https://blog.revistaderecenzii.com/
Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuțe, scurt la stat, smolit la față, cu capul pleș, mergând cu pas rar, încet și gânditor, răspunzând îndesat „sluga dumitale” cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-și găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iași, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor și oprindu-se cu mirare lângă moșinoaiele de furnici, pe care le numea el „republici înțelepte”, dezmerdând iarba și florile câmpului, icoane ale vieții omenești, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi și apoi, cuprins de foame și obosit de osteneală și gândire, își lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aștepta sărăcia cu masa întinsă.
Acesta era părintele Isaia Duhu, născut în satul Cogeasca-Veche din județul Iași.
Patru păreți străini, afumați și îmbrăcați cu rogojini; teancuri de traftoloage grecești, latinești, bulgărești, franțuzești, rusești și românești, pline de painjeni și aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăiei, apărie pe jos, gunoiu și gândaci fojgăind în toate părțile, o pâne uscată pe masă și un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinției-sale.
Mare de inimă, iar de gură și mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viață mai bună; dar se vede că nici poftea el una așa, de vreme ce nu-și astâmpăra gura cătră mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.
De copil, în seminarul Socola, unde-a învățat carte, mai mult singur decât de la profesori, își punea degetele pe o peatră și le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, și vai de școlarii care-l sminteau de la învățătură!
Așa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l „Duh diavolesc”, și de unde până unde l-a și călugărit, și Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Și din școlar, profesor a ajuns la Socola; și duh din duhul său a dat școlarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulți nu făcea el într-un loc, Doamne ferește, căci era duh neastâmpărat și neîmpăcat chiar cu sine însuși. Nici lacom de avere, nici de cinuri; mulțămit cu cât avea, cu cât n-avea, când te mieri ce nu-i venea la socoteală, ie-ți, popo, desagii și toiagul, și pe ici ți-e drumul! Vorba ceea: „Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele”.
Aci era la Socola, aci în Iași, aci la monăstirea și în Târgul-Neamțului profesor, de unde cutriera munții în sudoarea frunții, și mai la tot pasul cânta:Ruinata cetățuie, ce acopere-acel munte,Și de unde ochiul vede lucruri multe!
Apoi:Pe o stâncă neagră, într-un vechiu castel,Unde curge-n vale un râu mititel.
Iar la urma urmelor:Pasere galbănă-n cioc,Rău mi-ai cântat de noroc!…
Și tot așa, și iar așa, până i se făcea viața neagră și aici; apoi iar se întorcea la Iași, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme. Duh neastâmpărat și cutezător în predicele sale de pe amvoanele bisericelor, înțepa ca vespea, zicând:
— Elisei a curățit de lepră pe Neeman Sirianul, trimițându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curățiți de lepra ignoranței și a trândăviei!
— Odată era o floare, numită rușinea fetelor, foarte răspândită în țară la noi; dar de când au luat „mârșavele de modă” locul gospodinelor românce, această floare a început a dispăre din grădinele și țărinile noastre.
— Cine are urechi de auzit să audă!
Iar pe cei slugarnici, mândri și luxoși îi arăta cu degetul, zicând:
— Fățarnice, a zis Hristos, curăță mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să fie și cea dinafară curată!
Și câte și mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericei, la Bunavestire din Iași, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, și cum era lume multă adunată, și episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos și cu mitra pe cap, părintele Duhu se oprește în față-i și zice în gură mare, clătinând din cap:
— Dragul mamei Cînilic, bine-ți șede mitropolit! Unde-i neneacă-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veți vede uriciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să steie, să știți că aproape este sfârșitul, a zis Hristos. După aceea se trage cu despreț din fața episcopului și, ieșind din biserică, își caută de drum. Iară ceilalți popi, înlemniți cu mânile la piept, cât pe ce să cadă amețiți din picioare, de frică și de rușinea arhipăstorului.
Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să și le cumpere. Și părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luând și de pe viu și de pe mort, să aibă cu ce se împopoțona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, și anume: „Decât să dai de pomană la calici sâmbătă, mai bine ceva de băut mahmurilor, marța…”
Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuțe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinți-sa și-a atârnat la piept o cruce mare de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:
— Iartă-mă Doamne, că te-am spânzurat cu ață, neavând lanț de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai-marii mei, arhiereii…
La Mănăstirea Neamțului, stând adeseori de vorbă cu starițul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, șfichiuindu-l, că rușii din această lavră românească s-au puiezit, ca și holera adusă în Moldova pe cozile cailor rusești la 1828. Starițul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: „Hai pacam, părinte Isaia”, cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:
Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârtește lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusască; mai bine să ne împăcăm. Și începea a-i cânta irmosul următoriu, pe glas al doilea: „Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât și cu-n curcan fript, că s-a proslăvit”. Apoi antifoanele bețivilor, pe glas al patrulea: „Din tinerețele mele, multe oale și ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe ceriu…Ploscuța mea, iubit vas,Pasere cu dulce glas,Eu la gură te rădic.Tu îmi cânți: coglic! coglic!Și nu mă-ndur să te las,Căci mă plesnești tot în nas.Vai, sărace poloboace,De te-ai face mai încoace;Să ne strângem vro câțiva,Noi, spre mântuirea ta.Ș-om mai veni vro doi-trei,Și ți-om pune-un căpătâiu,Ș-om aduce-un popă rus,Și te-a da cu fundu-n sus!
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: „Să îndrepteze Domnul pașii lui spre tot lucrul bun”, părintele Duhu îi zise:
— Ba mai bine să îndrepteze Domnul pașii voștri peste Dunărea, cuvioșilor, că destul ne-ați pângărit biserica și neamul cu smeritele voastre bagoslovenii.
Profesorul Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia: „Bună dimineața, Duhule”, el îi răspunse:
— Mulțămesc, cadavrule! Și cred că ai la știință că cuvintele popă și profesor se încep cu „pocoiu”, ca și substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:
Diaconii și cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preutese, beția din cap nu le mai iese!
Și câte ponturi și ponosuri nu da dintr-însul, de-i era și lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva și să-l mai stârnească la vorbă. Odată, ieșind supărat de la Mitropolie, îl întâlnește părintele Arbore de la Bărnovschi și-l întreabă:
— De unde vii, părinte Isaie?
— Nu știu!
— Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
— Nu știu!
— Cum așa, de nu știi nici de unde vii, nici încotro te duci?!
— Iaca cum, răspunse Duhu: când eram băiet, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit și, în care parte sărea el, într-acolo apucam și eu.
— Și acum tot așa faci? întrebă părintele Arbore.
— Tot, batăr să crape dracul!
— Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ți s-ar păre?
— Dar știi că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-și tălpășița, Dunăre de mânios.
La cea din urmă, strângând părintele Duhu para câte para, și-a comisionat cărți spiritiste și, cetindu-le, cică a zis cătră oarecine:
— Aceste cărți, încăpând în mâna unor șarlatani ignoranți, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinții.
Și sfânt să fie rostul părintelui Duhu, căci tocmai așa s-a întâmplat. Într-una din zile, neavând el cu ce să-și cumpere pâne, le-a luat cu vravul și le-a vândut directorașului unei școale primare cu te mieri ce. Și de-atunci începutul spiritiștilor în Iași. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ș-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani! Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iași despre niște năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinția-sa pe gânduri, zicând:
— Vai de cel ce se smintește, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!
Și poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, și-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicorița din Tătărași; de unde, aproape fiindu-i ținterimul Eternitatea, și-a luat acolo casă de veci, fie-i țărna ușoară! Și de-atunci, ca’ mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe ulițile Iașilor.