peste câteva miliarde de ani.

– Altă prostie! Când se va stinge soarele, așteaptă tu mult și bine o viață eternă și perfectă…

– Soarele nu arde ca să se mistuie vreodată. E o nerozie științifică că soarele ar fi un colos înflăcărat. Căldura și lumina e rezultatul sferii de eter care îl înconjoară. Eterul condensat a produs tot ce există, materie, plante, animale, și tot din el, vibrând veșnic, va izvorî o viață veșnică și perfectă.

– Eu, zise Trubadurul, n-aș dori o altă viață, chiar dacă ar fi eternă și perfectă, decât numai o clipă… Ce mult doresc să le mai văz o dată!

– De unde știi că n-ai să le vezi? Lumea este un șir nesfârșit de fenomene, și oamenii, descoperind legile la care ele se supun imediat și vremelnic, cred că au isprăvit cu misterele naturii. Cine știe dacă n-o să vă întâlniți!

– Să poate; dar aș dori să am conștiință că ne-am întâlnit. Să știu cine au fost ele și cine am fost eu. Altfel, la ce mi-ar folosi reînvierea cu o conștiință străină de cea de azi?

Așa, lăsându-se în voia vorbei, ajunserăm la capul podului.

După părerea tuturor, eu trebuia să dorm cu Trubadurul, acasă la el, căci cu nici un preț n-ar fi vroit să se culce aiurea. Toți îmi șoptiră că n-ar fi bine să-l las singur.

Se înserase când ajunserăm acasă. Luna se ridica la orizont cât o baniță și așa de roșie, că parcă ieșea dintr-un ocean de sânge. O cărăruie îngustă tăia grădina până-n fund.

Cum ne simți, câinele începu să hămăie, apoi se plecă la picioarele Trubadurului și, dând din coadă, chefni de bucurie. Câteva găini, culcate în corcodușul din fața casei, trezite din somn, se mutară pe picioare, ploconind capetele în sus și în jos.

Intrarăm în casă.

Aprinse două lumânări. Cărțile erau răvășite pe scaune, pe masă și pe patul de lângă sobă. Păiajeni își întinseseră pânzele, ca niște dantele străvezii și prăfuite, în unghiurile tavanului de scânduri. De grinda groasă din mijlocul tavanului atârna un crâmpei de ață, pătat de muște, de care odinioară atârnau halvița la lăsatul-secului.

– Am rămas singur, îngână încet Trubadurul, aruncându-și pălăria în firida sobei. Am rămas singur, și am fost mulți. Toate lucrurile din casă îmi fac rău, și totuși, nu m-aș muta nici într-un palat. Dacă n-aș fi mâhnit și torturat, ce aș putea fi eu pe lume?

Dăschisei gura ca să-l întorc din aceste gânduri, dar, mai nainte d-a slomni vrun cuvânt, el îmi zise repede:

– Ai dreptate!… Ai dreptate!… Ce-a fost s-a dus, ce va mai fi o să se ducă. Fii pe pace. N-ai venit degeaba. Am să-ți cânt o romanță pe care am scris-o ieri noapte.

Își desprinse vioara din cui. Încercă coardele și începu să cânte.

Atacând repede coarda subțire cu o migală de sunete ascuțite, trecu printr-o gamă pripită pe cea din urmă coardă. Arcușul lui scotea niște vaiete cari se asemănau cu jalea omenească. Începu un duo pe coarda a treia ș-a patra, prelung, naiv, sfârșind cu o vijelie pătimașe, ca să-și reia iarăși ideea sa pe prima coardă într-un șir de note tremurătoare, calde, aci vesele, aci triste, necontenit puternice și sigure.

De după sobă scoaseră capetele trei pisoi mici, cari se cletănau pe picioare. Cu ochii țintă, albaștri și sticloși, priviră fermecați și se retraseră în fund, și iarăși apărură, ca și cum capetele lor rotunde erau legate împreună. Unul din ei pâhăi și începu să miște capul după arcușul care aluneca pe coardele viorii.

Deodată s-auzi un plesnet sec. Căzuse călușul, prididit de brațul nervos al Trubadurului. Pisoii se ascunseră în culcușul lor.

– Nu mai cânt, zise trist Trubadurul, mi-e frică să nu cază călușul a doua oară. Ah! numărul două!

Dormiserăm un somn. Pe la miezul nopții, mă trezi o târșiitură de pași.

Dăschisei ochii și înghețai văzând pe Trubadur. Se furișase de lângă mine și să încerca a-și potrivi călușul la vioară. Luna lumina odaia așa de bine, parcă s-ar fi răvărsat de ziuă. Trubadurul era în cămașa de noapte. Cu ochii închiși, își potrivi călușul. Luă arcușul din cui; dăschise o cutioară mică; își frecă arcușul cu sacâz; trase zăvorul ușii și ieși liniștit cu picioarele goale.

– E somnambul, bietul Trubadur!

Îmi auzii ticăitul inimii.

Sării din pat și-l urmării, neîndrăznind să-l dăștept, de teamă să nu moară de spaimă.

El, după ce trecu pragul tinzii, se îndreptă spre fundul grădinii, încercând coardele cu degetul. Ocoli tăietorul din bătătură; păși peste niște ostrețe, ușurel, ca să nu se taie, și apucă pe cărăruia îngustă. Când ajunse la dudul bătrân, își acordă vioara. M-apropiai de dânsul… Era cu ochii închiși…

Fața – albă ca varul.

Tremuram de frică. Nu știam ce să fac. El își atârnă vioara și arcușul de degetul cel mic și, cu o ușurință nemaipomenită, se agăță de primele ramuri, se îndoi de mijloc, rezemându-se în picioare, și începu să se suie printre crăcile groase ale dudului. Voii să strig: „Dăstul! o să cazi! dă-te jos!” Frica îmi luase limba.

Când se apropie de vârf, încercă cu mâinile cele din urmă ramuri, ceva mai groase ca degetul, și, punând piciorul pe ele, să înălță deasupra dudului ca o statuă alburie cletănată de mlădierea ramurilor. Ridică capul spre luna care strălucea deasupra lumii. Era tot cu ochii închiși. Înmărmurisem, cu gura căscată și cu brațele întinse spre el.

Trubadurul aduse vioara supt bărbie și începu o furie de sunete în tăcerea adâncă a nopții. Eram hotărât să-i strig: „Dăstul! dăstul! „Două coarde îi plesniră una după alta și călușul trosni sinistru. Trubadurul trăsări și ridică vioara în sus. O fantomă se încerca a pluti în văzduh. Dăschise ochii; se trezi, se clătenă pe picioare, își pierdu cumpătul și, țipând desperat, să prăvăli din vârful dudului.

Răbufni de pământ, la picioarele mele, scăldat în sânge, cu capul zdrobit.

Mă plecai… Mi se păruse că dându-și sufletul șoptise… „Ah! numărul două„…

În învălmășeala de cărți și de note, i-am găsit testamentul olograf, scris și subscris cât se poate de dăslușit. Ne ruga:

„Să se vânză toate lucrurile din casă, între altele, o pereche de paftale turnate în argint și un chilim vechi și frumos ales. Să se dărâme casa.

Să se răsădească pomi peste tot locul, păstrându-se poteca care duce la dudul bătrân din fundul grădinii.

Pe mine să mă îngroape în stufăria de vișini, la rădăcina unui persic rătăcit printre ei; florile de persic sunt cele mai frumoase, iar fructele au cel mai răcoritor gust. Acolo se află un mormânt adânc săpat. E mormântul Bălaiei.

Veți săpa până veți da de un coșciug larg, căptușit cu plumb; să mă lungiți binișor lângă dânsa, ochi în ochi, gură în gură, să pară că suntem vii, ca odinioară.

Veți țintui în piroane groase pleoapa coșciugului, ca nu cumva broaștele să ne turbure liniștea și să ne păteze trupurile.

Viermii cari se vor naște din noi se vor iubi.

Pe mormânt veți răsădi merișor.

Prima fată cu ochii verzi a oricăruia dintre amicii mei E… A… A… și B… va moșteni grădina mea.

Amicii mei de mai sus, pe care totdeauna i-am iubit, vor fi executorii acestui testament și vor publica, când vor voi ei, memoriile mele, scrise de mâna mea. Aceste memorii se găsesc în chichița lăzii de supt icoane.

P. S. Vioara să mi se puie supt căpătâi.”

Executorii testamentari am împlinit o parte din dorințele bietului Trubadur. Grădina în care se odihnește el este cea mai frumoasă din Olteni. Pe mormânt i-am ridicat un bloc de marmură în formă de piramidă.

Până acum n-a avut nici o moștenitoare. Pozitivistul are un copil mic cu ochii verzi, căruia îi zicem „micul inginer”, dar e băiat, nu e fată.

Ne-a făgăduit însă că în curând ne va răpi scumpa noastră grădină.