https://blog.revistaderecenzii.com/

În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pânză smălțuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roșu, galben și albastru pe deasupra câmpiei dintre „casele pustii” și gropile de nisip.

Soarele e zăpușitor. Lumina te orbește. Aerul joacă, fierbe, și nici un pic de adiere nu potolește arsura.

În mijlocul viei, doi castani bătrâni și stufoși stau neclintiți, rupând albastrul cerului și întinzând pe verdeață umbrele lor împreunate, ca două poloage rotocolite.

La rădăcina lor se odihnesc grânarii la Sân-Petru și Sânt-Ilie. De la amiezi, rogojinile și velințele sunt așternute. Perne de paie se pun căpătâie. Botele cu apă proaspătă, clondirele cu vin scufundate în doniți, puișoarele noi cu miros de brad, câteva castroane cu fiertură, lingurile de lemn și ștergarele vărgate la căpătâie sunt rânduite cu îngrijire și înconjurate cu foi de pelin ca să le dea un miros sănătos și răcoritor.

S-au așezat pe mâncare și veselie. Toți sunt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, nași, că pe nume curat nu-și zic. E o familie întinsă. Mănâncă din același castron, sorb cu aceeași lingură, rup din aceeași azimă, din aceeași turtă caldă.

Mai-marii lor sunt moșnegii de câte un veac, cum este bunăoară Tămădueanu, cu barba pân’ la cingătoare, Doroftei, căruia îi cam place să sugă, așa bătrân cum este, și să ciupească cu vorba pe fetele mari, care se rușinează.

Amândoi stau în capul mesei. Și când se scornește vreo pricină de neînțeles, bărbații și femeile, ba până și liota de copii, dau năvală cu întrebările, și ei ascultă cu mândrie și le împart dreptatea după cum li se cuvin.

— Nu e așa, tată Doroftei, că cuscra Vișea e cu munca la Rădovan?
— Nu e așa, tată Tămăduene, că neamțul e mai hain ca muscalul?

Ș-apoi lua cuvântul Tămădueanu, și mi-ți vorbea așezat și îndesat, că lingurile nu se mai mișcau de pe buzele străchinilor.

— Suntem, le zicea el, de-aceeași cruce cu muscalul, dar nu de-același sânge. Beilicul neamțului, muscalului, turcului e tot beilic. Oricare din ei ar călca țara, ambarele se golesc, de păsărime te-ai spălat pe mâini, clăile de fân se fituiesc. Și unii aduc lăcustele, alții molime, iar în urma lor ne lasă praful și sărăcia. Dacă nu te înțelegi cu românul la vorbă, adicătelea dacă nu grăiești același grai, poate să facă o mie de cruci, una peste alta, până ș-o găuri frunte, umerii și buricul, că tot juvină și pacoste cade pe urechile noastre.

— Dar se închină, răspunse una din femei, înghițind o năstrapă cu apă rece de la Susana.

— Taci, cap de tivgă, grăi Tămădueanu. Apoi îmbătrânești de-a surda, muiere. Și ce-ai văzut, și ce-ai auzit, mai bine le vedea și le auzea coțofenele, că tot atâta era. Gara-gața, ca și ele… Ce mi-e mintea lor, ce mi-e mintea ta? Să îmbucăm ceva, ș-am să vă spun eu, că una e crucea și alta e neamul.

Clondirul cu vin gâlgâi de-a rândul în gâtul bătrânilor, care răsturnau capul pe spate, și se opri o toană l-alde tata Doroftei.

După ce-și potoliră foamea și-și înecară setea, unii cu vin, alții cu apă rece, bătrânele plecară capul pe perne, bărbații, flăcăii și fetele mari făcură roată împrejurul Tămădueanului, iar băieții o tuliră de-a lungul viei, strigând în goana lor:

— Cine vrea de-a puia-gaia să-i adune cu tigaia?
— Cine vrea de-a v-ați-ascunselea?
— Cine de-a hâra care taie vâna?
— Cine de-a poarca? Iar fetițele:
— Cine vrea de-a leapșea?
— Cine de-a fețele?
— Cine de-a ineluș-învârtecuș p-al cui deșt te-ai pus?
— Cine de-a hai la groapa cu furnici care pișcă mari și mici? Asupra acestui stol zburdalnic și speriat ca de uliu își îndreptară cu toții privirile vesele. Multe din femei își făcură cruce, mormăind: „Ține-i, Doamne!”, „Lighioile mamei!”, „Veselia bunichii!” Ba unele scuipară de trei ori în vânt, ca să nu se deoache, tânjind, de la umbra castanilor, pe Bălaia, pe Neghinița, pe Cicoarea, pe Brebenica și pe Țigăncușa, că și-au prăpădit tibetul roșu din codițele care le joacă pe spate și se despletesc la sfârcuri.

Tămădueanul se scărpină în cap, își drese glasul și începu dibuind în pustiul amintirilor. Roata din jurul lui îl asculta neclintită, ferindu-se chiar de a-și întinde picioarele, ca nu cumva târșiala rogojinilor să-i tulbure șirul.

— Năpădise muscalul, cu tot potopul puterilor, de nu se mai isprăvea. Oriun’ te-ntorceai, herghelii de cai cu coame lățoase și cu fotoloage la picioare, șepci, chivăre, ciacuri și purcoaie țuguiate de puști și de sulițe. De la Pantilimon până la streaje numai corturi. Ofițerimea în fireturi, polcovnicii și prapurcicii bănănăiau de-a încâtelea, uluiți de vutcă și de rachiu, mustruluind, ca vai de lume, căzăcimea cu chipul scofâlcit și negricios.

Pornise viteaz la viteaz, împărăție la împărăție. Muscalul, nici una, nici două, aducea plocon turcului, de peste nouă mări și nouă țări, vârf de suliță, ascuțiș de sabie și ghiulele mai mari ca mămăliga mocănească.

Da’ de ce voiau să se dovedească care pe care, asta n-au știut-o nici fețele boierești, darmite noi, sărmanii, topor de oase, vite de beilic, tobă de bușeli, creștini de jumulit.

În mahalaua noastră abia se aciolase câțiva săteni, de pe la Sohat, Postăvaru, Pastramă și Rădovanu. Le mergeau strună. Harnici, de omenie — nu că mă laud — așezați, strângători. Curțile le îngrădirăm, casele se șițuiră. Biserica Delii se zugrăvi. Puțurile cu ghizduri se sleiră cu sfeștania cuvenită. Prinserăm la inimă. Și ca noi nu mai era nimeni. Din cer să fi picat, și tot am fi avut mai multe păcate, afară de Doroftei, care de altfel era, ca și în ziua de azi, om voios și cu inima lui Dumnezeu, dar ce pârdalnicu făcu, că făcu o cârciumă și-și bău butia toată singur singurel.

— Apoi, despre partea voastră, se oțetea vinul în pivniță de nu eram eu om priceput… răspunse tata Doroftei și, aruncându-și pe spate pletele albe care îi dădeau în ochi, mai răsturnă clondirul pe beregată.

— Așa, cum vă spusei, urmă Tămădueanul, cum năpustiră muscalii peste noi — fir-ar de râs să fie cu crucea lor cu tot -parcă ne luă piuitul. Într-o săptămână nu se mai pomeni de lighioaie omenească. Grăunțele de vite le măturase vântul. Căruțele noastre erau încărcate pân’la coviltir cu de-ale lor. Caii ni se clătinau în ham, ca niște mârțoage nebăute, nemâncate. Femeile și fetele mari se dau afund în ascunzătorile dintre vii, ca să scape cu față curată. Copiii se făceau teacă de pământ când auzeau că vine muscalul răcnind din poartă să-i dea mâncare.

Tot așa își ducea zilele, ca vai de capul ei, biata Susana, c-o fiară de cazac ce-i căzuse pacoste și-i rodea până și urechile. Era numai o fetișcană, dar cu ochii în patru și inimoasă ca un voinic. Fără mumă, fără tată, muncea să se răpuie și-și ținea casa cu rostul ei, stropolind și deretecând prin vecini. Pleca din revărsatul zorilor și se întorcea pe la amurg cu alba-n căpestere: cu de-ale gurii pentru ea, cu boabe pentru păsări și cu oscioare-n poală pentru căței.

Și să fi văzut cum toate lighioanele curții îi ieșeau înainte, parcă erau dăscălite. Cloșca cu puii: clonca-clonca. Dolfa cu cinci-șase buflei. Mâța, cu prăsila în șir. Și tuturora le purta de grijă.

Când o pedepsi soarta cu spurcatul de muscal, nu mai putu prididi. Alerga ea cât o țineau puterile, dar de-a surda alerga. Gămanul mânca căzăcește. O găină întreagă la o friptură, și tot răcnea de-o apucau groazele, mai ales când scrâșnea din dinți și învârtea sabia (…)

Într-o bună dimineață veni la mine cu noaptea-n cap. Era c-o cămășuță soioasă pe ea, de unde o știam albă-floare din tălpi până la creștet. C-un glas de-ți era mai mare mila, începu să mi se tânguiască, ștergându-și ochii cu mânecile.

— Nene Tămăduene, ce să mă mai fac? îl spăl, îi dau să mănânce, și nu mai știu ce vrea. Am tăiat toate alea din curte. O cloșcă cu pui mai rămăsese, și mi-a păpat-o și p-aia. Puii o caută pretutindenea, țipând de te arde la inimă.

— Tine-ți firea, Susano, bun e Dumnezeu, o trece ș-asta, îi răspunsei eu.

— Bun o fi… îngână biata fată pe gânduri, ș-o podidiră lacrimile. Într-un rând a venit beat mort, că nu-l mai țineau picioarele; ș-a dat peste cățeii Dolfei, care dormeau grămadă în bătătură. Dolfa s-a repezit și ea, și doar că l-a lătrat. Ei, ei, nene Tămăduene, atât i-a fost de-ajuns! C-a tras sabia și i-a despicat capul în două. Nene Tămăduene, s-a mai dus, săraca Dolfa, câțiva pași, împleticindu-se, cu sângele și cu puii dâră după dânsa, ș-a căzut moartă în mijlocul lor! Și eu n-aveam pe nimeni decât pe ei. Mă simțeau din depărtare. Și de nu puteam să le dau îndestul, știi, ca oamenii, mă credeau. După ce se jucau pe lângă mine, plecau mulțumiți, care încotro apucau.

Și începu să plângă.
— Ce să mă fac, vai de zilele mele! La un miez de noapte, ce să mă pomenesc… cu el, câinele… începu să dea cu sabia în ușă, apucat de alte alea. Striga cât îl lua gura: Turețchi duh! turețchi duh . Astă-noapte, abia adormisem, și tresării din somn. Îl auzii, bâjbâia la clanța de la cămara mea. Până să mă reped să încui ușa, el o și deschise, îndată ce mă zări, mă cuprinse, nene Tămăduene, în brațe… Mă zmâcii din mâinile lui. Îmi dădu la picioare și începu să se roage: Dușinca! dușinca . Era beat. I-am înfipt pumnii în ceafă și l-am repezit pe ușă afară.

— Nu e nimic, Susano, nu e nimic, îngânai eu, neștiind cum s-o mai mângâi.

— Ei, nu știi dumneata cum se uită la mine! E mai blând, ce e drept. Aș vrea să fie rău ca o fiară, cum era și mai nainte. Dumneata nu știi cum se apropie de mine… Și nu știi că mă trimite, tot pe-nserate, să-i aduc apă dintre vii, și el îmi aține urma. Scapă Spirit turcesc! (rus.). Aluzie la ușile închise ale haremurilor turcești. Suflețele, suflețele! (rus.).

mă, nene Tămăduene… Scapă-mă!… Rămân aici… Nu mă mai întorc acasă!… Mi-e frică ca de moarte!

Și iar o înecă plânsul… Puterile o părăsiră. (Nu știu de îmbucase vrun dumicat de câteva zile.) Se învârti pe spate și căzu pe pat din mâinile mele. Când se dezmetici, îi zisei:

— Mai du-te și în astă seară la apă, și eu o să mă-ntorc tocmai pe-nserate, printre vii. Și lasă că-i pui eu mirul, drept în frunte, ca la mistreț.

Susana plecă oftând.

Apusese soarele. Stufăria șanțurilor întuneca potica dintre vii. Mă apropiam de fântâna cu „apă-bună”, pipăindu-mi brâul, așa, fără să știu de ce, doar să văd de pustia de teacă. Mâna mi-alunecă a mângâiere pe plăselele cuțitului. Netezeam cuțitul ca pe-un câine credincios.

Mi se păru că auzii ceva la fântână. Mă oprii o clipă. Făcui trei cruci. Spaima și mânia m-aruncă din loc. Grăbii pasul și, deodată, fără de veste, la un țipăt, o rupsei la fugă spre cumpăna puțului, ce se înălța repede printre cei doi plopi.

Când ajunsei la fântână, înlemnii. Sângele îmi năpădi la cap. Susana, cu chipul alb ca varul, trântită la pământ, se lupta cu spurcatul de cazac, scrâșnind, nemaiputând nici să țipe. Cum mă văzu biata fată, căscă gura, parcă și-ar fi dat sufletul:

— Nu mă lăsa, nene Tămăduene! Trupul i se-ntinse sub genunchiul cazacului. Mâinile-i plesniră de verdeață.

Toate se petrecură mai iute decât le-ați gândi cu gândul. Trăsei cuțitul, îl înhățai de beregată, îl măsurai de la inimă până la pântece și, înfigându-i cuțitul pân’ la mâner, îl răbufnii la pământ.

Susana mai căscă o singură dată ochii săi mari. Mă privi lung. Îi închise și adormi de veci, c-un surâs blând pe chipul ei alb ca floarea de mușețel. A murit de spaimă.

Pe Susana am plâns-o și-am îngropat-o în apropiere de fântână, dar n-am putut s-o slujesc de frica polcovniciei. Pe cazac l-am aruncat pe gârlă, lângă Vitan, și eu m-am dat afund până s-a dus muscălimea din țară, bătută și rușinată de puterea turcului.

D-atunci fântâna dintre vii se cheamă, din botezul poporului, „Susana”, și voi până și azi, când plecați scuturând capacele donițelor, ziceți, fără să vă dați seama: „Aducem apă de la «Susana».

— Săraca Susana!
— Ce apă bună!
— Cum fierbe de bine lintea și fasolea!
— Firește, că nu e sălcie.
— Și rufele le speli, că face clăbuc ca apa de gârlă. Tămădueanul, întorcându-se către Vișana Țuguiului, o întrebă:
— Ei, muiere, face cruce muscalul? Și dacă face, are milă de neamul tău? Nu-ți spuneam eu că o să îmbătrânești nici coaptă, da’ nici pârguită?