https://blog.revistaderecenzii.com/

Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii; el a fost odată, când a fost, trăitor din mahalaua Țuțuenii din Târgul Neamțului, dinspre satul Vânătorii Neamțului. Cam pe vremea aceea trăia moș Nichifor în Țuțueni, pe când bunicul bunicului meu fusese cimpoiaș la cumătria lui moș Dediu din Vânători, fiind cumătru mare Ciubăr-vodă, căruia moș Dediu i-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de câte un ochi; iară popă, unchiul unchiului mamei mele, Ciubuc Clopotarul de la Mănăstirea Neamțului, care făcuse un clopot mare la acea mănăstire, cu cheltuiala lui, și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari; pentru aceea îi și ziceau Clopotarul. Tocmai pe acea vreme trăia și moș Nichifor din Țuțueni.

Moș Nichifor era harabagiu. Căruța lui, deși era ferecată cu teie, cu curmeie, însă era o căruță bună, încăpătoare și îndemânatică. Un poclit de rogojini oprea și soarele și ploaia de a răzbate în căruța lui moș Nichifor. De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, când mergea căruța, și făceau: tronca, tranca! tronca, tranca! Iară în belciugul de la carâmbul dedesubt, din stânga, era aninată o bărdiță, pentru felurite întâmplări. Două iepe, albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței; mai totdeauna, dar nu totdeauna, căci moș Nichifor era și geambaș de cai, și când îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea câte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămânea oiștea goală pe de-o parte. Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele; asta era slăbiciunea lui. Mă veți întreba, poate: De ce iepe, și totdeauna albe? Vă voi spune și aceasta: iepe, pentru că moș Nichifor ținea să aibă prăsilă; albe, pentru că albeața iepelor, zicea el, îi slujea de fanar noaptea la drum.

Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe „că nu-i bine să te pui viziteu la cai albi și slugă la femei”; el știa și aceasta, dar iepele erau ale lui, și, când le grijea, grijite erau, iar când nu, n-avea cine să-i bănuiască.

Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii; el se ferea de ridicături, pentru că se temea de surpătură.

Harabagia, zicea el, e mai bună, că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale, pe jos, iar la popas, în căruță. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cânepă, împletită de mâna lui și cu șfichiul de mătase, cu care pocnea de-ți lua auzul. Și cu încărcat și cu descărcat, la deal moș Nichifor se da pe jos și trăgea de-a valma cu iepele. La vale iar se da jos, ca să nu se spetească iepele. Chiriașii, vrând- nevrând, trebuiau să se dea și ei, căci le era lehamete de morocăneala lui moș Nichifor, care îndată troncănea câte una cam de aceste:

— Ia mai dați-vă și pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi…

Dacă știai să potrivești din gât pe moș Nichifor, apoi era cât se poate de șăgalnic. De întâlnea vrun om călare, pe drum, întreba: „Departe ai lăsat pe vodă, voinice?” Și apoi îndată da bici iepelor, zicând:Alba-nainte, alba la roate,Oiștea goală pe de-o parte.

Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!!! De întâlnea pe drum neveste și fete mari, cânta cântece șăgalnice, de-alde-aceste:Când cu baba m-am luatOpt ibovnice-au oftat:Trei neveste cu bărbatȘi cinci fete dintr-un sat ș.a.

Ei, ei! Apoi zi că nu-ți venea să pornești la drum, mai ales în luna lui mai, cu asemenea om vrednic și de-a pururea vesel! Câteodată numai, când prin dreptul crâșmei te făceai niznai și nu știai să potrivești din gât pe moș Nichifor, nu-l prea vedeai în cheji buni, dar și atunci tot repede mâna de la o crâșmă până la alta.

Mai ales într-un rând îi plăcea lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum. Dar la crâșmă, mort-copt, trebuiau să stea, căci le cumpărase de la un popă, nefiind pe vremea aceea pojărnicii, de unde să cumpere altele, care să țină fuga tot întruna!

Spunea tata că i-au spus și lui bătrânii, care auziseră din gura lui moș Nichifor, că pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul-Neamțului, că te-apucau pe-a-mâinile. Cum ieșeai din Văratic, intrai în Agapia, și cum ieșeai din Agapia, intrai în Văratic: apoi în Războieni, apoi pe la mitoace, și aveai mușterii, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatra, ba la Folticeni, ba pe la iarmaroace, ba la Mănăstirea Neamțului, ba la Secu, ba la Râșca, ba în toate părțile, pe la hramuri.

Tot tata mai spunea că ar fi auzit de la bunicul bunicului meu că protopopul de la Neamț, de pe vremea aceea, ar fi zis unor călugărițe, care pribegeau în săptămâna mare prin târg:

— Maicelor!

— Blagoslovește, cinstite părinte!

— De ce nu vă astâmpărați în mănăstire și să vă căutați de suflet, măcar în săptămâna patimilor?

— Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre… Dar n-am mai veni noi, căci, cum știi sfinția-ta, mai mult cu șiacul ne hrănim, și apoi, de nu curge, măcar picură, și cine mișcă tot pișcă.

Protopopul atunci, sărmanul, cic-ar fi oftat din greu, înghițind noduri…, și ar fi dat vina tot pe moș Nichifor, zicând:

— De-ar crăpa odată să crape și harabagiul care v-a adus! C-atunci știu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească așa de des pe la târg.

Și cică auzind moș Nichifor de aceasta, tare s-ar fi mâhnit în sufletul său și s-ar fi jurat cu jurământ ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească cât a trăi el; căci, din păcate, era și evlavios moș Nichifor și tare se mai temea să nu cadă sub blestemul preoțesc! De-aceea, cu fuga a alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac din sfânta Agură, care-și cănea părul și barba cu cireșe negre, și în Vinerea Seacă, prea cuviosul cocea oul la lumânare, ca să mai ușureze din cele păcate. Și apoi s-a hotărât el ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească.

— Numai negustorul, zicea moș Nichifor, trăiește din seul său și pe seama lui. Când întrebai: „Pentru ce?” moș Nichifor răspundea, tot glumeț: „Pentru că n-are Dumnezeu stăpân”.

De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă, dar de multe ce dăduse peste dânsul, se făcuse cam hursuz.

Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scârțâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită, ba că i-e făcut de plânsori și tot umbla din babă în babă cu descântece și cu oblojeli, încât lui moș Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteală, și de-aceea nu-i erau acum mai niciodată boii acasă. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsân, când sta câte două-trei zile pe lângă casă, încât biata băbușca lui era bucuroasă uneori și răsbucuroasă în sufletul ei să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă.

Se vede lucru că și moș Nichifor era făcut pe drumuri, căci cum ieșea afară la drum parcă era altul; nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe câți îi întâlnea și de povestit despre toate locurile însemnate pe unde trecea.

Într-o dimineață, miercuri înainte de Duminica Mare, moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea; când numai iaca se trezește la spatele lui cu jupân Strul din Târgul-Neamțului, negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimeneală, boia de păr, chiclazuri, piatră-vânătă, piatra sulimanului sau piatră bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri și alte otrăvuri.

Pe vremea aceea nu era spițerie în Târgul-Neamțului, și jupânul Strul aducea, pentru hatârul călugărilor și al călugărițelor, tot ce le trebuia. Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii… În sfârșit, nu știu cum să vă spun, era mai mult decât duhovnicul, că fără de dânsul nu puteau mănăstirile.

— Muni dimineață, moș Nichifor!

— Bună să-ți fie inima… jupâne Strul. Da’ cu ce treabă ai venit pe la noi?

— Ia, noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cât să-ți dau ca să mi-o duci?

— D-apoi a fi având chilotă multă, cum e treaba d-voastră, jupâne, zise moș Nichifor, scărpinându-se în cap; numai nu-i vorbă, că poate să aibă, căci și căruța mea e largă; poate să încapă într-însa cât de mult. Apoi, fără să ne zbatem, jupâne Strul, mi-i da șasesprezece lei, un irmilic de aur, și ți-oi duce-o, știi colè, ca pe palmă; că, după cum vezi, căruța acum am adus-o de la încălțat și i-am mai tras și o unsoare de cele a dracului, de are să meargă cum e sucala.

— Ai să lași cu nouă lei, moș Nichifor, și te-a mai cinsti și fecioru-meu la Piatra.

— Apoi dar, dă! cu bine să dea Dumnezeu, jupâne Strul! Mă bucur și eu că-i tocmai în dricul iarmarocului și poate mi-a pica ceva și când voi veni înapoi. Numai aș vrea să știu, când avem să pornim?

— Și acuma, moș Nichifor, dacă ești gata.

— Gata, jupâne Strul, numai s-adăp iepușoarele aceste. Du-te și d-ta de-ți pune nora la cale, că acuș te-ajung și eu din urmă.

Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, repede zvârle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o pereche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umeri și biciul în mână și tiva, băiete! N-apucase jupânul Strul a ajunge bine acasă, și moș Nichifor și trăsese căruța dinaintea ușii.

Malca — așa era numele nurorii lui jupân Strul — a ieșit afară să-și vadă harabagiul. Ș-apoi, povestea cântecului; las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbujorată Malca… din pricina plânsului, că se despărțește de socri, pentru că întâiași dată venise ea la Neamț, de cale primară la socri, cum se zice la noi. Căci nu erau mai mult decât două săptămâni de când se măritase ea după Ițic, feciorul lui jupân Strul, sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Malca; căci el lăsase casa părintească, după cum li-i obiceiul, și la două săptămâni Ițic au adus pe Malca la Neamț, a încredințat-o în mâna părinților lui și s-a întors repede la Piatra, să se gândească pe negustorie.

— Da’ te-ai ținut de cuvânt, moș Nichifor!

— Apoi dă, jupâne Strul, vorba-i vorbă: eu nu mă cioșmolesc atâta, că la drum e bine să pornești cât de dimineață, iar seara să poposești devreme!

— Oare-i ajunge până deseară la Piatra, moș Nichifor?

— Ă… ra! da’ ce stai de vorbești, jupâne Strul? Eu gândesc, de mi-a ajuta Dumnezeu, pe după amiază să-ți pun nora în Piatra.

— D-ta, moș Nichifor, ești om purtat, știi mai bine decât mine, dar tot te rog să mâi cu băgare de seamă, ca să nu-mi prăvali nora!

— Dacă doar nu-s harabagiu de ieri de-alaltăieri, jupâne Strul! Am mai umblat eu cu cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite, și, slavă Domnului! nu s-au plâns de mine… Ia, numai cu maica Evlampia, desăgărița din Văratic, am avut eu odată oleacă de clenci: că, oriunde mergea, avea obicei să-și lege vaca dinapoia căruței, pentru schiverniseală, ca să aibă lăptișor la drum; și cu asta-mi aducea mare supărare, pentru că vaca, ca vaca, îmi irosea ogrinjii din căruță, ba câteodată rupea leuca, ba la deal se smuncea, de era, într-un rând, cât pe ce să-mi gâtuiască iepușoarele. Și eu, cum îi omul la necaz, îndrăzneam să zic: „Măicuță, de ce ești scumpă la tărâțe și ieftină la făină?” Ea atunci se uita galeș la mine și-mi zicea cu glas duios: „Ia taci și d-ta, moș Nichifor, taci, nu mai striga atâta pe biata văcușoară, pentru că ea, mititica, nu-i vinovată cu nimic. Părinții pusnici din sfânta Agură mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă; și dă, ce să fac? trebuie să-i ascultăm, că sfințiile lor știu mai multe decât noi, păcătoasele!” Dacă am auzit așa, am zis și eu, în gândul meu, că are întrucâtva dreptate maica desăgărița, și am lăsat-o în plata lui Dumnezeu, pentru că am văzut-o că este pidosnică și voiește cu orice chip să se adape de la un izvor. D-ta, jupâne Strul, cred că nu mi-i face necaz la drum și cu vaci. Și apoi, giupâneșica Malca, unde-a fi vale mare ori deal mare, s-a mai da și pe jos câte-oleacă; mai ales că acum e o frumusețe afară la câmp, de turbă haita! Da’ ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. Hai sus, giupâneșică Malca, să te duc la bărbățel acasă; știu eu cum îi treaba nevestelor celor tinere, când nu-s bărbații cu dânsele: fac zâmbre și trag acasă, cum trage calul la traista cu orz.

— Iaca, mă sui, moș Nichifor!

Și îndată încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură cu demâncare și alte mărunțișuri. Apoi Malca își ia ziua bună de la socri și se suie deasupra saltelelor, în fundul căruței. Iară moș Nichifor se azvârle pe capră, dă bici iepelor și lasă pe jupânul Strul și cu ai săi cu lacrimile pe obraz.

Prin târg, așa mâna de tare moș Nichifor, de ți se părea că zboară iepele, nu altăceva.

Prundul, satul și dealul Humuleștilor le-a trecut într-o clipă. De la Ocea până aproape de Grumăzești a ținut numai o fugă.

Dar de pe la Grumăzești încolo, moș Nichifor a ras o dușcă de rachiu din plosca lui cea de Brașov, și-a aprins luleaua și a început a lăsa iepele mai la voie.

— Doamne, jupâneșică, Doamne! Vezi satul ista mare și frumos? se cheamă Grumăzeștii. De-aș avea eu atâția gonitori în ocol și d-ta atâția băieți, câți cazaci, căpcâni și alte lifte spurcate au căzut morți aici din vreme în vreme, bine- ar mai fi de noi!

— Să te-audă Dumnezeu, să am băieți, moș Nichifor!

— Asemene și eu gonitori, jupâneșică… că de băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură; n-a fost harnică să-mi facă nici unul, nu i-ar muri mulți înainte să-i moară! De oi pune eu mâinile pe piept, are să rămână căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște!

— Nu te supăra, moș Nichifor, zise Malca, că poate așa a fost să fie de la Dumnezeu; pentru că așa scrie și la noi în cărți despre unii, că tocmai la bătrânețe au făcut copii!

— Ia lasă-mă, jupâneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu, degeaba mai bați apa-n chiuă să s-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată! Am auzit și eu spunând în biserică la noi că „Pomul care nu face roadă se taie și în foc se aruncă”. Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casa cu baba pân-acum. În privința asta, îi mai bună legea d-voastră de-o mie de ori. Nu-ți face una copii, iei alta, nu face nici aceea, alta. Și de la o vreme trebuie să nimerești una blagoslovită de Dumnezeu; da nu ca la noi, să fii nevoit să trăiești cu una beteagă până la sfârșitul vieții, și copii, tufă! Că doar Dumnezeu cel mare și puternic nu s-a răstignit numai pentru un om pe lumea asta! Nu-i așa, jupâneșică? Mai zi, dacă ai ce!

— Poate să fie ș-așa, moș Nichifor.

— Ba chiar așa-i, jupâneșică dragă, cum îți spun eu. Ptru! ciii!… Da’ bună bucată am mers! Doamne, cum se ia omul la drum cu vorba și, când se trezește, cine știe unde a ajuns; bun lucru a mai lăsat Dumnezeu sfântul și tovărășia asta! Hi!!! zmeoaicele tatei, îndemnați înainte! Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. Hei! jupâneșică, când ar avea codrul ista gură să spună câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile; știu că am avea ce asculta!

— Da’ ce-a fost pe-aici, moș Nichifor?

— Of! jupâneșică, of! Ce-a fost, să nu dea Dumnezeu să mai fie! Dar avea cineva chip să treacă pe-aici, fără să fie jefuit, bătut ori omorât? Nu-i vorbă, că acestea se întâmplă mai mult noaptea decât ziua. Însă pe mine, unul, de n-aș grăi într-un ceas rău, până acum, dă, m-a ferit Dumnezeu. Lupi și alte dihănii mi-au ieșit înainte câteodată, dar nu le-am făcut nimica; le-am dat bună pace, m-am făcut că nici nu-i văd, și ei s-au dus în treaba lor.

— Ă…ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem! V-am spus că era șăgalnic moș Nichifor, și, când spunea câte una, ori te țineai cu mâna de inimă, râzând, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică.

— Iaca un lup vine spre noi, jupâneșică!

— Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu?

— Despre mine, ascunde-te unde știi, că eu, unul, ți-am spus că nu mă tem nici de-o potaie întreagă.

Atunci biata Malcă, de frică, s-a încleștat de gâtul lui moș Nichifor și s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea. A șezut ea așa cât a șezut și apoi a zis tremurând:

— Unde-i lupul, moș Nichifor?

— Unde să fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. Dar cât pe ce erai să mă gâtui, jupâneșică, ș-apoi, dacă scăpam iepele, știu că era frumos.

N-apucă a sfârși bine moș Nichifor, și Malca zice cătinel:

— Să nu mai zici că vine lupul, moș Nichifor, că mă vâri în toate boalele!

— Nu că zic eu, da’ chiar vine, iacătă-l-ăi!

— Valeu! Ce spui? Și iar se ascunde lângă moș Nichifor.

— Ce-i tânăr, tot tânăr; îți vine a te juca, jupâneșică, așa-i? și, după cum văd, ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup; dar să fie altul în locul meu…

— Nu mai vine lupul, moș Nichifor?

— Apoi, na! ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vină, că doar nu-i de tot copacul câte un lup! Ia, pe la Sfântul Andrei umblă și ei mai câte mulți la un loc. Ș-apoi, vânătorii ce păzesc? La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsându-și pieile zălog? Să mai răsuflăm iepele oleacă. Iaca și Dealul Balaurului, jupâneșică! Ia, aici a căzut odată un balaur grozav de mare, care vărsa jăratic pe gură, și când șuiera, clocotea codrul, gemeau văile, fiarele tremurau și se băteau cap în cap, de spaimă, și țipenie de om nu cuteza să mai treacă pe aici.

— Valeu! și unde-i balaurul, moș Nichifor?

— D-apoi mai știu eu, jupâneșică? Pădurea-i mare, el știe unde s-a fi înfundat! Unii spun că după ce a mâncat foarte mulți oameni și a ros toată coaja copacilor din codru, ar fi crăpat chiar aici, în locul acesta. De la unii am auzit spunând că i-ar fi dat lapte de vacă neagră și cu acesta l-ar fi făcut să se ridice iar la cer, de unde a căzut. Mai știu eu pe cine să cred?… Că oamenii vorbesc vrute și nevrute. Noroc numai că eu unul știu solomonii și nu mă prea tem nici de balauri. Pot să prind șarpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul.

— Da’ ce-s acele solomonii, moș Nichifor?

— Ei, jupâneșică dragă, asta nu se poate spune. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani, de când trăiesc cu dânsa, și ce n-a făcut ea și cât nu m-a cihăit de cap să-i spun, și tot nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, când a muri, de nu i-ar muri mulți înainte; că atunci mi-aș lua și eu una tinerică, și macar trei zile să trăiesc în ticnă cu dânsa, cum știu eu, și apoi să mor! M-am săturat până-n gât de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. Când gândesc, amărâtul de mine, că am să mă întorc iar la dânsa acasă, îmi vine să turbez, să iau câmpii, nu altăceva.

— Ia lasă, lasă, moș Nichifor, că așa sunteți d-voastră, bărbații.

— Ei, ei! jupâneșică, iată-ne și aproape de vârful codrului! Ia mai dă-te și d-ta oleacă pe jos, pân’ vom sui dealul, că nu mi-i de alta, dar mă tem că-i înțepeni în căruță. Uite florile cele frumoase de prin marginea pădurii cum umplu văzduhul de miroznă! Și d-ta să șezi ghemuită acolo, nu-i păcat de Dumnezeu?

— Mă tem de lup, moș Nichifor, zise Malca, tremurând.

— Ia mai sfârșește odată cu lupul cela! Altăceva n-ai de vorbit?

— Stai dară să mă dau jos!

— Ptru! ciii!… Sai binișor pe ici, pe crucea căruței. Ho… pa! Ia, acum te văd și eu că ești voinică; așa mi-e drag să fie omul: fătat, nu ouat.

Și pe când Malca culegea niște dumbravnic, să ducă lui Ițic, moș Nichifor stătuse în loc și nu știu ce bichirea și cisluia primprejurul căruței. Apoi repede strigă:

— Gata ești, jupâneșică? Hai, sui, și să pornim cu ajutorul lui Dumnezeu, că de-acum e tot vale mai mult.

Malca, după ce se suie, întreabă:

— Oare nu-i târziu, moș Nichifor?

— D-apoi de acum suntem scăpați deasupra nevoii; acuș te pun în Piatra. Ș-odată dă bici iepelor, zicând:

Alba-nainte, alba la roate,

Oiștea goală pe de-o parte.

Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galații, hii!!! N-apucă a merge nici douăzeci de prăjini, și prrr! se rupse un capăt!

— Na, asta încă-i una!

— Vai de mine, moș Nichifor, avem să înnoptăm în pădure!

— Ia nu mai meni a rău, jupâneșică, că doar n-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. Până-i îmbuca d-ta ceva, și iepele iestea ș-or șterge gura c-oleacă de coșolină, eu am și pus capătul.

Când se uită moș Nichifor la belciug, bărdița nicăieri!

— Apoi toate-au fost cum au fost, zise moș Nichifor, încrețind din sprâncene și oțărându-se, dar asta pică de coaptă. Bat-o Dumnezeu de babă s-o bată! Iaca cum îngrijește ea de mine! Așa-i că nu-i securea?

Malca, sărmana, când mai aude și asta, începe a suspina și a zice:

— Moș Nichifor, ce facem noi?

— Ia las’, jupâneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am oleacă de nădejde.

Ș-odată scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar și începe a ciocârti un gârneț de stejar din anul trecut… L-a tăiat el cum l-a tăiat, apoi a început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frânghie; dar de unde să iei dacă n-ai pus?

Dacă vede și vede, taie băierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe și face cum poate, de leagă gârnețul unde trebuia; pune roata la loc, vâră leuca, sucește lamba ș-o strânge la scară; apoi își aprinde cioanca și zice:

— Iaca, jupâneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă… Cu moș Nichifor țuțuianul nu piere nimene la drum. De-acum, numai să te ții bine de carâmbi și de speteze, că am să mân iepele iestea de au să scapere fugind. Da’ să știi d-ta că babei mele n-are să-i fie moale când m-oi întoarce acasă… Am s-o iau de cânepa dracului și am s-o învăț eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat; că femeia nebătută e ca moara neferecată. Ține-te, jupâneșică! Hi, ha!!!

Ș-odată încep iepele a fugi, de pârâiau roatele și sărea colbul în naltul cerului. La vro câteva obrațuri, gârnețul s-a înfierbântat, s-a muiat și… folfenchiu! iar sare roata!

— Bre! c-anapoda lucru; se vede că azi-dimineață mi-a ieșit înainte vrun popă, sau dracu știe ce!

— Moș Nichifor, ce facem noi?

— Om face noi ce-om face, jupâneșică. Dar acum, deodată, liniștește-te acolo și taci molcum. Bine că nu s-a întâmplat asta în mijlocul câmpului, undeva. Lemne, slavă Domnului, sunt deajuns și de-ntrecut în pădure. Poate să ne-ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte și să-mi împrumute vro secure. Și cum vorbea, numai iaca că vede venind un om din urmă cu traista în băț.

— Bun ajuns, om bun! Așă-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței?

— Ia las’ șaga la o parte, măi omule, și mai bine vin’ de-mi ajută să pun capătul ista, că vezi că-mi crapă inima de necaz.

— D’apoi eu mă grăbesc să ajung la Oșlobeni. D-ta poți să mâi astă-noapte și în pădure; nu cred că-i muri de urât!

— Mă mir că nu ți-e oarecum, să-ți fie, zise Nichifor posomorât; ești un cheag zbârcit, mai ca și mine, și iaca ce-ți urlă prin cap!…

— Da’ nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu. Bun rămas! Te-a învăța Dumnezeu ce să faci… și s-a tot dus înainte.

— Vezi, jupâneșică, câtu-i de-a dracului lumea asta? Numai de pleșcuit umblă. Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu, și să vezi atunci, ar ședea carul stricat atâta timp în mijlocul drumului? Cum văd eu, tot moș Nichifor are să facă ce a face. Ia să mai fac o încercare.

Și iar începe a tăia alt gârneț. Mocoșește el cât mocoșește, până îl pune și pe acela. Apoi dă bici iepelor și iar mai trage un ropot; când, numai iaca ce ajunge roata de-o teșitură, și iar se rupe capătul.

— Acuma, jupâneșică, mai că-mi vine să zic și eu ca omul cela, că are să ne fie masul în pădure.

— Vai de mine și de mine, moș Nichifor, ce spui?!

— Ia! spun și eu ce văd cu ochii. Uită-te! Nu vezi și d-ta că dă soarele după deal, și noi tot pe loc stăm? Da’ nu-i nimica, jupâneșică, să n-ai nici o grijă, că știu eu o poiană în pădure, chiar aici, pe-aproape; să tragem acolo, și suntem ca și în casă la noi. Locul e ferit, și iepele au ce paște. D-ta te-i culca în căruță, și eu te-oi străjui toată noaptea. Helbet, o noapte nu-i legată de gard, a trece ea cum a trece, dar a pomeni ea baba mea, câte zilișoare a avea, de necazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage…

— Apoi dar, fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine.

— Las’, jupâneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cât se poate de bine.

Ș-odată moș Nichifor apucă iepele de dârlog, cârnește căruța ș-o târăște cum poate până în poiană.

— Iaca, jupâneșică, ce rai al lui Dumnezeu e aici; să tot trăiești și să nu mai mori! Numai d-voastră nu sunteți deprinși cu ce-i frumos pe lume. Ia mai dă-te oleacă pe jos, până se mai vede, ca să strângem niște târșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă tânțarii și toate gângăniile pe lume!

Biata Malca vede și ea că tot de una îi e acum. Se dă jos și începe a strânge la târșuri.

— Doamne! bine-ți mai șede, jupâneșică; parcă ești una de-a noastre! Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orândă în sat, undeva?…

— Ba a ținut mult timp ratoșul de la Bodești.

— Apoi mă miram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește și aduci la mers cu de-a noastre. De-acum n-am să te mai cred că te temi de lup. Ei! ei! cum ți se pare aici în poiană? Așă-i că erai să mori și să nu știi ce-i frumos pe lume? Ia auzi privighetorile ce haz fac! Ia auzi turturelele cum se îngână!

— Moș Nichifor, oare n-om păți ceva în noaptea asta? Ce-a zice Ițic?

— Ițic? Lui Ițic i s-a părea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, când te-a vedea acasă. Da’ ce crezi d-ta, că Ițic știe ce-i pe lume? Cum sunt întâmplările la drum? Așa, numai să se mute de pe vatră pe cuptor, știe și hleabul de baba mea, de-acasă. Jupâneșică, ia să te vedem, știi cum să faci focul?

Malca așază gătejele, moș Nichifor scapără, și îndată amândoi ațâță focul. Apoi moș Nichifor zice:

— Vezi, jupâneșică, cum pârâie de frumos gătejele?

— Văd, moș Nichifor, dar îmi tremură inima în mine de frică!

— Ă… ra? Da’ ce, Doamne iartă-mă, parcă ești din neamul lui Ițic. Da’ fii mai cu inimă oleacă! Ori, dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, că noaptea-i numai un ceas; acuș se face ziuă!

Malca, îmbărbătată de moș Nichifor, se suie în căruță și se culcă. Iară moș Nichifor își aprinde luleaua, așterne cojocul și se pune într-o râlă jos, lângă foc; și pâc! pâc! pâc! pâc! din lulea, cât pe ce era să-l prindă somnul, când numai iaca că-i sare o scânteie pe nas!

— Ptiu, drace! asta trebuie să fie scânteie din gătejele culese de Malca, că tare m-a fript… Dormi, jupâneșică Malcă?

— Parcă era să mă prindă somnul oleacă, moș Nichifor, dar mi-au venit o mulțime de năluciri prin cap, și m-am trezit.

— Și eu mai tot așa am pățit: mi-a sărit o scânteie pe nas, și mi s-a speriat somnul, de parcă am dormit o noapte întreagă. Las’ că poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? parcă-și fac de cap, nu altăceva! Da’ acum li-e și lor vremea să se drăgostească… Dormi, jupâneșică?

— Parcă iar era să mă prindă somnul, moș Nichifor.

— Știi una, jupâneșică? Mie-mi vine să sting focul, că tocmai acum, în durătul ista, mi-am adus aminte că dihania de lup adulmecă și vine după fum.

— Stinge-l, moș Nichifor, dacă-i așa. Atunci moș Nichifor odată începe a turna la țărnă peste foc și-l înnădușă.

— De-acum, jupâneșică, dormi fără grijă, că acuș se face ziuă. Na, c-am stins focul și am uitat să-mi aprind luleaua! Dar las’ că am scăpărător. Bată-vă pustia, privighetori, să vă bată, că știu că vă drăgostiți bine!

Mai șede moș Nichifor așa pe gânduri, până-și gătește de băut luleaua, apoi se scoală binișor și se duce în vârful degetelor lângă căruță. Malca începuse a horăi puțin. Moș Nichifor o clatină încetișor și zice:

— Jupâneșică, jupâneșică!

— Aud, moș Nichifor, răspunse Malca tresărind spăimântată.

— Știi ce-am gândit eu cât am stat lângă foc?

— Ce, moș Nichifor?

— Ia, după ce-i adormi d-ta, să încalec pe o iapă și să mă reped acasă la mine, să-mi aduc un capăt și securea și, când s-a zări de ziuă, sunt aici.

— Vai de mine, moș Nichifor, ce vorbești? Vrei să mă găsești moartă de frică când îi veni?

— Ba să te ferească Dumnezeu de una ca asta, jupâneșică! Ia las’, nu te spăimânta, că am zis și eu, ia așa, o vorbă în vânt…

— Ba nu, moș Nichifor! De-acum nici nu vreau să mai dorm; mă dau jos și am să șed toată noaptea lângă d-ta.

— Ba păzește-ți treaba, jupâneșică; șezi binișor unde șezi, că bine șezi.

— Ba iaca vin; ș-odată se dă jos și vine pe iarbă, lângă moș Nichifor.

Și ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi, și-au adormit duși. Și când s-au trezit ei, era ziulica albă!…

— Iaca, jupâneșică, și sfânta ziuă! Scoală-te și hai să vedem ce-i de făcut. Vezi că nu te-a mâncat nimica? Numai frica ți-a fost mai mare.

Malca, în vorbele acestea, iar a adormit… Iar moș Nichifor, ca cel cu grija, s-a suit în căruță și a început a scormoli în toate părțile pe sub coșolină, și numai iaca că dă de secure, de-o funie și de un sfredeleac pe pomoștina căruței!

— Iaca, păcatele mele! Cine-i cu pagubă, și cu păcat; mă miram eu să nu se îngrijească biata babă de mine, până într-atâta. Pentru c-am năpăstuit-o chiar pe sfânta dreptate, am să-i duc un fes roș și un tulpan undelemniu, ca să-și mai aducă aminte din tinerețe. Eu se vede că m-am luat ieri cu luleaua. Dar biata baba mea, bună, rea, cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum, numai nu le-a pus la locul lor… Dar ți-ai găsit să știe femeia trebile bărbatului!

— Jupâneșică, jupâneșică!

— Ce-i, moș Nichifor?

— Da’ nu știi una! Scoală-te, că am găsit și secure și frânghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie.

— Unde, moș Nichifor?

— Ia, pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. Am pățit și noi ca un cerșetor care ședea pe comoară și cerea milostenie… Da’ bine că s-au găsit și acum; tot biata babă se vede că le-a pus.

— Vezi cât ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?

— Apoi dă, jupâneșică, văd și eu că am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare către d-ta. Da de-acum am să-i cânt și eu un cântec de împăcare:Sărmana băbușca mea!Fie bună, fie rea,Am să țin casă cu ea.

Ș-odată suflecă moș Nichifor mânecile, taie un stuhariu de fag și face un capăt minunat. Apoi îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum și zice:

— Sui, jupâneșică, și haidem să mergem de acum! Iepele, fiind hrănite și odihnite bine, pe la prânzul cel mare i-au pus în Piatra.

— Iaca, te-am văzut ș-acasă, jupâneșică!

— Slavă lui Dumnezeu, moș Nichifor, că și-n pădure nu mi-a fost rău…

— Așa este, jupâneșică, nu-i vorbă, dar ca la casa omului nu-i nicăiurea.

Și, din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui jupân Ițic. Ițic tocmai atunci venea de la școală și, când a văzut pe Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar când a mai auzit și despre întâmplarea ce au avut, și cum i-a scăpat Dumnezeu din primejdie, nu știa cum să mulțumească lui moș Nichifor. Cu ce nu l-au dăruit ei? Că se mira și el singur ce dăduse peste dânsul.

A doua zi, moș Nichifor a pornit înapoi cu alți mușterii. Și când au ajuns acasă, era foarte vesel, încât nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa cu chef, cum nu mai fusese de multă vreme. După aceasta, tot la două-trei săptămâni, jupâneșica Malca venea la Neamț la socri și se întorcea acasă numai cu moș Nichifor, fără să se mai teamă de lup…

După un an, sau după mai mulți, moș Nichifor s-a răsuflat, la un pahar cu vin, către un prieten al său, despre întâmplarea din codrul Grumăzeștilor și frica ce a tras jupâneasa Malca… Prietenul lui moș Nichifor s-a răsuflat și el către alți prieteni ai săi, și de-atunci oamenii, cum sunt oamenii, ca să-i pună sânge rău la inimă… au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: „Nichifor Coțcariul, Nichifor Coțcariul”. Și poate acum a fi oale și ulcioare, și tot Nichifor Coțcariul i-a rămas bietului om numele și până în ziulica de astăzi.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Mo%C8%99_Nichifor_Co%C8%9Bcariul